Crestinii in Epistola catre Diognet

[georgeval]

CAPITOLUL VI

Ca să spun tot într-un cuvânt – ceea ce este sufletul în trup, astfel sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit prin toate părţile trupului, şi creştinii sunt împrăştiaţi prin toate cetăţile lumii. Sufletul locuieşte în trup, deşi nu este al trupului; şi creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt ai lumii (Ioan 17, 11, 14).
Nevăzutul suflet este închis de trupul văzut, şi creştinii sunt cunoscuţi într-adevăr a fi în lume, dar credinţa lor rămâne nevăzută. Carnea urăşte sufletul şi luptă împotriva lui (I Petru 2,16).
Totuşi nu suferă nici un rău, pentru că este prevenită de la plăcerile distractive; lumea, de asemenea urăşte creştinii, deşi nu-i fac rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor.
Sufletul iubeşte membrele trupului, care urăşte sufletul. Sufletul este închis în trup, deşi ţine acel corp. Sufletul nemuritor locuieşte într-un locaş muritor; şi creştinii locuiesc ca trecători în corpurile stricăcioase, căutând un sălaş desăvârşit în ceruri.
Sufletul, lipsit de hrană şi apă, devine mai bun; la fel creştinii, deşi supuşi zi de zi la pedepse devin din ce în ce mai numeroşi. Dumnezeu le-a rânduit această mare demnitate pe care ar fi nedrept să o părăsească.

***

CAPITOLUL VII

Pentru că, după cum am zis, aceasta nu este o simplă invenţie pământească dezvăluită lor, nici un sistem de opinii omeneşti, pe care să-l considere corect pentru a-l respecta atât de minuţios, nici dezlegarea unor taine omeneşti încredinţate lor, ci Însuşi Dumnezeu adevărat, care este Atotstăpânitor, nevăzut şi Creatorul tuturor lucrurilor, a trimis din cer şi a răspândit printre oameni adevărul şi pe sfântul şi necuprinsul Cuvânt, şi L-a întărit în inimile noastre.
Nu a trimis, aşa cum şi-ar imagina cineva, vreun slujitor sau înger, sau judecător, sau unuia din cei cărora li s-a încredinţat conducerea lucrurilor din ceruri, ci pe adevăratul Creator şi Meşter al tuturor lucrurilor prin care El a creat cerurile, prin care a închis marea în propriile ţărmuri, ale Cărui porunci toate stelele le urmează exact, de la Care soarele a primit măsura trecerii lui zilnice pentru a fi zărit, Căruia luna se supune, fiind poruncită lumina nopţii, şi Căruia stelele de asemenea se supun, urmând luna în mersul ei, prin Care toate lucrurile au fost rânduite şi aşezate în hotarele lor corespunzătoare şi Căruia toate se supun – cerurile şi lucrurile care sunt în ele, pământul şi lucrurile care sunt în el, marea şi lucrurile care sunt în ea – focul, aerul şi abisurile – lucrurile care sunt în înălţimi, lucrurile care sunt în adâncuri şi lucrurile care se află între ele. Un astfel de vestitor le-a trimis El.
Atunci, cum cineva ar putea gândi, a fost trimis în scopul exercitării tiraniei sau pentru a inspira frică şi teroare? În nici un caz, ci sub puterea iertării şi blândeţii. Precum un rege îşi trimite pe fiul său care este tot rege, la fel L-a trimis pe El; ca Dumnezeu L-a trimis; pentru oameni L-a trimis; ca un Domn L-a trimis, căutând să convingă, nu să ne forţeze; pentru că violenţa nu are nici un loc în caracterul lui Dumnezeu.
Pentru a ne chema L-a trimis, nu pentru a urmări să se răzbune; pentru a ne iubi L-a trimis, nu pentru a ne judeca. Îl va trimite totuşi să ne judece, şi cine va suferi venirea Sa? (pauză în text)
Nu-i vezi daţi la fiarele sălbatice urmărindu-se să se lepede de Dumnezeu, şi totuşi neînfrânţi? Nu vezi că cu cât sunt chinuiţi, pe atât numărul celorlalţi creşte? Nu pare a fi o lucrare a omului: aceasta este puterea lui Dumnezeu; acestea sunt mărturiile arătării Sale.

***

CAPITOLUL VIII

Căci, cine dintre oameni a înţeles deplin ce este Dumnezeu înainte de venirea Lui? Accepţi învăţăturile deşarte şi prosteşti ale celor care sunt consideraţi filosofi vrednici de crezare?
Ale unora care spun că focul era Dumnezeu, numindu-l Dumnezeu prin care ei înşişi ar fi apărut treptat; ale altora că era apa sau alte lucruri făcute de Dumnezeu. Dar dacă vreuna din aceste teorii ar fi vrednică de crezare, atunci oricare din lucrurile create ar putea fi considerate a fi Dumnezeu. Dar asemenea păreri sunt doar declaraţiile greşite şi timide ale înşelătorilor;
Nici un om nu L-a văzut vreodată, nici nu L-a cunoscut, până ce Însuşi S-a descoperit. Şi El S-a arătat prin credinţă, singura prin care ne este dat să Îl vedem pe Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu, Domnul şi Ziditorul tuturor lucrurilor care a creat toate lucrurile şi le-a rânduit anumite legi, S-a arătat Însuşi nu numai ca un prieten al omenirii, ci şi ca un îndelung-răbdător. Da, El a fost întotdeauna cu o asemenea însuşire şi este şi va fi mereu, îngăduitor şi bun şi liber de mânie, şi adevărat, şi singurul Care este bun. El a făcut în mintea Sa un mare şi deosebit plan pe care l-a împărtăşit Unicului Său Fiu.
Deci, câtă vreme a păstrat şi a ţinut planul Său în taină, părea că nu se preocupă de noi, şi că nu are nici o grijă de noi. Dar după ce S-a descoperit şi arătat, prin iubitul Său Fiu, a oferit toată binecuvântarea lucrurilor pe care le-a pregătit de la început odată cu noi, astfel încât să vedem şi să fim treji. Care din noi s-ar fi aşteptat la aceste lucruri? El a ştiut, deci, de toate lucrurile din mintea Sa, alături de Fiul Său potrivit iconomiei păstrate între ei.

***

[georgeval]

CAPITOLUL IX

Atunci, pe măsură ce timpul de la început a trecut, El ne-a permis să fim purtaţi de porniri nelegiuite, fiind conduşi de dorinţa plăcerii şi diferite pofte.
Aceasta nu pentru că El era bucuros de păcatele noastre, ci pentru că pur şi simplu le-a îndurat; nu pentru că El ar fi încuviinţat timpul faptelor nedrepte de atunci, ci pentru că El căuta să formeze o minte cunoscătoare a dreptăţii, astfel încât fiind convinşi în acel timp de nevrednicia de a dobândi viaţa prin propriile noastre fapte, trebuia acum prin milostivirea lui Dumnezeu să fim răscumpăraţi; (sensul e dubios) şi fiind astfel creaţi, ni s-a arătat în noi înşine[19] că nu eram vrednici să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu, ci numai prin puterea lui Dumnezeu.
Dar când vicleniile noastre au ajuns la culme şi s-a arătat clar că răsplata lor, pedeapsa şi moartea, erau gata asupra noastră; şi când s-a apropiat timpul pe care Dumnezeu l-a rânduit mai înainte pentru a arăta puterea şi bunătatea Sa (lacună), cum unica iubire a lui Dumnezeu, prin marea grijă de oameni, nu ne-a privit cu ură, nu ne-a alungat, nici nu ne-a amintit nedreptăţile noastre împotrivă, ci a arătat o mare îndurare, şi S-a născut cu noi.
El Însuşi a luat asupra Lui povara fărădelegilor noastre, El a dat pe propriul Fiu ca răscumpărare pentru noi, Unul Sfânt pentru păcătoşi, Unul nevinovat pentru vină, Unul drept pentru nedreptate, Unul necorupt pentru corupţi, Unul nemuritor pentru cei ce sunt muritori. Prin ce altceva ne-ar fi putut acoperi păcatele decât prin dreptatea Sa? Prin cine altcineva ar fi fost posibil ca noi, păcătoşii şi necredincioşii să fim justificaţi, decât prin singurul Fiu al lui Dumnezeu?
O dulce schimbare! O lucrare nepătrunsă! O bunătăţi depăşind orice aşteptare! Ca vicleniile multora să fie ascunse într-Un singur drept şi ca dreptatea Unuia să justifice pe mulţi păcătoşi![20]
Aşadar fiind convinşi în vremurile de mai înainte (î.Hr.) că firea noastră nu putea supravieţui, şi având acum descoperit pe Domnul care poate salva chiar şi ceea ce era imposibil, prin aceste fapte deopotrivă, a voit să ne facă să credem în bunătatea Lui, să-L cinstim ca pe Hrănitorul nostru, Părintele, Învăţătorul, Sfătuitorul, Vindecătorul, Înţelepciunea noastră, Lumina, Cinstea, Slava, Puterea şi Viaţa astfel încât să nu trebuiască să fim preocupaţi de hrana şi îmbrăcămintea noastră.

***

CAPITOLUL X

La fel şi tu dacă doreşti această credinţă, de asemenea vei primi mai întâi de toate cunoştinţa Tatălui.
Pentru că Dumnezeu a iubit omenirea, motiv pentru care a creat lumea, căreia i-a dat stăpânire peste toate lucrurile din ea (Otto şi Böhl – ,,de pe pământ”), căreia (omenirii) El i-a dat raţiune şi înţelegere, singura căreia i-a dăruit favorul de a privi spre El Însuşi, pe care a făcut-o după chipul Său, căreia i-a trimis pe singurul Său Fiu născut, căreia i-a promis o împărăţie în cer, şi pe care o va da celor care-L iubesc pe El.
Şi când vei dobândi această cunoaştere, cu ce bucurie crezi că va fi răsplătit? Sau cum vei iubi tu pe Cel Care te-a iubit astfel mai înainte? Şi dacă-L iubeşti vei fi doar un imitator al bunătăţii Lui. Şi nu te mira că un om poate ajunge un imitator al bunătăţii Lui. Poate dacă vrea.
Pentru că fericirea nu constă în stăpânirea peste fraţii săi, sau în căutarea conducerii asupra celor slabi, ori în bogăţie, ori arătând violenţă faţă de cei ce sunt inferiori. Nimeni nu poate deveni un imitator al lui Dumnezeu prin aceste lucruri.
Căci acestea nu duc la slava lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cel care ia asupra lui greutăţile aproapelui său, cel care, în orice stare socială ar fi el, este gata să ajute pe cel în lipsă; cel care, oricâte lucruri ar fi primit de la Dumnezeu, împărţindu-le celor nevoiaşi, devine un dumnezeu al celor care primesc: este un imitator al lui Dumnezeu.
Atunci vei vedea, încă de pe pământ că Dumnezeu în ceruri domneşte peste tot;atunci vei începe să mărturiseşti tainele lui Dumnezeu; atunci vei iubi şi admira deopotrivă pe cei care suferă pedeapsă pentru că nu vor să se lepede de Dumnezeu; atunci vei condamna înşelăciunea şi greşeala lumii când vei cunoaşte cum este să trăieşti adevărat în cer, când vei dispreţui ceea ce aici este cinstiti ca moarte, când te vei teme de ceea ce cu adevărat este moarte, care este păstrată pentru cei care vor fi condamnaţi la focul cel veşnic, care va chinui chiar şi pe cei care spre sfârşit se încredinţează lui.
Atunci vei admira pe cei care în numele dreptăţii îndură focul care este doar de moment, şi îi vei socoti fericiţi când vei cunoaşte acel foc.

***

CAPITOLUL XI

Nu vorbesc despre lucruri străine mie, nici nu urmăresc să ajung la ceva neimportant printr-o judecată dreaptă; ci fiind un ucenic al Apostolilor, am ajuns un învăţător al păgânilor. Împart lucrurile, date mie de cei care sunt vrednici slujitori ai adevărului.
Pentru că cine dintre oameni, drept învăţat şi născut prin Cuvântul iubitor, nu caută să înveţe bine lucrurile care au fost clar descoperite de către Cuvântul ucenicilor Săi, vorbindu-le deschis, într-adevăr neînţelese de cei necredincioşi, ci vorbind cu ucenicii, care fiind socotiţi credincioşi de către El, au primit o cunoaştere a tainelor Tatălui?
Din acest motiv El a trimis pe Fiul ca să fie descoperit în lume; iar El, fiind dispreţuit de poporul (evreilor), a fost crezut de către păgâni când a fost predicat de Apostoli. El este Cel Care era de la început, Care a apărut ca nou şi a fost găsit vechi, şi totuşi Care se naşte mereu nou în inimile sfinţilor. El este Cel Care, fiind din veşnicie, este numit astăzi Fiul; prin care Biserica s-a îmbogăţit, iar harul larg răspândit, creşte în sfinţi, dând înţelegere, descoperind taine, anunţând timpuri, înveselind pe cel credincios, oferind celor care caută; prin care marginile credinţei nu s-au distrus, nici hotarele stabilite de părinţii din trecut.
Prin urmare, frica de lege este slăvită şi harul profeţilor este cunoscut, şi credinţa evangheliştilor este stabilită, şi tradiţia Apostolilor este păstrată, şi harul Bisericii tresaltă; har, care, dacă nu-l întristezi, vei cunoaşte acele lucruri pe care Cuvântul le învaţă, prin care El (Tatăl) voieşte, şi când El mulţumeşte. Toate cele câte am fost îndemnaţi[21] să vă spunem prin voinţa Cuvântului care ne porunceşte, vi le-am transmis cu osteneală şi din iubirea lucrurilor care ne-au fost descoperite.

***

[georgeval]

CAPITOLUL XII

După ce ai citit şi ascultat cu atenţie aceste lucruri, vei cunoaşte ceea ce Dumnezeu dăruieşte, după cum Îl iubim cu dreptate, fiind făcuţi un paradis al plăcerii, înfăţişând în voi înşivă[22] un copac oferind toate felurile de roade şi înflorind frumos, fiind împodobit cu diferite fructe.
Pentru că în acest loc au fost plantaţi copacul cunoştinţei şi copacul vieţii; dar nu copacul cunoştinţei este cel care distruge, ci neascultarea.
Într-adevăr, nu în zadar sunt acele cuvinte scrise, care spun cum Dumnezeu, de la început a sădit pomul vieţii în mijlocul paradisului, dezvăluind viaţa, şi când cei care au fost făcuţi la început, nu au folosit această cunoaştere cum se cuvine şi au fost lăsaţi goi.
Pentru că nici o viaţă nu poate exista fără cunoaştere, nici cunoaştere singură fără viaţă. Acolo unde au fost sădite, sunt strâns unite. Apostolul, înţelegând puterea, (acestei legături) şi combătând acea cunoaştere fără adevărul poruncilor aplicate în viaţă, declară: ,,cunoaşterea semeţeşte, iar iubirea zideşte” (I Cor 8,1).
Pentru că, cel care crede că ştie orice, fără adevărata cunoaştere, aşa cum este mărturisită de viaţă, nu cunoaşte nimic, este înşelat de Şarpe, datorită iubirii vieţii. Dar cel care îmbină cunoaşterea cu teama şi caută viaţa, sădeşte în nădejde, privind spre rod. Lasă inima ta să fie înţelepciunea ta; şi lasă viaţa ta să fie adevărată cunoaştere primită sufleteşte.
Crescând acest copac şi arătând fructul lui, vei fi întotdeauna culegător în acele lucruri dorite de Dumnezeu, pe care Şarpele nu le poate dobândi, şi pe care înşelăciunea nu le poate atinge; prin urmare nici Eva nu mai este coruptă, ci crezută ca o fecioară; şi salvarea este arătată, şi Apostolii sunt înzestraţi cu înţelegere, şi Paştele Domnului se apropie, şi corul este adunat laolaltă, şi sunt rânduiţi în ordine potrivită, şi Cuvântul se bucură învăţând sfinţii, – prin care Tatăl este slăvit: a Cărui slavă să fie în veci. Amin.[23][1] Considerată neautentică cf. I.G. Coman, Patrologia, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1956, p. 51. Eusebiu de Cezareea o atribuia Sf-lui Iustin Martirul.
[2] Henry Wace D.D. (1836-1924) & William C. Piercy, M.A., A Dictionary of Christian Biography and Literature to the End of the Sixth Century AD., with an Account of the Principal Sects and Heresies, Hendrickson Publishers, reprinted by John Murray, London, 1911.
[3] Cyril C. Richardson (1909-1976), Early Christian Fathers, Philadelphia, Westminster Press, 1953, pp. 206-212.
[4] H. Wace, op. cit.
[5] Ibidem.
[6] Philip Schaff (1819-1893), History of the Christian Church, vol. II, Ante-Nicene Christianity, A.D. 100-325), a III-a ediţie, Washington, Oak Harbor, 1997.
[7] De ex. în cap I autorul invită pe Diognet să se lepede de omul cel vechi, pe când în cap. II deja se constată această lepădare (vino, după ce te-ai lepădat…).
[8] Philip Schaff, Ante-Nicene Fathers, I, The Apostolic Fathers with Justin Martyr and Irenaeus, Wm. E. Eerdmans Publishing Company, reprint 2001.
[9] Dom P. Andriessen, L’Apologie de Quadratus conservée sous le titre d’Epitre à Diognète, in ,,Recherches de théologie ancienne et medievale”, 13, (1946), pp. 5-39, 125-149; 14 , (1947), pp. 121-156.
[10] C. Richardson, op. cit.
[11] H. Wace, op. cit.
[12] Texts and Studies, vol I, no 1, pp. 86.
[13] Primitive Christianity, E.T., 1911.
[14] R. H. Connolly, The date and Autorship of the Epistle to Diognetus, în The Journal of Theological Studies, 36 (oct, 1935), pp. 347-353.
[15] Studies and Documents, 12, 1940.
[16] Cyril Richardson, op. cit.
[17] Traducere după Ante-Nicene Fathers, I, The Apostolic Fathers with Justin Martyr and Irenaeus, Philip Schaff, Wm. E. Eerdmans Publishing Company, reprint 2001. Traducerea pr. D. Fecioru din col. PSB, I, Bucureşti, 1979, p. 337 este inadecvată. Sub imperativul folosului duhovnicesc pentru creştinii fără o pregătire teologică, uneori propoziţii întregi sunt omise ori adaptate după bunul plac.
[18] Se vorbeşte despre acest termen, deci lucrarea este după Antiohia, sec. I d.Hr.
[19] O dovada patristică timpurie a legii naturale.
[20] Bossuet susţine că este o asemănare cu Sf. Justin Martirul, Cuvânt despre Circumciziune, tom 3, p. 171.
[21] Apare folosită persoana I plural.
[22] Apare iarasi folosită persoana I plural după ce anterior s-a folosit persoana I singular.
[23] Asemănare cu doxologia lui Clement.

[Fani71]

Da, eu citasem din epistola catre Diognet, fragmentul:

CAPITOLUL V
Pentru că cei bine-credincioşi nu se deosebesc de alţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiurile pe care le ţin. Căci ei nici nu locuiesc în cetăţi proprii, nici nu folosesc o limbă anume, nici nu duc o viaţă străină.
(....)
Ei locuiesc în propriile ţări, dar numai ca trecători. Ca cetăţeni participă cu alţii la toate lucrurile şi totuşi îndură toate ca nişte străini. Orice ţinut străin le e ca o patrie, şi orice loc de naştere, ca un ţinut al străinilor. (...)
Îşi duc zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai raiului.

Multumesc georgeval! Datorita tie am acum si o traducere romaneasca, pe care am inregistrat-o imediat.

Mirela, face parte din Parintii apostolici, si este de obicei cuprinsa in primul volum de opere patristice in mai toate colectiile.

[Fani71]

Fraza "Orice ţinut străin le e ca o patrie, şi orice loc de naştere (patrie), ca un ţinut al străinilor." este fraza cheie dupa mine:
Este in legatura cu intrebarea de la inceput.

Eu una ma tem ca nu prea ne aratam ca sarea pamantului si drojdia care face sa creasca aluatul - sau cum spune autorul, ca sufletul poentr trup, poentru societatea actuala.
Daca preocuparea noastra principala raman chichitele de forma si o forma pietista, legalista a credintei, atunci este si de asteptat sa se intample asa.
Vai noua, carturarilor si fariseilor!

Multumesc, George, pentru transcrierea acestei Epistole si Fani, pentru comentariile postate.

Mi-a placut foarte mult cum vorbeste despre Hristos, la cap. XI:

În prealabil postat de georgeval

El este Cel Care era de la început, Care a apărut ca nou şi a fost găsit vechi, şi totuşi Care se naşte mereu nou în inimile sfinţilor. El este Cel Care, fiind din veşnicie, este numit astăzi Fiul; prin care Biserica s-a îmbogăţit, iar harul larg răspândit, creşte în sfinţi, dând înţelegere, descoperind taine, anunţând timpuri, înveselind pe cel credincios, oferind celor care caută; prin care marginile credinţei nu s-au distrus, nici hotarele stabilite de părinţii din trecut.

Ai dreptate, Fani... formalismul si pietismul sunt un pericol mai actual ca oricand, acum cand crestinismul s-a facut cunoscut pana la marginile pamantului. Dar sa nu descurajam, sa nu uitam ca Nadejdea este una din marile virtuti crestine. Doamne ajuta!

[Marius22]

Epistola catre Diognet este intr-adevar o "perla" a literaturii patristice. Ideea generala a Epistolei catre Diognet, aceea ca un crestin beneficiaza de doua cetatenii, pamanteasca si cereasca, se completeaza cu invatatura Sfantului Apostol Pavel ca nu avem cetate statatoare aici, pe pamant, ci in cer.

Citind epistola observam ca ea prezinta mai degraba un plan ideal decat unul real. Prezinta imaginea crestinului ideal, autentic. Aceasta scriere ramane peste veacuri un important reper pentru noi cei care ne-am indepartat de ethosul Bisericii primare.