Intrebari pentru adventisti, baptisti si penticostali

[bretanion]

15
Astfel, Sfântul Ignatie scrie1:
„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote: creştinii
care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea
noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori
vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni, în
numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care
e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!
Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o
întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască
păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că
printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i
pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui
Dumnezeu!... Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar
chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te
socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o
nebunie, este o trufie fără margini”... (îi scria acea femeie
Sfântului Ignatie).
Iisus Hristos singurul mijlocitor
al mântuirii noastre
Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre
mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au
nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi
pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată
adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura
Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în
restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această
comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc
1 Volumul IV, Propovedanii ascetice si scrisori cãtre mireni
16
prin căderea în păcat a protopărinţilor.
Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute.
Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor
virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în
fărădelegi, ne naştem în păcat. Voi pogorî la fiul meu,
plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el
însuşi şi despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat.
Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu
doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta
se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este
preţul virtuţilor firii noastre căzute!
Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu
sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era
necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului
omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un
arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă, dar mărginită şi
creată, ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul
Dumnezeu.
Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost
înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor
omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită. Toate
faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad,
au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere:
credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii Lau
întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile
lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul
lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El.
17
Ne mântuieşte credinţa în Hristos,
nu „faptele bune”
Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire:
credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai
prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu,
prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert
dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre
păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în
comuniune cu Dumnezeu!...
Nu!... Biserica a recunoscut întotdeauna că există un
singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a
recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute
pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi
făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce
urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că
păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu
au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai
pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni,
când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă
repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în
Răscumpărătorul.
„Mântuirea” fără Hristos
Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că
voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind
mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune!
Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în
Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,
cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci
18
cugetăm, zice Sfântul Apostol Pavel, că omul se
adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul
lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos în toate şi
asupra tuturor credincioşilor este fără deosebire. Toţi
au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu,
suntem însă iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea
întru Iisus Hristos.
Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat
fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă.
Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi
că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai
Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale
firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de
faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre
căzute! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam,
fapta în care s-a învederat credinţa dreptului; iar fapta
aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său
unul născut.
Să-ţi înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă
bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a
poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă...
Boala „raţiunii sănătoase”
Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea
sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în
dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi
noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele,
după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe
unde!
Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am
19
agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre
căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de
ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează
caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să
rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai
pe mâna călăuzitoare a credinţei şi, sub această
conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă
întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său
credincios raţiunea Adevărului sau Judecata
Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind
Dumnezeu.
Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă,
noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de
bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât
vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu
paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care
o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii
omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul
Dumnezeu! Când caută să explice inexplicabilul, să-L
supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O
asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!...Tu,
care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui
Hristos...
Ereticii nu sunt creştini
Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi
creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate
vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre
Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta
de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii,
20
fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii
blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel
judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini!
Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa
muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi
îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea
acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor
hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia
ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul
molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte,
străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu
diavolul şi cu pieirea lui...
Cu deosebire se remarcă la eretici ura neîmpăcată
către fiii adevăratei Biserici şi setea lor de a se adapă cu
sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea
inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii,
erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de
ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această
infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva
Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o
lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul
Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.
De la vechile erezii la noile erezii
Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor
măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau
Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării.
Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările
Duhului Sfânt. Cu hule îngrozitoare ei negau
21
Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate
aspectele în care Biserica Universală recunoştea lucrarea
Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări
omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!
Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o
tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E
renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul
Sfânt, nu mii mult!
Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare
de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura,
acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale
firii căzute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu săi
refuze mântuirea?!...
Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca
şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a
creştinismului!...
Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de
Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci
altfel veţi plânge veşnic!...
Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor
Părinţi cum trebuie înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce
vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un
creştin.

[bretanion]

DESPRE FAPTELE BUNE
ALE NEORTODOCŞILOR
Faptele celor ce nu cred în Hristos
ar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu
cel care pe faţă, cu hotărâre se leapădă de El,
ci şi acela care, numindu-se creştin, duce
viaţă păcătoasă, aleargă după desfătări trupeşti; cel al
cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu
este argintul şi aurul; cel al cărui dumnezeu e slava
pământească; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu
înţelepciunea pământească cea vrăjmaşă lui Dumnezeu,
că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la
Lumină, ca să nu se vădească faptele Lui; iar cel ce face
adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui, că
întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21).
Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de
credinţă; raţiunea lui căzută luptă împotriva credinţei,
cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală pentru
lucrările Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de
El omului; inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a
cărei omorâre năzuieşte credinţa; trupul şi sângele,
neluând aminte la mormântul ce le stă înainte în oricare
ceas, vor şi ele să îşi trăiască viaţa lor, viaţa stricăciunii şi
a păcatului.
D
23
În ce trebuie să credem?
„Credinţa”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog,
„în înţelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate
Dumnezeieştile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluită de
încredinţarea că în porunci nu este nici o buche care să
nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viaţă şi
pricină a vieţii veşnice”.
Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să
le înţelegi şi să le mărturiseşti după învăţătura neştirbită
a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, singura ce cuprinde
învăţătura evanghelică în toată curăţia şi plinătatea ei. Să
crezi în tainele rânduite în Biserică de însuşi Domnul,
păstrate de Biserica de Răsărit în toată plinătatea lor. Să
crezi în sfintele, de viaţă făcătoarele porunci evanghelice,
care pot fi împlinite fără greşeală numai în sânul Bisericii
celei adevărate, a căror plinire o alcătuieşte aşa-numita
de către Părinţi credinţă lucrătoare a creştinului, în
dogme e Teologia predată de însuşi Dumnezeu.
Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui
Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea
dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se
numeşte erezie.
Criteriul faptelor bune
Credinţa Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina
Botezului e îndestulătoare pentru mântuire şi fără fapte,
arunci când omul n-are timp să le săvârşească: fiindcă
credinţa îl înlocuieşte pe om cu Hristos, şi faptele bune
omeneşti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieţii
24
pământeşti, însă, este neapărată nevoie de fapte.
Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai
acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin
care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este
sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care
lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu
are dreptul să facă după curii îi dau ghes simţirile inimii,
care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra
acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt
primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima
este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui
Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.
„Faptele bune” ale firii căzute
Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei
„fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor,
preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui
Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună
netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).
Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu
L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina
răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări
mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe
jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească:
„Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata
mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli
şi de eretici?”
Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa
judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă
faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce
25
mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar
mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi
moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile
evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea
se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute
nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.
În chip nelegiuit s-au oştit împotriva credinţei
iudeii, cerând de la credincioşi împlinirea rânduielilor
rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrăjmaşe
lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoaşterea cea tainică
şi totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în
Hristos fapte bune potrivite cu înţelegerea şi simţirile firii
căzute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simţirilor
inimii sabia lui Hristos şi îşi sileşte inima, tăind cu sabia
ascultării faţă de El nu doar pornirile păcătoase vădite, ci
şi acele porniri care par bune la arătare, dar în fapt sunt
potrivnice legilor evanghelice şi, astfel, este întreaga
lucrare a omului care se ia după imboldurile firii căzute.
Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii
căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc
credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu;
faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în
el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi
cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede
întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te
vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu
gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).
26
Dreapta credinţă, adevărata faptă bună
Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea,
chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus
mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire,
prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele
dinainte de moarte, ale vieţii lor.
Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este
pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi
încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate
veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui
Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi
înfricoşate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti
lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu
gura, tară ca inima să ia parte.
Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai
credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii şi
fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ
decât viaţa lui pământească. Mucenicia este roadă
adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin
credinţă. Mucenicia este roadă credinţei. Această faptă au
hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii
omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această
preasfântă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a
nebuniei”.
Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date
de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea
mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă
ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit
însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele
împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de
27
moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le
urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile
iadului.
Cea mai rea faptă – necredinţa
Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă
singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de
moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care
se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se
păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este
erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face
pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în
Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este
lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.
Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este
credinţa adevărată, sfântă, vie în Hristos. De o
însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este
mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al
israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit
de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a rostit, cu
privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare
îndoială (Numeri 20, 10-12).
De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a
depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă
cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de
îndoială cu privire la credinţa creştină.
Istoria bisericească povesteşte că în primele timpuri
ale creştinismului, în vremea prigoanelor, unii păgâni
mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă
şi în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de
28
îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în
creştini râvnitori şi pecetluiau cu sângele lor mărturisirea
pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deşert.[...]
Credinţa în Iisus Hristos,
mai presus de toate faptele bune
Cel ce crede în Hristos, de va şi muri cu moartea
păcatului, iarăşi va învia prin pocăinţă (In. 11, 25), şi
vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut din înălţimea
sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu
ajutorul credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au
liberat din adâncul cel puturos şi întunecat, au suit iarăşi
la înălţimea curăţiei şi sfinţeniei.

[bretanion]

Deznădăjduirea dă în vileag necredinţa şi egoismul
ce se aflau dinainte în inimă: cel ce crede în sine şi
nădăjduieşte în sine nu se va scula din păcat prin
pocăinţă; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos,
Atotputernicul Răscumpărător şi Doctor.
Credinţa este din auzire (Rom. 10, 17): ascultă
Evanghelia, care-ţi vorbeşte, şi pe Sfinţii Părinţi, care o
tâlcuiesc; ascultă-i cu luare aminte şi, puţin câte puţin, se
va sălăşlui în tine credinţa vie, care va cere de la tine
plinirea poruncilor evanghelice şi te va răsplăti pentru
această împlinire cu nădejdea neîndoielnică a mântuirii.
Ea te va face următor al lui Hristos pe pământ, împreună
moştenitor cu El în cer. Amin.