Eminescu canonizat?

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Fani71

Un mucenic moare pentru Hristos, nu pentru 'intregirea nationala'. Cine moare pt intregirea nationala poiate fi numit erou national, sau altceva, nu insa martir, decat poate prin extensie metaforica 'cand se vorbeste de 'martirii neamului').

Pai daca Eminescu s-a jertfit pentru semenii sai care sunt chip dupa Chipul Lui Hristos, oare nu pentru El si-a dat viata? Tu cand dai milostenie saracilor, nu Lui Hristos Ii dai de fapt?

Dumneata ce crezi, Dumnezeu ne va judeca de exemplu milostenia dupa cati bani am daruit sau dupa starea inimii noastre din acel moment? Ratinament valabil pentru orice fapta buna de altfel. Daca el a trecut la cele vesnice fiind intr-o stare de iubire, chiar si pentru aceasta idee nobila, este evident ca asa va si ramane in vecii vecilor! Dar ia gandeste-te mai bine, daca el a tinut asa de mult ca romanii sa nu ajunga impartiti si dezbinati, oare acest lucru nu implica indirect unitatea si stabilitatea Bisericii noastre ortodoxe stramosesti?

A fost mare smecher Eminescu, a stiut sa castige Raiul si sa ajunga langa Dumnezeu. Bravo lui. Ma intreb insa ce s-o fi ales de calaii lui.

[Florin-Ionut]

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Oare nu a cautat Eminescu DREPTATEA?

[danyel]

Mie mi s-ar parea o blasfemie canonizarea lui Eminescu
poi uite de ce, un sfant este acea persoana care nu doar a crezut ci a si trait credinta ajungand la cea mai inalta treapta de induhovnicire, ajungand sa se rupa de pacatele lumii si asa cum spunea Ap Pavel, sa marturiseasca prin Duhul Sfant ca Iisus Hristos e Domn

De ce ma rog sa fie sfant Eminescu? pt ca e o valoare nationala? poi criteriul sfinteniei nu e nationalismu, nu e opera literara, nu e filosofia, e credinta in Fiul Lui Dumnezeu

io cred ca insasi aceasta discutie este o blasfemie
Eminescu isi are locul lui, sfintii locul lor
sa nu aberam fratilor

[Fani71]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Pai daca Eminescu s-a jertfit pentru semenii sai care sunt chip dupa Chipul Lui Hristos, oare nu pentru El si-a dat viata? Tu cand dai milostenie saracilor, nu Lui Hristos Ii dai de fapt?

Dumneata ce crezi, Dumnezeu ne va judeca de exemplu milostenia dupa cati bani am daruit sau dupa starea inimii noastre din acel moment? Ratinament valabil pentru orice fapta buna de altfel. Daca el a trecut la cele vesnice fiind intr-o stare de iubire, chiar si pentru aceasta idee nobila, este evident ca asa va si ramane in vecii vecilor! Dar ia gandeste-te mai bine, daca el a tinut asa de mult ca romanii sa nu ajunga impartiti si dezbinati, oare acest lucru nu implica indirect unitatea si stabilitatea Bisericii noastre ortodoxe stramosesti?

A fost mare smecher Eminescu, a stiut sa castige Raiul si sa ajunga langa Dumnezeu. Bravo lui. Ma intreb insa ce s-o fi ales de calaii lui.

Sigur, sa te jertfesti pentru semeni este un act crestin, si de ex. cineva care moare aruncandu-se in foc sa salvee viata cuiva sigur va fi primit de Dumnezeu cu mare dragoste si cinste. Insa nu va fi considerat martir.

Nu sunt deacord cu ultima parte: unitatea unei tari si chiar a unei biserici bazate pe o natiune nu este ceva absolut, este ceva relativ, si totatat de bine poate sa lupte pentru un fel de dreptate cineva care lupta pentru contrariu, crezand ca asa este bine. De exemplu un ungur sau neamt care ar lupta pentru ramanerea Transilvaniei in imperiul austroungar, crezand sincer ca existenta si continuitatea acestui imperiu participala stabilitatea Europei din acel timp, ar muri si el pentru un fel de dreptate. Dreptatea umana este relativa. Interesele nationale fac parte din aceasta dreptate umana.

M-as bucura ca Eminescu sa fi ajuns in rai, dar nu despre asta este vorba aici..

[Florin-Ionut]

Draga Fani,

Nu incape indoiala ca Eminescu este in Rai acum. De ce? Pai hai sa ne gandim putin la sfarsitul vietii sale: dupa toata dragostea pe care a revarsat-o romanilor prin scrierile sale, ticalosii isi trimit oamenii la el acasa si-l scot direct din baie, asa ud cum era, si-l inchid in sanatoriu, il acuza de nebunie, e declarat sifilitic, este acuzat pe nedrept de nu mai stiu ce rele. Acolo e "tratat" cu mercur (aceeasi substanta pe care urmasii acelor ticalosi ne-o pun astazi in alimente), dar omul se tine tare, rezista, e cu capul pe umeri pana la sfarsit. Apoi vine un nebun de pe acolo si-i da cu caramida-n cap. Este lasat sa moara in agonie. Acum sa te intreb: ai gasit tu in dialogurile lui cu ceilalti vreo urma de manie, de suparare, vreo injuratura poate? Ma gandesc cum as fi reactionat eu sau altul daca cineva mi-ar fi dat cu ceva in cap. Pe cand el asa i-a zis celui cu care se plimba prin gradina: "Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!…" Vezi cata blandete? El in ultimele-i clipe a cantat "Desteapta-te romane". Deci fara indoiala, Iadul nu e construit pentru un om ca Mihai Eminescu.


Acum hai sa incercam si un pic de teologie inginereasca, dupa cat ne pricepem. Cand moare un om la 39 de ani, draga Fani? Eu stiu ca un om este mutat in vesnicie atunci cand:

a) Dumnezeu nu mai vede in el nici o sansa de recuperare in bine, omul alegand o stare stabila de rau, nemaivoind a raspunde liber in nici un fel dragostei divine. Pe deasupra, daca omul persista in rautate si este lasat sa traiasca pana la batranete in starea aceasta de nebunie, nu face decat sa-si adune mai multa osanda. Deci Dumnezeu il muta la cele vesnice potrivite alegerii lui.

b) Omul ajunge sa-si implineasca menirea, macar si in parte. Intelege care este calea binelui care duce la viata si incearca dupa puteri sa o urmeze. Inima lui este deschisa spre iubirea de oameni si de Dumnezeu. Creaza o opera care ramane sa incante spiritul multor generatii care vor veni. Este atat de modest incat nu-si trece pe curat, in caietul special cumparat pentru asta, nici macar o poezie. Stie ca viata lui se va sfarsi prematur daca "nu se potoleste", dar nu-i pasa, pentru ca are credinta ca Dumnezeu va face dreptate. Deci Dumnezeu vede inima lui si-l muta langa El pe cel care a ales binele si viata.

Este limpede ca acest om nu face parte din prima categorie.


Pe de alta parte, exista multe grade de sfintenie. Sunt multe locasuri in Ceruri, in casa Tatalui, in care oamenii vor locui dupa masura desavarsirii pe care au atins-o. Intr-adevar, nici eu nu cred ca Eminescu a murit desavarsit, cum desavarsiti au fost numai unii dintre marii Sfinti. Insa pot accepta ca a murit ca Sfant, dar nu Sfant de talia lui Ioan Botezatorul, Serafim de Sarov, Antonie cel Mare samd. Pentru cei desavarsiti exista Raiul desfatarii, insa pentru cei care, desi Sfinti, nu au murit desavarsiti, exista alte trepte ale existentei aproape de Dumnezeu.

Sunt parerile mele sincere de diletant habarnist, pe care le am dinainte de a aparea in media stirea-bomba cu propunerea spre canonizare a lui Mihai Eminescu. Si mi se pare foarte interesant ca vine din partea unui gup de scriitori si critici literari...

[Jane Says]

Apropo de treptele de sfintenie, daca un om se mantuieste pe o treapta "inferioara" (poate prin asta intelegand cata dragoste de Dumnezeu poate trai in clipa trecerii la cele vesnice), avand eternitatea si adancimea inepuizabila a lui Dumnezeu, poate spori in dragoste si mangaiere pe parcurs?

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Jane Says

Apropo de treptele de sfintenie, daca un om se mantuieste pe o treapta "inferioara" (poate prin asta intelegand cata dragoste de Dumnezeu poate trai in clipa trecerii la cele vesnice), avand eternitatea si adancimea inepuizabila a lui Dumnezeu, poate spori in dragoste si mangaiere pe parcurs?

Evident ca da! Evolutia intru asemanarea cu Dumnezeu se va face in vecii vecilor, din slava in slava. Parintele Galeriu ne spunea ca Insusi Hristos ne-a descoperit treptat slava Sa: incepand cu Muntele Taborului, continuand cu Invierea in trupul induhovnicit si apoi Inaltarea la Cer, tot in sus... Pe cand vrajmasul nostru ne indeamna sa urmam celalalt sens, sa ne aruncam in jos, spre adancul existentei.

Gandeste-te la ingerii care au ales sa ramana in bine. Ei mereu invata, cresc duhovniceste, se inalta catre Dumnezeu facand ascultare de voia Lui. Nu stagneaza intr-o stare vesnica monotona...

[AlinB]

Eminescu?

Nationalist? Da.
Crestin ortodox? Nu prea.

As vrea si eu sa vad macar cateva fragmente in scrierile lui care l-ar califica drept crestin ortodox.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de AlinB

Eminescu?

Nationalist? Da.
Crestin ortodox? Nu prea.

As vrea si eu sa vad macar cateva fragmente in scrierile lui care l-ar califica drept crestin ortodox.

Pr. prof. dr. CONSTANTIN GALERIU
<<BIOGRAFIA FIULUI LUI DUMNEZEU>>,
A <<BLÂNDULUI NAZARINEAN>>
ÎN CONŞTIINŢA LUI EMINESCU

Aceste numiri sacre: “Biografia Fiului lui Dumnnezeu”...”biografia Blândului Nazarineam răstignit” îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă” publicat în ziarul Timpul din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti (M. Eminescu, Opere, Ed. Academiei, XII, p. 134).
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal care dezvăluie pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare, şi, pe de o parte, originalitatea lui genială afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştine-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adreseaza aici e cuprins în vizionara formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Şi precizează: ”Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui”. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de la axul central al istoriei: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice şi nu pentru El, ci pentru binele şi mîntuirea altora”. În căutările proprii, prin studiile de la Viena şi Berlin însoţite neîncetat de lectura personală, spiritul lui „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării”, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalităţi care au călăuzit lumea antichităţii. Pentru a-i tâlcui puţin gândirea ne îngăduim a abserva: Eminescu înţelegea că deşi Buddha era un demolator de idoli, dar negarea lumii şi a istoriei nu oferea o soluţie autentic mântuitoare pentru lume.- „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse”, era doar „o morală a neintrevenţiei, o mistică destinată înţelepţilor retraşi din lume”.-Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat-adaugă, „a băut
[COLOR=windowtext]1 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În comparaţie cu o asemenea viziune a spiritualităţii antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Şi, cu ascuţişul spiritului său merge spre adâncul Tainei Crucii: „nu nepăsare, nu dispreţ ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, a încolţit -s-a revelat- iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor”. În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos şi unicitatea operei, a crucii lui în lume, în istorie. Inspirat, tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forţă uimitoare definind: „Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime ; a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om arată lumii iubirea drept lege a existenţei, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experienţa tragic-sublimă a Golgotei. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filozofic:”...E uşoară credinţa că prin percepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se face mai bun”, observă Eminescu. El gândeşte fundamental, din planul ontologic al fiinţei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esenţa:” Iubirea, invocă poetul, este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”. S-ar putea spune că un poet al iubirii nu poate gîndi şi vorbi decât aşa. Numai că aici, iubirea, principiu al existenţei şi al vieţii forează într-un sol mult mai adânc şi ca o soluţie universală, răspunzând la marile întrebări şi teme existenţiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia în biologic „selecţia naturală şi lupta pentru existenţă”, iar Marx în „ social şi economic” „ura şi lupta de clasă”, pe care Eminescu o evocase în „Împărat şi proletar”. Iar ceva mai târziu Nietzsche proclama drept model „ supraomul” realizat prin violenţă, voluptate şi forţă. Aici se dezvăluie intr-adevăr viziunea lui unică, genială, şi opoziţia, curajul de a afrma iubirea într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui însă purcede din Duhul Adevărului etern. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]După aceasta extraordinară sinteză de gândire în care poetul cugetă ca şi un adânc teolog ortodox, pentru că în Apus Jertfa Crucii era văzută doar ca o „satisfacţie” oferită de Fiul-Părintelui ceresc pentru ofensa făcută de păcatul [/COLOR]
[COLOR=windowtext]2 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]omului, sau de o „ispăşire”; mai departe, el trece şi la aspectele practice, pedagogice, ale vieţii, pe care le întemeiază biografia Mântuitorului. „ E uşoară credinţa, spune el, că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi manifeste caracterul şi faptele...”. „ Or, creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos”.-Evocând spiritul epocii, el mai arată: „ Chiar dacă filosofeme materialiste” se situează „contra părţii dogmatice a Bibliei...caracterele se cresc sub influenţa biografiei lui Hristos”. Iar „misiunea şcoalelor”, fără a omite „cultura minţii” e totodată „creşterea caracterului”. De aici „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde...Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor oamenii...au nevie de religie”. Se înţelege, numai bunătate naşte bunătate. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De la această modelare a insului, a persoanei, Eminescu trece la sfera mai largă a societăţii, a statului. În acelaşi orizont sacru el observă judicios „marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin”. [/COLOR][COLOR=windowtext]De o însemnătate capitală este aici unghiul critic din care el priveşte „statul păgân...ca product al naturii supus aceloraşi legi...aceluiaşi complex de lupte pentru existenţa individuală şi colectivă ca şi natura”, natură prihănită propriu-zis de păcat întrucât ea însăşi prin obârşia ei a fost bună ca operă a lui Dumnezeu. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Formula însă de „stat ca product al naturii” îl arată pe Eminescu foarte informat în domeniul filosofiei ştiinţei. Precum se ştie duhul păgân şi ateu al Renaşterii operase şi această anomalie, anume: făcuse natura producătoare de legi-din sinea ei. Montesquieu (1689-1785) definea chiar legile ca „ raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor” („Spiritul legilor”). Un savant ca Robert Boyle (1627-1691) atrăgea însă atenţia asupra acestei erori fundamentale care se urzea, judecând logic: „Corpurile neînsufleţite, spre exemplu planetele, sunt cu totul incapabile să înţeleagă ce este o lege. Deci şi acţiunile acestor corpuri sunt produse de o putere reală-Dumnezeu şi nu de legi”(cf. Jan Marejko, Cosmologie et politique, Lausanne, 1989, p. 12). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pentru Eminescu problema avea un impact socio-politic acut. El sesiza, în concepţia de „ stat product al anturii”, legătura cu concepţia darwinistă a epocii, a luptei pentru existenţă şi selecţiei în natură, metamorfizată social de Marx în lupta dintre clase prin „exploatarea de către cel puternic a celui slab”. Socialiştii utopici, au văzut precum se ştie rezolvarea problemei prin lupta fratricidă. Tocmai acest mod de a privi devenirea istoriei a dus la cel mai inuman şi sângeros secol cel al XX-lea cu războaie mondiale şi lagăre de asasinat în masă. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]3 [/COLOR]