cum stii ca el/ea e alesul/a?

[AlinB]

În prealabil postat de casiana

Ai sintetizat f bine cele descrise de mine si situatia sta cam in felul in care ai rezumat-o. Adevarul e ca l-am iubit, ca eram in stare sa fac orice pentru el, ca ajunsesem sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca l-am intalnit si ca suntem impreuna, dar chiar daca nu a ajuns pana la a ma insela fizic, mi-a gresit si mi-a gresit destul de mult o perioada de cateva luni cu 2 ani in urma. Nu zic asta pentru a ma dezvinovati de orice greseala pt ca m-am tot gandit ca poate eu l-am impins spre asta, poate avea alte asteptari si l-am dezamagit sau poate nu gasise in mine tot ce avea el nevoie la momentul acela, sau nu i-am oferit totul, dar oricare ar fi fost motivul, adevarul e ca m-a ranit foarte tare. Atat de multa umilinta si tristete am putut aduna incat stau si acum si ma gandesc cum de nu am cedat psihic atunci.

Imi ziceai de iertare, sa stii ca l-am iertat, ne-am spovedit amandoi, dar oricat as vrea nu pot sa uit, nu pot sa trec peste tot ce-a fost, nu-mi da voie mintea, inima, gandul si am depus eforturi destul de mari timp de 1 an si ceva plus astea 11 luni de cand suntem si casatoriti. Si totul a fost in zadar. Am ajuns doar in stadiul in care povesteam in postarile mele anterioare.

Si nu inteleg de ce? De ce nu a vrut sa ne despartim? De ce a insistat sa ne casatorim daca lucrurile intre noi nu mai erau ca la inceput si deja sufeream f mult? De ce a trebuit sa ne distrugem viata si mai mult prin casatorie?

Deci pana la urma s-a ajuns si la cauza problemei..
Nu e vorba de dorinta de libertate, copilarie, etc.
Cineva a intuit mai bine mai devreme cand ti-a recomandat acel "curs de iertare".

Nu cred ca e nevoie sa ne spui ce anume s-a intamplat pentru ca oricum situatia este mult mai complexa, probabil ar trebui ca lumea sa stie care este si parerea lui, care au fost motivele lui atunci, etc.
Si chiar asa, fiecare om judeca in felul lui, unora li se pare mai putin de iertat, altora li se poate parea mai mult, tie ti se pare imposibil...

De ce s-a mai casatorit el cu tine? Pentru ca totusi te iubeste (chiar daca tu nu poti sa intelegi, iti vezi doar starea ta) si spera intr-un fel sa poata repara ceea ce a stricat.
Spui ca s-a produs o instrainare, crezi ca asta este pentru ca nu te mai iubeste sau pentru ca de fapt tu nu-l mai iubesti?

Concluzia in ceea ce te priveste este ca fara doar si poate ai luat niste decizii gresite.
Nu spune ca l-ai iertat pentru ca NU este asa, a fost o chestie f. superficiala si nu se poate numi iertare.

Iar faptul ca nu-l poti ierta este un handicap sufletesc si spiritual major pe care ar fi trebuit sa-l constientizezi mai devreme si cu asta sa pui punct relatiei inca de atunci, in nici un caz sa mai ajungi si la casatorie.

Ce poti face acum?
E clar ca sa stai separata de el o vreme nu e o solutie, asa cum e clar ca nu-l mai iubesti, lucru pentru care la ora actuala nu el este vinovat.

Solutia cea mai usoara ar fi sa va despartiti.
Din punct de vede legal n-ar fi o problema.
Spiritual insa este o cadere a ta si inca una majora.

Eu daca as fi duhovnicul tau nu vad ce fel de iertare s-ar putea da pentru ceea ce este practic un handicap spiritual in derulare si care duce si la disolutia casniciei.

Calea cea mai grea este sa te maturizezi afectiv si sa intelegi ca asa cum dragostea este o chestiune de o viata si nu de cateva momente, nici o infidelitate de cateva momente nu ar trebui sa refuze la amandoi ocazia unei iubiri de o viata.


Sigur ca ceea ce s-a intamplat iti induce si o doza de incertitudine in prezent cu care probabil nu poti lupta. Dar gandeste-te si altfel: daca NU te-ar fi insealat niciodata pana acum, cine ti-ar fi oferit vreo garantie ca NU o va face nici in viitor?

Iluziile? Astea nu sunt garantii. Incertitudinea aceasta trebuie sa si-o asume fiecare si sa vegheze asupra ei in fiecare zi, prin atitudinea pe care o are fata de celalalt si atentia la nevoile lui si binenteles, rugaciune si viata duhovniceaca.
In rest nu exista garantii.

Inteleg genul asta de afectiune si sensibilitate, in care orice greseala din partea celuilalt este o catastrofa majora, ar rupe vraja iluziilor cu care ne inconjuram si ar face sa para ca cerul se prabueste.
Dar ASTA NU ESTE DRAGOSTEA.

Stiu pe cineva care gandea la fel si dupa mai multe relatii nereusite in care cauta perfectiunea inchipuita intr-un fel sau altul (dar care admitea si unele exceptii) a ajuns la una unde a fost confruntat cu intrebarea: daca intr-o buna zi m-ar insela(ocazional)? (existau anumite motive sa se intrebe altfel)

Si experienta relatiilor anterioare esuate n-a fost degeaba, a reusit sa inteleaga ca iubirea sta in lucruri mult mai profunde decat o cadere de moment. Si in primul rand sta in propria persoana, cea care este dispusa sa INTELEAGA, sa IERTE, SA IUBEASCA.

Si in incheiere, mai cunosc un caz asemanator ca al tau, in care el a ajuns dintr-o cadere practic (plictiseala?) sa o insele. Ea a aflat (erau casatoriti), l-a iertat (formal, ca tine) insa in practica n-a trecut niciodata peste, reprosandu-i in diverse feluri si cu diverse ocazii lucrul asta.
Iar el intr-o zi n-a mai putut rabda si a cerut divortul.

Acum ii pare rau desi nu ar recunoaste-o direct, cred ca si ei, insa raul este facut deja, fiecare a apaucat-o in alta directie si a ramas un copil la mijloc prins in situatia asta.

Sfatul meu ar fi sa renunti la ura, sa cauti o iertare autentica care de fapt nu cred ca este departe dar preferi mai degraba sa-l urasti, probabil cu atat mai mult cu cat te-a determinat sa te casatoriesti cu el.
Daca ai investi energia pe care o risipesti acum plangadu-ti de mila si respingand realitatea in directia re-evaluarii situatiei si a cautarii unei iertari autentice, atunci lucrurile s-ar putea indrepta.

Iubirea nu este doar o scanteie si nu se poate stinge ca o lumanare la prima pala de vant. Altfel nu este iubire ci doar un sentiment romantic, capricios, inconstant, care nu de putine ori e vecin apropiat cu ura.