Cum va intelegeti cu prietenii necredinciosi?

Daca prietenul meu nu-L respecta pe Prietenul si Parintele meu? Grea intrebare. Caci lumea ne scoate in cale o multime de provocari. Bine ar fi sa pot sa fiu exemplu pentru el, bine ar fi ca intr-un moment dificil din viata lui cuvintele mele sa aiba putere sa-l intoarca la credinta.

Daca trebuie sa discut mai mult timp cu un astfel de om, incerc sa evit subiectele religioase. Iar daca vad ca incepe el astfel de discutii in care imi dipretuieste credinta si valorile in care eu cred, intervin si eu ferm, astfel incat, sa-l determin sa nu mai repete greseala. Eu cred ca asa e bine: fara concesii. Intai Dumnezeu si apoi prietenii.

Au fost si situatii in care, de dragul prietenilor, am petrecut sarbatorile crestine intr-un mod necrestinesc.

In acest an, de Pasti, s-a autoinvitat o astfel de familie dintr-o alta localitate pentru a petrece Invierea impreuna, dar... intr-un mod necrestinesc. Spunea ca imi aduce Paste luate din timp si ca in noaptea de Inviere sa luam Pastele si sa ne apucam de chefuit. Am raspuns ca eu merg la Slujba de Inviere si stau toata noaptea si ca sunt bineveniti daca imi tin companie la biserica. Initial s-au cam suparat motivand ca nu rezista din cauza calatoriei, dar apoi, renuntand la vizita, mi-au spus ca au participat si ei la slujba de Inviere in localitatea lor. M-am bucurat pentru decizia lor si pentru faptul ca nu s-au suparat pe mine.

Dumnezeu sa ne intareasca pentru a putea face mereu voia Sa.

[casiana]

Si eu ma confrunt cu aceasta problema, aceea de a pastra vechile prietenii facute cu multi ani in urma, prietenii care se legau datorita activitatilor comune si specifice varstei: scoala, film, spectacole de teatru, concerte, excursii...dar fara a tine cont de gradul de religiozitate al celor care mi-au devenit foarte apropiati, prieteneste vorbind. Anii au trecut si diferentele care tin in primul rand de principiile crestine, de convingerile si formele de manifestare religioasa au inceput sa fie din ce in ce mai mari. Nu vrea sa renunt la aceste prietenii, dar recunosc ca este foarte greu sa le pastrez avand in vedere ca avem preocupari diferite si o cu totul alta viziune asupra vietii.

Eu, de cele mai multe ori, incerc sa evit orice discutie pe un subiect legat de religie, de Biserica sau de Dumnezu tocmai pentru a ma feri de contradictii si posibile rupturi de relatie pentru ca desi sunt deosebiri vizibile intre noi si ducem vieti diferite din toate punctele de vedere, inca sunt oameni foarte apropiati sufletului meu.

Este adevarat ca acum prefer prietenii cu cei langa care ma simt in armonie din toate punctele de vedere, oameni apropiati de Biserica si de Dumnezeu, dar doar acum, la varsta asta, imi pot permite alegerea lor dupa acest criteriu… in timpul liceului era aproape imposibil.

Cat despre a treia categorie de oameni pe care ai amintit-o mai sus pot spune ca aici se incadreaza toti colegii mei de serviciu. Pentru mine este foarte greu sa lucrez intr-o institutie in care colegii sunt crestini doar cu numele si care speculeaza orice stire care nu aduce cinste Bisericii pentru a se hrani din comentariile rautaciose si batjocoritoare ale celorlati, adresandu-mi tot felul de intrebari iscoditoare. Intr-un astfel de mediu esti intotdeauna privit ca un ciudat daca tii post in zilele de miercuri si de vineri, pentru ca stii sarbatorile de peste an, pentru ca mergi la biserica si multe alte lucruri cu totul straine pentru ei.

In compania acestei categorii, nu pot decat sa-mi respect principiile de viata impuse in primul rand de simtul moral, principii care sunt in concordanta cu ceea ce sunt eu, dar nu cu ceea ce incearca as-mi impuna altii.

[Jane Says]

Ma inteleg bine daca fac eforturi sa nu deschid gura si sa nu reactionez la vreo rautate pe care o spun ei, pentru ca sunt constienta ca din nestiinta vorbesc ei asa. Am renuntat la ideea ca as putea eu sa-i conving, Dumnezeu ii stie, Maica Domnului sa ii lumineze; uneori trebuie sa-mi dau doua palme sa-mi aduc aminte ca pana nu demult, eram la fel ca ei iar faptul ca acum stiu unele lucruri in plus si am alta perspectiva nu e meritul meu ci mila lui Dumnezeu. Citind cateodata un cuvant bun sau ascultand o cantare psaltica sau participand la o slujba a bisericii imi pare foarte rau ca nu pot si ei sa traiasca lucrurile astea atat de frumoase, dar nu pierd nadejdea pentru ei, mai ales ca la viata mea am facut pacate mai grele decat ei, si inca nu m-a pierdut Dumnezeu. Conteaza si faptul ca prietenii apropiati pe care-i am imi sunt rude sau pe cale sa-mi devina :) Si desi vedem lucrurile in mod diferit, avem atata respect unii pentru altii cat sa nu ne intaratam pe teme de credinta. Desi eu si sotul suntem credinciosi iar cumnatul meu se declara ateu, inca n-am avut tensiuni din cauza asta si sper nici sa n-avem.

Cu ceilalti din nefericire.. constat ca e din ce in ce mai greu sa tin legatura, ca nu le mai caut compania si ca nu imi mai place sa fiu impreuna cu ei, "la bere" sau la shopping sau la mai stiu eu ce discutii artsy-fartsy sau concerte. Mai tot timpul inventez scuze ca sa nu ma duc dar asta nu din cauza lor ci pentru ca nu ma atrag activitatile respective. Poate daca ar fi vorba de mers pe munte sau altundeva in aer liber, avand posibilitatea sa fim noi insine, fara atatea influente lumesti, mi-ar placea.

[luminita-]

pe mine ma enerveaza sa vorbesc cu oameni necredinciosi pt ca ei traiesc asemenator animalelor...de cele mai multe ori prefer sa nu ii contrazic cu nimic iar astfel reusesc sa ma inteleg cu ei

De obicei m-am înțeles relativ bine cu toate trei categoriile de necredincioși prezentate de dumneavoastră. Și cu alte categorii.

Este drept că ei pot să fie robiți de unele patimi, să aibe principii de viață complet diferite de ale tale sau chiar să nu creadă sau să îl fi părăsit pe Dumnezeu.

Dar poate tocmai de aceea prezența ta în mijlocul lor este mai necesară.

Aș recomanda celor care sunt mai noi în credință, pentru că pot fi lesne influențabili, să evite multele relații cu necredincioșii. Dar prezența în mijlocul necredincioșilor a celor care sunt mai de demult credincioși, este de neaparată trebuință. Dacă noi ne ascundem sau îi ignorăm unde se va ajunge? "Răul înfloreşte când oamenii buni nu fac nimic"

Cred că nici contrazicerile nici ignorarea unor asemenea oameni nu sunt cele mai bune abordări. Nu îi pot ignora pentru că nici Domnul Iisus nu i-a ignorat. Ori, El este modelul nostru de viață, nu? Dimpotrivă, a fost în mijlocul lor în repetate rânduri și a discutat cu ei, le-a transmis un mesaj prin viața Lui și prin cuvintele Lui.

Desigur că pot fi rănit fiind în mijlocul lor, dar eu aș întreba: și ce dacă? Oare nu aceasta este menirea noastră în această lume?

Contrazicerile cu ei de asemenea, în general, nu dau roade. Dar și pentru că noi, uneori, dintr-odată le servim una fierbinte: „ dacă mai joci la ruletă o să mergi în iad”. Sau ceva asemănător.

Chiar dacă prezentăm principii creștine prietenilor noștri necredincioși, cred că o strategie a pașilor mici ar prinde mult mai bine.

Închei „predica” cu îndemnul: Nu-l părăsi pe prietenul tău necredincios! El la Sfânta Biserică nu merge, Sfânta Scriptură nu o citește, poate singura lui șansă de a-L vedea pe Dumnezeu este viața ta.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de penticostalulmantuit

Contrazicerile cu ei de asemenea, în general, nu dau roade. Dar și pentru că noi, uneori, dintr-odată le servim una fierbinte: „ dacă mai joci la ruletă o să mergi în iad”. Sau ceva asemănător.

Chiar dacă prezentăm principii creștine prietenilor noștri necredincioși, cred că o strategie a pașilor mici ar prinde mult mai bine.

Nu, nu e deloc aşa. TOŢI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul şi ceilalţi profeţi, nu au avut câtuşi de puţin "strategie a paşilor mici" în discursul lor. Poţi aluneca cu paşi mici, dar nu te poţi converti cu paşi mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândeşte "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puţin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăşte păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său şi de Dumnezeul său. Convertirea este şoc, declic psihic, nebunie faţă de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (aşa a fost şi cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitaţi la convertire cu încetul. Nu le poţi spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuieşti mai puţin ca ieri şi spui o rugăciune, mâine păcătuieşti mai puţin ca azi şi spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere faţă de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viaţa mea.

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

P.P.S.: Pe de altă parte, nu trebuie să ne considerăm întotdeauna misionaţi. Vom pune degetul pe rană atunci şi numai atunci când există un anumit orizont de aşteptare. Faţă de cei care suferă în mod evident de induratio cordis nu are rost să le spunem nimic despre asta, fiindcă îi vom contraria fără nici un folos pentru ei.

[eodor nastasa]

Ei, cum ? Mai cu destele' prin ochi, mai cu gleza(lui) in varfu' lu' bocancu, mai o suduiala printe dinti(i'nclestati) , hm...una pisti alta, n'intelegem bini, hai, ci sa mai !

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu, nu e deloc aşa. TOŢI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul şi ceilalţi profeţi, nu au avut câtuşi de puţin "strategie a paşilor mici" în discursul lor. Poţi aluneca cu paşi mici, dar nu te poţi converti cu paşi mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândeşte "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puţin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăşte păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său şi de Dumnezeul său. Convertirea este şoc, declic psihic, nebunie faţă de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (aşa a fost şi cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitaţi la convertire cu încetul. Nu le poţi spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuieşti mai puţin ca ieri şi spui o rugăciune, mâine păcătuieşti mai puţin ca azi şi spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere faţă de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viaţa mea.

Te rog nu fii mai radical decât Ioan Botezătorul :)

Sunt, desigur de acord cu tine, convertirea este o întoarcere la 180 de grade.

Nu toți însă putem avea o abordare ca și Ioan Botezătorul și unora dintre noi nici nu ne stă bine. Afirmația că TOȚI marii predicatori și profeți au propovăduit ca el este un pic exagerată. Fiecare dintre ei a avut modul lui personal de transmite mesajul. În Împărăția Lui Dumnezeu avem nevoie și de predicatori radicali precum Ilie sau Ioan Botezătorul dar și de alții mai blânzi precum Apostolul Ioan al cărui motto era: „copilașilor, să vă iubiți unii pe alții” Te rog însă hai să NU direcționăm topicul spre acest subiect. El este doar tangențial

Ideea mea era să fim noi un pic mai răbdători cu ei să prezentăm evanghelia într-un mod natural și în functie de cât pot înțelege la momentul respectiv.

În orice caz în ceea ce privește „strategia pașilor mici” eu îmi spuneam o simplă părere a mea. Modul în care eu procedez. Dacă cineva se simte chemat la o abordare mai radicală nu pot decât să îl felicit.

Ideea principală era că, dacă putem să ne păstrăm prietenii necredincioși, este foarte benefic pentru ei.

Prin prilejul să mai zic ceva. Cred că, totuși, prietenii foarte apropiați, cei cu care discutăm și împărtășim viața noastră, ar trebui să fie credincioși.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu, nu e deloc aşa. TOŢI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul şi ceilalţi profeţi, nu au avut câtuşi de puţin "strategie a paşilor mici" în discursul lor. Poţi aluneca cu paşi mici, dar nu te poţi converti cu paşi mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândeşte "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puţin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăşte păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său şi de Dumnezeul său. Convertirea este şoc, declic psihic, nebunie faţă de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (aşa a fost şi cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitaţi la convertire cu încetul. Nu le poţi spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuieşti mai puţin ca ieri şi spui o rugăciune, mâine păcătuieşti mai puţin ca azi şi spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere faţă de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viaţa mea.

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

P.P.S.: Pe de altă parte, nu trebuie să ne considerăm întotdeauna misionaţi. Vom pune degetul pe rană atunci şi numai atunci când există un anumit orizont de aşteptare. Faţă de cei care suferă în mod evident de induratio cordis nu are rost să le spunem nimic despre asta, fiindcă îi vom contraria fără nici un folos pentru ei.

Biruinta adevarata asupra pacatului nu se obtine de pe o zi pe alta. Un mare duhovnic recomanda sa dezradacinam pe rand cate un pacat. Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta. Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie. Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.

Tanjim dupa mila lui Dumnezeu pentru ca vrem sa ne mai scape de vreun necaz, pentru ca vrem sa primim ceva in schimb sau pentru ca vrem sa-I fim placuti pur si simplu. La fel li se intampla si prietenilor nostri atunci cand incearca sa se apropie de Dumnezeu. Daca reusesc , chiar si cu ajutorul nostru, nu trebuie sa consideram reusita lor un merit care ne apartine, ci sa consideram ca Dumnezeu doar S-a folosit de cuvantul pe care tot El ni l-a inspirat pentru a-l ajuta pe prietenul nostru. Astfel nu vom cadea nici noi in mandrie. Un soldat merge acolo unde este trimis fara sa cosidere ca a facut ceva grozav. La fel si pe noi ne indeamna Dumnezeu sa-i vorbim celui aflat in necaz.

[dani2004]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

Exista si pacate extrinseci? Poti exemplifica?