Deparazitare forum de atei nesimtiti si hulitori

În prealabil postat de delia31

Ramane dilema atata timp cat ne zbatem si incercam sa intram cu bocancii in esenta misterului.
Minunea, cred, nu se cere explicata, ci traita pe dinlauntru.

In esenta si mult mai prozaic, credinta e o virtute.
Dar chiar asa e?

[delia31]

În prealabil postat de topcat

In esenta si mult mai prozaic, credinta e o virtute.
Dar chiar asa e?

draga topcat
ca tot suntem pe topicul cu deparazitarea unde iti astepti noi mesaje de dragoste, uite aici unul.
de la Mitropolitul Bartolomeu citire.

e putin cam lung dar sper sa ai rabdare sa-l parcurgi pe dinlauntrul lui si iti va raspunde si la intrebarea de mai sus.
il fragmentez in mai multe parti.

IPS Bartolomeu

Despre credinta (1)


“ Intr-o zicere populara, Sfantului Apostol Toma I s-a facut un renume pe care, dupa parerea mea, nu-l merita. I se spune cuiva: “Esti Toma necredinciosul! Asa este mustrat un om care refuza sa admita evidenta.

Numai ca Toma nu refuzase evidenta, ci, dimpotriva, o pretindea. El nu tagaduise faptul in sine al Invierii Domnului, ci se indoia ca ceea ce-I spuneau fartatii sai ar fi fost adevarat.

Sa admitem insa ca Toma n-ar fi crezut ca Iisus inviase din morti. Nu ar fi fost primul. In pofida faptului ca Domnul le spusese ucenicilor Sai, in repetate randuri, ca va patimi si va muri, dar ca a treia zi va invia, nimeni nu-I daduse crezare. Daca i-ar fi dat, atunci aceasta a treia zi ar fi fost asteptata cu emotie si infrigurare, toti ar fi masurat ceasurile si clipele pana ce vestea va fi izbucnit de naprasna.

Nu s-a intamplat asa. Dimpotriva, toti cei 11, inca tremurand de frica iudeilor, sedeau incuiati in casa, cu sentimental ca fusesera tradati si parasiti. In dimineata aceleiasi zile, mironositele au mers la mormant ca la un mort. Maria Magdalena, dupa ce a vazut ca mormantul era gol, a crezut ca mortul fusese stramutat. Cand ele le-au spus ucenicilor ce aflasera de la inger si ca ele insele Il vazusera pe Domnul, acestia le-au spus ca sunt scrantite la cap.

Dupa ce Petru insusi alergase la mormant si-l vazuse gol, n-a facut altceva decat sa se mire. Oamenii nu credeau, pentru ca faptul in sine al Invierii parea incredibil.

De trei ori il vazusera pe Iisus chemand oameni din moarte si inviindu-I (fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain si Lazar), dar dupa toate probabilitatile, oridecateori Domnul vorbise despre propria Sa inviere ( precedata de patimi si moarte ), ei o luasera drept o metafora pentru nu se stie ce lupte si triumf. Asadar, de ce doar lui Toma I se atribuie pacatul necredintei?


Din pericopa evanghelica pe care ati auzit-o astazi, ati retinut desigur, ca primul episod s-a petrecut asa: Toma a fost absent la prima intalnire a lui Iisus, de dupa Inviere, cu cenicii Sai. Dupa cateva zile, el se afla impreuna cu ei, iar acestia ii spun ca L-au vazut pe Domnul. Dar faptul ca Iisus li se aratase nu era un argument ca El, neaparat, si inviase.

Ca oricare altul, Toma stia ca exista iluzii optice si auditive (este ce va spune si Eminescu intr-o poezie: “urechea te minte si ochiul te-nsala”).

Cand, cu o vreme in urma, in timp ce ucenicii navigau, noaptea, pe mare, Domnul le aparuse mergand cu picioarele pe valuri, ei au strigat de spaima, crezand ca vad o naluca. Chiar si dupa inviere, la lumina zilei, cand Domnul li s-a aratat prin surprindere, ei, tot cuprinsi de spaima, “credeau ca vad duh”.

Iata de ce Toma, nevrand sa fie prada unei inselari a ochiului, cere proba tactila; aceasta, pentru ca, dintre toate cele 5 simturi, acela al pipaitului pare cel mai concret si, deci, cel mai credibil. Prin acesta el cauta sa se convinga de un fapt esential: ca acest Iisus, ale carui rani puteau fi nu doar vazute, ci si pipaite, este una si aceeasi persoana cu Cel rastignit, mort si ingropat.

A fost oare Toma intr-adevar un necredincios?
Nu, iubitii mei, ci mai degraba un sceptic. El face parte din categoria acelor oameni care nu primesc un adevar pe de-a gata, numai pentru aceea ca l-au citit sau auzit. Sa stiti de la mine ca, in domeniul cunoasterii, indoiala e un fapt pozitiv si constituie o metoda de lucru. Am sa va dau pentru inceput, un exemplu absolute elementar, la indemana oricui: Ai de facut un calcul mathematic, il faci si apoi il verifici, asta inseamna ca, constient sau nu, te-ai indoit de capacitatea ta de a nu gresi. Chiar si cand lucrezi pe calculator, mai faci cel putin o proba sau doua, caci aceasta masina perfecta e operata tot de un om, care poate gresi intrarile sau comenzile.

Orice pas in progresul stiintific sau in atitudinea comportamentala este precedat de indoiala. Un fizician din vechime a enuntat ca doua linii paralele nu se intalnesc niciodata. Peste secole a venit un altul care a pus la indoiala prima asertiune si a descoperit ca doua linii paralele se pot intalni la infinit. Stiti care e minunea? Amandoua sunt – sau pot fi – adevarate.

Eu m-am dus de curand la un doctor, profesor universitar, mare specialist in domeniul sau. Dupa ce m-a examinat cu de-amanuntul, mi-a prescris niste medicamente pe o reteta, dar mi-a spus : peste 10 zile mai treceti pe la mine, ca sa vad dac-am nimerit-o!... Am trecut, o nimerise!... Cu toata nota ei de umor, imprejurarea demonstreaza probitatea stiintifica si responsabilitatea morala a unui savant.

Bine-bine, veti zice, daca indoiala poate fi un factor pozitiv in cercetare, poate fi tot astfel si in religie?

Da si nu. Da, pentru ca si in materie de credinta exista cercetare. Se vantura prin lume un fel de slogan care vrea sa discrediteze actul credintei, ca fiind nestiintific: “crede si nu cerceta”. Nimic mai fals! Tocmai dimpotriva : “ rataciti nestiind Scripturile”, i-a dojenit Domnul pe saduchei. Asadar, ignoranta duce la ratacire.

Dar, pentru a sti Scripturile, e necesar ca mai intai sa le cercetezi. Cercetarea insa presupune o metoda de lucru: lectura repetata a unui text si interpretarea care duce la adevar, iar aceasta, de cele mai multe ori, nu se poate face de unul singur.
Amintiti-va de demnitarul etiopian care, mergand in careta, citea cu glas tare un text din profetul Isaia. Vazandu-l, diaconul Filip il intreba: “intelegi tu oare ce citesti?” La care i se raspunde : “cum as putea sa inteleg daca nu ma va calauzi cineva?”
Iar Filip s-a urcat in careta si i-a talcuit textul (un text intr-adevar foarte dificil, o profetie despre venirea lui Mesia ). Este ceea ce se petrece si cu noi, astazi, aici. Fratiile voastre nu ati citit textul evanghelic, dar l-ati auzit si apoi m-ati asteptat pe mine sa vi-l talcuiesc. Aceasta inseamna cercetare, pentru ca prin ea sa ajungeti la credinta sau sa va intariti credinta.

Or, aceasta cercetare presupune si un dubiu: va indoiti ca puteti pricepe singuri un anume adevar de credinta si ati apelat la ajutorul meu, asa cum si eu, la randu-mi, indoindu-ma ca stiu tot, am apelat la Sfintii Parinti si la cei mai destoinici decat mine.

Nu pentru ca, in materie de credinta, e bine sa nu te indoiesti. Totusi, ma intorc si zic: “ e bine sa nu te indoiesti, dar, omeneste, te poti indoi. V-o spune un om batran, calugar, preot si arhiereu, care, nu o data in viata lui s-a indoit, atat in tinerete, cat si mai tarziu.

[delia31]

@topcat
continuare
despre credinta(2)

Indoiala nu e necredinta, ci cumpana dintre credinta si necredinta; de fapt, ea e credinta, dar putina.

Acum e momentul sa va spun ca ea, credinta nu e o insusire oarecare, nu e un sentiment sau o simpla virtute morala, ci e putere, e dinamica spirituala care se manifesta cantitativ. Credinta poate fi, totodata, multa, putina sau putintica, iar efectele ei sunt pe masura acestor cantitati. Daca e totala, poate muta muntii din loc. Daca e putina, si rezultatul lucrarii ei va fi modest. Pentru ca ea sa produca un anumit efect e necesar ca ea sa aiba o putere corespunzatoare.

Am sa va dau un exemplu. Dupa cum se stie, metalele au grade de topire specifice. Sa zicem ca un metal se topeste la o temperature de 1250 de grade. Furnalul dezvolta o caldura din ce in ce mai ridicata, care ajunge la 1000, 1100, 1200 de grade – sau chiar ceva mai mult - dar dintr-un motiv oarecare (combustibilul nu e de cea mai buna calitate, sa zicem) se opreste aici. Temperatura e foarte mare, dar nu destul de mare, deci putina. Daca nu atinge 1250 de grade, metalul nu se topeste; si, daca nu se topeste, caldura e inutila, fiindca nu si-a atins scopul; de fapt, e ca si cum n-ar fi.

Iar acum, doua exemple din Noul Testament. V-am amintit de Iisus umbland pe valuri. La un moment dat, Petru ii spune: “Doamne, daca esti Tu, porunceste si vin la Tine pe apa”,
Acest “daca” e deja un semn de indoiala. Domnul il cheama, Petru merge pe apa, dar, uitandu-se imprejur, incepe sa se scufunde, cere ajutor, Domnul i-l da si-l dojeneste bland: “Putin credinciosule, de ce te-ai indoit?”

Intr-o alta imprejurare, ucenicii L-au intrebat pe Domnul de ce ei nu fusesera in stare sa scoata demonul dintr-un copil lunatic. Raspunsul: “Din pricina putinei voastre credinte”. E sigur ca apostolii, incercand sa scoata demonul, nu au crezut total, fara nici o rezerva, ca o pot face;
s-au indoit si s-au dat batuti. Tatal copilului a venit apoi la Hristos si I s-a adresat lui Lui:
“ daca Tu poti face ceva, fie-ti mila”. Deci a pus inainte un dubitativ: “daca”.
Iar Domnul ii raspunde tot printr-un dubitativ: “Daca tu poti crede, toate ii sunt cu putinta celui ce crede”

Asadar, inerenta firii omenesti, indoiala nu e de dorit, dar ni se poate intampla. Important este ca ea sa nu te duca la necredinta, ci dimpotriva. Pentru aceasta e de trebuinta si rugaciunea, caci credinta e o virtute teologica si, prin urmare, poate fi dobandita ca un dar al lui Dumnezeu : “cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” a exclamat catre Iisus tatal copilului lunatic.

Si acum, sa ne intoarcem la Toma. Dupa cateva zile, el se afla impreuna cu cei 10 intr-o incapere cu usile incuiate, cand Domnul le-a aparut in mijloc, binecuvantandu-i .
Adresandu-i-se, Domnul i-a oferit ranile din maini, din picioare si din coasta, indemnandu-l sa le pipaie si sa creada.

Iubitii mei, de abia acum ii putem spune Apostolului “Toma necredinciosul”. Daca pana in acest moment era doar un sceptic, acum si aici devine, pentru cateva minute, necredincios. De ce? Pentru ca cum si aici, el constatase un fapt uluitor: Domnul aparuse in mijlocul lor, asa dintr-o data, salutandu-i. Dar aceasta se petrecea intr-o incapere care, chiar si la ora aceea, avea usile incuiate. V-am spus ca apostolii erau inca stapaniti de frica. (aici as face o paranteza: nici cei 10 apostoli care-L vazusera pe Iisus inviat, nu aveau o credinta totala, neconditionata : credinta totala presupune si prezenta curajului : un Iisus inviat era nu numai un biruitor al propriei sale morti dar si garantia puterii absolute asupra dusmanilor, garantia ca El isi apara ucenicii de rautatea acestora, ceea ce i-ar fi indreptatit sa iasa la lumina. Dar n-au facut asa: curajul il vor dobandi de abia in ziua pogorarii Duhului Sfant, cand ei insisi vor dechide usile incuiate si vor aparea, plini de intelepciune si indrazneala in fata multimilor. )

Dar inainte de a merge mai departe, vreau sa va mai spun ceva. Episodul Lui Toma se afla istorisit numai in Evanghelia a patra, cea a Sf. Ioan.

Se stie ca Sf. Ioan Evanghelistul a trait mult si ca, spre sfarsitul vietii sale, a aparut erezia si secta dochetistilor (gr. dokeo = a (se) parea ) , care pretindeau ci Iisus Hristos nu a avut trup real, ci unul aparent si ca, in consecinta, nici suferinta Sa de pe cruce nu ar fi fost reala, ci aparenta. Sfantul Ioan i-a combatut pe dochetisti in doua din epistolele sale, denuntandu-I ca amagitori si antihristi.
Iata, deci si ratiunea practica, misionara pentru care el a introdus in Evanghelia sa drama de constiinta a lui Toma.

De ce tocmai acum si aici devine Toma cu adevarat necredincios? Pentru ca, acum si aici, se izbeste de marea dilemma: daca Domnul are trup real, cum de a patruns prin pereti? Iar daca are trup aparent, cum de se lasa pipait? Din aceasta dilemma nu se poate iesi, caci la capatul fiecarei incercari sta imposibilul.

Toma ceruse proba tactila, iar Domnul i-o ofera acum cu o siguranta vecina cu porunca. Apostolul isi da seama ca chiar daca L-ar asculta pe Domnul si i-ar pipai ranile, dilema lui ramane intreaga. El nu are decat sa-I cada in genunchi si sa exclame: “Domnul meu si Dumnezeul meu”! ceea ce inseamna ca Domnul nu e altcineva dacat invatatorul , iar invatatorul nu e altcineva decat Dumnezeu.

In final, Iisus ii spune lui Toma: “pentru ca M-ai vazut, ai crezut”. Va rog, fratilor , sa retineti, nu spune : “pentru ca M-ai pipait, ci pentru ca M-ai vazut”. Asadar, simtul vazului, pe care se rezemase indoiala, devine acum certitudine, dar nu ca rezultat al probei solicitate, ci pur si simplu ca act de credinta.

Trebuie sa admitem, iubitii mei, ca chiar si acum dupa toate cel petrecute, dilema lui Toma ramane intreaga. De ce? Pentru ca Toma nu stie un lucru pe care-l va afla mai tarziu, mai ales prin Apostolul Pavel: natura trupului lu Iisus de dupa Inviere, trupul material de carne si oase, pe care Domnul il avea de la Fecioara Maria, devenise prin Inviere, trup indumnezeit, duhovnicesc.
El trecuse dintr-o stare de existenta in alta stare de existenta, dar ramanand acelasi. Pentru o mai buna intelegere, va dau un exemplu pamantesc la indemana oricui: se stie ca apa se prezinta sub trei stari- lichida, care e cea obisnuita, solida, sub forma de gheata sau zapada si gazoasa, sub forma de abur. Ea, insa, indiferent de starea in care se afla, ramane aceeasi, cu aceeasi compozitie chimica, adica doua molecule de hidrogen si una de oxigen. Ca sa devina gazoasa, gheata trebuie mai intai sa treaca prin starea lichida.

Exista insa in natura si asa-zisele substante volatile, cum e camforul, care din starea solida trece direct in cea gazoasa. Exemplele acestea pot sa para cam grosolane in raport cu ceea ce vreau sa va spun, dar doresc din toata inima ca fratiile voastre sa aveti o cale de acces catre acest uimitor fenomen al transfigurarii materiei.

[delia31]

continuare (3)

Aceasta, cu atat mai mult cu cat mai toti suntem direct interesati: la invierea cea de obste, de la sfarsitul veacurilor, trupul fiecaruia din noi, realcatuit din moarte si realaturat sufletului, va avea aceeasi natura ca trupul inviat al Domnului Hristos. Penduland intre cele doua extreme, Sf. Pavel ne lamureste asupra trupului omenesc: “se seamana intru stricaciune, invie intru nestricaciune: se seamana intru necinste, invie intru slava; se seamana intru slabiciune, invie intru putere; se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc” .

Or, prefigurarea si garantia acestui trup duhovnicesc al omului este insusi trupul cel inviat al lu Iisus: un trup care patrunde prin materie, care poate sa manance si sa bea fara sa aiba nevoie de hrana, care poate fi recunoscut sau nerecunoscut, care poate sa apara sau sa dispara, care are aceeasi identitate cu persoana care il poarta si care este tot atat de real pe cat pare de ireal.

Prin urmare, necunoscand, atunci acest adevar, Toma va continua sa ramana nedumerit pana in clipa in care-l va afla. Acesta este motivul pentru care Domnul, oferindu-I ranile cu indemnul de a I le pipai, adauga “si nu fi necredincios, ci credincios!”.

Acum e momentul sa va aduc aminte de parerea mea ca Toma nu-si merita numele de “necredinciosul”. Cu toate acestea, e clar ca Domnul il numeste astfel. Si pe buna dreptate. Va vorbeam de temperatura din furnal care, daca nu atinge gradul specific de topire a metalului, acesta nu se topeste; prin aceasta, ea este ca si cum n-ar fi.

Umbland pe mare, Petru nu a avut in el atata credinta cat sa-l tina deasupra. In fata copilului demonizat, apostolii – toti la un loc- nu au avut cantitatea de credinta necesara sa alunge demonul. In cazul lui Toma – pe care l-am numit “Scepticul” – credinta lui nu era nici macar atata cat sa-I topeasca indoiala, asadar, ea era ca si cum n-ar fi fost. In acest sens il numeste Domnul, pe buna dreptate “necredincios”.

Dar dupa ce Toma ii cade in genunchi si-L recunoaste, marturisindu-L, ca pe Domnul si Dumnezeul Sau, Iisus conchide: “fericiti cei ce au crezut fara sa fi vazut”.

Iubitii mei, daca toate cuvintele Domnului s-au adresat lui Toma, aceste ultime cuvinte ni se adreseaza noua, celor de acum si din toate timpurile. De ce ni se fagaduieste fericirea? Pentru ca noi credem si marturisim pe Hristos cel inviat fara sa-L fi vazut aievea, cu ochii trupului, asemenea lui Toma si fara sa pretindem probe materiale. De ce nu pretindem probe? Pentru ca noi stim ca o realitate de natura spirituala nu se cere dovedita cu experienta de natura materiala . Nu exista intrebare mai neghioaba decat aceea a celui ce intreaba “ Ce, l-ai vazut tu pe Dumnezeu, ca sa-mi spui ca exista? …”

Veti fi aflat ca intr-o biserica din Torino, in Italia, se afla o relicva mult controversata, anume giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus inainte de a fi fost asezat in mormant. De cateva ori, Papa a aprobat ca aceasta relicva sa fie pusa la indemana unor oameni de stiinta, spre a-l examina cu toate mijloacele fizico-chimice moderne. Unii spun una, altii spun alta. Dar pentru mine, cel credincios, nu aceasta este important; eu cred in moartea si invierea lui Iisus, indiferent daca giulgiul din Torino este autentic sau nu. Aceasta este credinta pura, fara argumente stiintifice, pe care Domnul i-a cerut-o lui Toma.

Or, ce este credinta? Ne-o spune Sf. Pavel: “ credinta e fiintarea celor nadajduite, dovada lucrurilor celor nevazute” .
Sa cercetam aceasta fraza in ordine inversa. Eu nu L-am vazut pe Dumnezeu, dar credinta mea e o dovada – mai intai pentru mine- ca El exista, ca si lumea spirituala pe care a creat-o .
Prin credinta, aceasta lume, desi spirituala, devine palpabila, o realitate mai puternica chiar decat aceea care-mi sta nemijlocit, sub simturi. Este ceva asemanator cu o alta afirmatie a Mantuitorului, privitoare la puterea rugaciunii: “pe toate cate le cereti rugandu-va, sa credeti ca le-ati si primit si le veti avea”. Aceasta inseamna ca noi, prin credinta, dobandim ceva din insusirea Creatorului, in sensul ca ceea ce pentru noi e virtual, pentru El este real: o fagaduinta a lui Dumnezeu devine realitate in chiar clipa cand El a rostit-o . Ne-a spus-o tot marel Pavel “ Dumnezeu, pe cele ce nu sunt le cheama ca si cum ar fi”.

Credinta, insa, este si “fiintarea celor nadajduite” . Or, ce se intampla acum? V-am explicat mai sus de ce Toma scepticul a devenit Toma necredinciosul: pentru ca el, atunci, nu stia nimic despre natura duhovniceasca, indumnezeita a trupului lui Iisus Cel Inviat.
Noi, insa, cei de acum, stim. Si v-am spus ca o stim tot de la Pavel.
Dar in timp ce credinta noastra in natura trupului inviat al lui Hristos este ancorata in trecut – si se refera numai la El - , credinta in natura trupurilor se proiecteaza in viitor si se refera la propriile noastre trupuri care vor invia la sfarsitul veacurilor, odata cu cea de-a doua venire a Domnului, cand va incepe viata viitoare.

“Fiintarea celor nadajduite” inseamna o speranta care, prin credinta, devine realitate. Cum adica, devine realitate? Obiectul sperantei se afla intotdeauna in viitor, la capatul unui dor. Zice un ostas de pe front: Sper ca Dumnezeu sa-mi ajute sa ajung intreg si sanatos acasa, la ai mei. Speranta e o dorinta, dar nu o certitudine. Ei bine, prin credinta, ea devine certitudine: ceea ce inca nu s-a petrecut e ca si cum s-ar fi petrecut. Cu aceasta credinta, ostasul se lupta vitejeste, trece nevatamat prin toate primejdiile si se intoarce intreg si sanatos acasa. Credinta i-a “fiintat” obiectul nadejdii. Cu fiecare pas inainte, el si-a scurtat drumul catre ai sai in asa fel incat capatul drumului se afla cu el, in ranita.

Asa e, dragii mei si cu noi. Noi spunem in Simbolul Credintei: “astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”. Ei bine, daca acestei asteptari ii adaugam credinta pura, neconditionata, totala, atunci cele doua fenomene viitoare devin, pentru cel ce le asteapta, doua realitati atat de sigure ca si cum ele ar exista chiar in clipa de fata.

Numai asa putem intelege raspunsul pe care Domnul Iisus l-a dat celor ce-L intrebasera cand va veni imparatia lui Dumnezeu: “Iata, imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”.
Asadar, nu sunt doua imparatii ale lui Dumnezeu, ci una singura, dar ea li se ofera oamenilor in doua modalitati: omului obisnuit, care doar o asteapta, ea e la capatul sperantei. Celui imbunatatit, care si-o insumeaza prin credinta, ea este o realitate imediata. In primul caz, imparatia este cea care-l poarta pe om in drum sprea ea. In al doilea caz, omul este cel care o poarta spre propria ei finalitate.
Vedeti acum, iubitii mei, cat de minunata este credinta voastra, a celor ce credeti fara sa fi vazut? Macar ca nu L-ati vazut pe Hristos in trupul Sau cel inviat, macar ca inca n-ati vazut viitoarea natura a trupurilor voastre inviate, prin credinta ati devenit contemporani si cu inceputul si cu sfarsitul imparatiei lui Dumnezeu. Va indoiti cumva de fericirea voastra? Domnul v-a fagaduit-o iar El, va rog sa ma credeti, se tine de cuvant.’’

Bartolomeu Anania, Cuvinte de invatatura, Editura Renasterea, 2009.

În prealabil postat de delia31

Asa e, dragii mei si cu noi. Noi spunem in Simbolul Credintei: “astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”. Ei bine, daca acestei asteptari ii adaugam credinta pura, neconditionata, totala, atunci cele doua fenomene viitoare devin, pentru cel ce le asteapta, doua realitati atat de sigure ca si cum ele ar exista chiar in clipa de fata.

Asa e, dragii mei si cu voi. Ca si cu cei din imagine, care aveau si ei credinta pura, neconditionata, totala

[cristiboss56]

În prealabil postat de topcat

Asa e, dragii mei si cu voi. Ca si cu cei din imagine, care aveau si ei credinta pura, neconditionata, totala

Ai vrut să fi cinic , dar din nou nu ai înţeles nimic , s-au ai "gândit"precum dobitoacele , căci << . . . Astept ( aşteptăm ) învierea morţilor . Si viaţa veacurilor ce va să fie . Amin ! >> Să-ţi fie ruşine pentru că degeaba ai zăbovit atâta timp pe acest forum şi nu ai înţeles nimic. Însăşi maimuţa ce vrei să o reprezinţi are mult mai mult bun simţ ca tine. Să-ţi fie ruşine !

În prealabil postat de cristiboss56

Ai vrut să fi cinic , dar din nou nu ai înţeles nimic , s-au ai "gândit"precum dobitoacele , căci << . . . Astept ( aşteptăm ) învierea morţilor . Si viaţa veacurilor ce va să fie . Amin ! >> Să-ţi fie ruşine pentru că degeaba ai zăbovit atâta timp pe acest forum şi nu ai înţeles nimic. Însăşi maimuţa ce vrei să o reprezinţi are mult mai mult bun simţ ca tine. Să-ţi fie ruşine !

Adevarul e ca mi-e cam rusine
Nu inteleg de ce te deranjeaza dezvaluirea unui adevar trist, anume ca credinta nu e o virtute

[Jane Says]

În prealabil postat de topcat

Asa e, dragii mei si cu voi. Ca si cu cei din imagine, care aveau si ei credinta pura, neconditionata, totala

Topcat, chiar c-ai fost over the top daca te-ai apucat sa postezi pe un forum ortodox poze cu sinucideri rituale. Adica lucruri complet diferite de credinta noastra.. Si mai si spui ca asa si cu noi, ca si cu ei.


Chiar asa, asta ai inteles tu pe forumul asta?

În prealabil postat de Jane Says

Topcat, chiar c-ai fost over the top daca te-ai apucat sa postezi pe un forum ortodox poze cu sinucideri rituale. Adica lucruri complet diferite de credinta noastra.. Si mai si spui ca asa si cu noi, ca si cu ei.
Chiar asa, asta ai inteles tu pe forumul asta?

Socul face parte din metode terapeutice, nu?
Sigur ca sint lucruri diferite, dar nu complet.
Nu credinta va face insa diferiti de cei din imagine. Think

[flying]

În prealabil postat de topcat

Asa e, dragii mei si cu voi. Ca si cu cei din imagine, care aveau si ei credinta pura, neconditionata, totala

=>toti din imagine erau atei ,pentru ca n-au crezut in cuvintele lui Hristos : sa nu ucizi !
=>stiinta e de vina ca a produs medicamentele pe care le-au luat acei atei ...eu cred ca nu poti sa ai incredere in stiinta care produce astfel de substante care omoara oameni ...stiinta e o ucigasa si cred ca ar trebui desfiintata cu totul.

PS :am aplicat aceeasi logica de fier ca a ta (toti ateii au logica "beton" ) :)