Deparazitare forum de atei nesimtiti si hulitori

[delia31]

continuare (3)

Aceasta, cu atat mai mult cu cat mai toti suntem direct interesati: la invierea cea de obste, de la sfarsitul veacurilor, trupul fiecaruia din noi, realcatuit din moarte si realaturat sufletului, va avea aceeasi natura ca trupul inviat al Domnului Hristos. Penduland intre cele doua extreme, Sf. Pavel ne lamureste asupra trupului omenesc: “se seamana intru stricaciune, invie intru nestricaciune: se seamana intru necinste, invie intru slava; se seamana intru slabiciune, invie intru putere; se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc” .

Or, prefigurarea si garantia acestui trup duhovnicesc al omului este insusi trupul cel inviat al lu Iisus: un trup care patrunde prin materie, care poate sa manance si sa bea fara sa aiba nevoie de hrana, care poate fi recunoscut sau nerecunoscut, care poate sa apara sau sa dispara, care are aceeasi identitate cu persoana care il poarta si care este tot atat de real pe cat pare de ireal.

Prin urmare, necunoscand, atunci acest adevar, Toma va continua sa ramana nedumerit pana in clipa in care-l va afla. Acesta este motivul pentru care Domnul, oferindu-I ranile cu indemnul de a I le pipai, adauga “si nu fi necredincios, ci credincios!”.

Acum e momentul sa va aduc aminte de parerea mea ca Toma nu-si merita numele de “necredinciosul”. Cu toate acestea, e clar ca Domnul il numeste astfel. Si pe buna dreptate. Va vorbeam de temperatura din furnal care, daca nu atinge gradul specific de topire a metalului, acesta nu se topeste; prin aceasta, ea este ca si cum n-ar fi.

Umbland pe mare, Petru nu a avut in el atata credinta cat sa-l tina deasupra. In fata copilului demonizat, apostolii – toti la un loc- nu au avut cantitatea de credinta necesara sa alunge demonul. In cazul lui Toma – pe care l-am numit “Scepticul” – credinta lui nu era nici macar atata cat sa-I topeasca indoiala, asadar, ea era ca si cum n-ar fi fost. In acest sens il numeste Domnul, pe buna dreptate “necredincios”.

Dar dupa ce Toma ii cade in genunchi si-L recunoaste, marturisindu-L, ca pe Domnul si Dumnezeul Sau, Iisus conchide: “fericiti cei ce au crezut fara sa fi vazut”.

Iubitii mei, daca toate cuvintele Domnului s-au adresat lui Toma, aceste ultime cuvinte ni se adreseaza noua, celor de acum si din toate timpurile. De ce ni se fagaduieste fericirea? Pentru ca noi credem si marturisim pe Hristos cel inviat fara sa-L fi vazut aievea, cu ochii trupului, asemenea lui Toma si fara sa pretindem probe materiale. De ce nu pretindem probe? Pentru ca noi stim ca o realitate de natura spirituala nu se cere dovedita cu experienta de natura materiala . Nu exista intrebare mai neghioaba decat aceea a celui ce intreaba “ Ce, l-ai vazut tu pe Dumnezeu, ca sa-mi spui ca exista? …”

Veti fi aflat ca intr-o biserica din Torino, in Italia, se afla o relicva mult controversata, anume giulgiul in care a fost infasurat trupul lui Iisus inainte de a fi fost asezat in mormant. De cateva ori, Papa a aprobat ca aceasta relicva sa fie pusa la indemana unor oameni de stiinta, spre a-l examina cu toate mijloacele fizico-chimice moderne. Unii spun una, altii spun alta. Dar pentru mine, cel credincios, nu aceasta este important; eu cred in moartea si invierea lui Iisus, indiferent daca giulgiul din Torino este autentic sau nu. Aceasta este credinta pura, fara argumente stiintifice, pe care Domnul i-a cerut-o lui Toma.

Or, ce este credinta? Ne-o spune Sf. Pavel: “ credinta e fiintarea celor nadajduite, dovada lucrurilor celor nevazute” .
Sa cercetam aceasta fraza in ordine inversa. Eu nu L-am vazut pe Dumnezeu, dar credinta mea e o dovada – mai intai pentru mine- ca El exista, ca si lumea spirituala pe care a creat-o .
Prin credinta, aceasta lume, desi spirituala, devine palpabila, o realitate mai puternica chiar decat aceea care-mi sta nemijlocit, sub simturi. Este ceva asemanator cu o alta afirmatie a Mantuitorului, privitoare la puterea rugaciunii: “pe toate cate le cereti rugandu-va, sa credeti ca le-ati si primit si le veti avea”. Aceasta inseamna ca noi, prin credinta, dobandim ceva din insusirea Creatorului, in sensul ca ceea ce pentru noi e virtual, pentru El este real: o fagaduinta a lui Dumnezeu devine realitate in chiar clipa cand El a rostit-o . Ne-a spus-o tot marel Pavel “ Dumnezeu, pe cele ce nu sunt le cheama ca si cum ar fi”.

Credinta, insa, este si “fiintarea celor nadajduite” . Or, ce se intampla acum? V-am explicat mai sus de ce Toma scepticul a devenit Toma necredinciosul: pentru ca el, atunci, nu stia nimic despre natura duhovniceasca, indumnezeita a trupului lui Iisus Cel Inviat.
Noi, insa, cei de acum, stim. Si v-am spus ca o stim tot de la Pavel.
Dar in timp ce credinta noastra in natura trupului inviat al lui Hristos este ancorata in trecut – si se refera numai la El - , credinta in natura trupurilor se proiecteaza in viitor si se refera la propriile noastre trupuri care vor invia la sfarsitul veacurilor, odata cu cea de-a doua venire a Domnului, cand va incepe viata viitoare.

“Fiintarea celor nadajduite” inseamna o speranta care, prin credinta, devine realitate. Cum adica, devine realitate? Obiectul sperantei se afla intotdeauna in viitor, la capatul unui dor. Zice un ostas de pe front: Sper ca Dumnezeu sa-mi ajute sa ajung intreg si sanatos acasa, la ai mei. Speranta e o dorinta, dar nu o certitudine. Ei bine, prin credinta, ea devine certitudine: ceea ce inca nu s-a petrecut e ca si cum s-ar fi petrecut. Cu aceasta credinta, ostasul se lupta vitejeste, trece nevatamat prin toate primejdiile si se intoarce intreg si sanatos acasa. Credinta i-a “fiintat” obiectul nadejdii. Cu fiecare pas inainte, el si-a scurtat drumul catre ai sai in asa fel incat capatul drumului se afla cu el, in ranita.

Asa e, dragii mei si cu noi. Noi spunem in Simbolul Credintei: “astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”. Ei bine, daca acestei asteptari ii adaugam credinta pura, neconditionata, totala, atunci cele doua fenomene viitoare devin, pentru cel ce le asteapta, doua realitati atat de sigure ca si cum ele ar exista chiar in clipa de fata.

Numai asa putem intelege raspunsul pe care Domnul Iisus l-a dat celor ce-L intrebasera cand va veni imparatia lui Dumnezeu: “Iata, imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”.
Asadar, nu sunt doua imparatii ale lui Dumnezeu, ci una singura, dar ea li se ofera oamenilor in doua modalitati: omului obisnuit, care doar o asteapta, ea e la capatul sperantei. Celui imbunatatit, care si-o insumeaza prin credinta, ea este o realitate imediata. In primul caz, imparatia este cea care-l poarta pe om in drum sprea ea. In al doilea caz, omul este cel care o poarta spre propria ei finalitate.
Vedeti acum, iubitii mei, cat de minunata este credinta voastra, a celor ce credeti fara sa fi vazut? Macar ca nu L-ati vazut pe Hristos in trupul Sau cel inviat, macar ca inca n-ati vazut viitoarea natura a trupurilor voastre inviate, prin credinta ati devenit contemporani si cu inceputul si cu sfarsitul imparatiei lui Dumnezeu. Va indoiti cumva de fericirea voastra? Domnul v-a fagaduit-o iar El, va rog sa ma credeti, se tine de cuvant.’’

Bartolomeu Anania, Cuvinte de invatatura, Editura Renasterea, 2009.