Richard Dawkins

[Erethorn]

Nu se pune problema ca e "enervant".

Pe de alta parte, nici contibutia lui Dawkins in convertirea mea nu trebuie supraestimata, adica, nu m-am convertit la crestinism din cauza lui Dawkins; m-am exprimat oarecum gresit.

Sa incerc sa explic.

In primul si in primul rand, ca sa nu ajungem la interpretari eronate, trebuie sa mentionez ca orice motive legate de stiinta-religie; evolutionism-creationism; dawkins-papa etc sunt subsecvente motivului principal, care nu va putea fi redus niciodata la ele. Motivul principal este CREDINTA, pe care o inteleg ca fiind complementara oricarei forme de cunoastere stiintifica, rationala, si la care am ajuns cu contributia actiunii supranaturale a Duhului Sfant. Cred ca putem folosi termenul revelatie.

CREDINTA o inteleg ca fiind in primul rand o ALEGERE, un act volitiv-moral. Nu AM AJUNS SA CRED, ci AM ALES SA CRED, ajutat fiind, asa cum am aratat mai sus.

Pentru a face insa aceasta alegere, anumite constatari referitoare la chestiuni complementare au fost de ajutor. Aici intervine (printre multe altele), Dawkins, ca port drapel al atitudinii gnoseologice fundamental contrare - ateismul militant.

Astfel, am realizat, ca la Dawkins se poate constatata existenta "unui mod de cunoastere" a realitatii fundamental diferit de imaginea pe care incerca sa o propage, aceea a absolutei obiectivitati. Am avut surpriza sa constat ca gandirea critica, rationala, intemeiata pe logica formala si pe metoda stiintifica exacta nu este, in ultima instanta, decat o forma de credinta, esential similara cu credinta religioasa, pentru ca se bazeaza pe acceptarea unor teze bazale, fundamentale, care nu pot fi probate cu ajutorul metodei stiintifice sau a logicii formale.

Pe scurt, am constatat ca ateul care se mandreste cu obiectivitatea sa si injura dogmatismul religios nu este defel mai putin dogmatic dpdv intelectual.

Pe de alta parte, am constatat, cu surprindere, la Dawkins si la mine, o atitudine absolut incalificabila dpdv intelectual - si anume faptul ca se baga cu picioarele intr-un domeniu pe care recunoaste el insusi ca nu-l cunoaste; in speta, teologia.

Mi-am dat seama cat de penibil este sa faci afirmatii ritoase, categorice, condescendente cu privire la Dumnezeu in absenta cunostintelor teologice, fara sa fi facut efortul sincer de a citi marii teologi, sau Scriptura, sau exegeza biblica, cat de penibil este sa dai cu piciorul in sentimentul religios atata vreme cat nu ti-ai propus, niciodata, in mod sincer, sa-l experimentezi pe viu, participand de exemplu la o Liturghie sau, si mai simplu, rugandu-te.

Faptul ca aceasta atitudine nu se rezuma a fi una intelectuala (sau pseudo-intelectuala), ci ca ea s-a dezvoltat intr-un adevarat program politic, ca Dawkins, altii ca el si chiar eu nu urmarea doar sa combata sau sa discrediteze ceea ce recunoaste sincer ca nu intelege, ci sa inlature aceasta realitate, a fost cireasa de pe tort.

O ultima constatare - o atitudine profund eronata si profund daunatoare (sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a inlatura religia) este in opinia mea oarecum scuzabila (desi cu greu) prin prisma motivatiei acestui gen de persoane. Atata timp cat Dawkins crede sincer, desi completamente gresit, ca religia este daunatoare fintelor umane, acest lucru ii va putea servi drept circumstanta atenuanta la Judecata de Apoi. Cu conditia sa fie sincer.