Este permis intr-o casatorie?

În prealabil postat de heaven

Cand nu te poti iubi si accepta pe tine insuti asa cum ai fost facut de Creator,evident ca nu o sa o poti face nici cu cei din jurul tau,dar in schimb ai pretentia ca esti crestin si urmezi, calea iubirii neconditionate,acea iubire reala ce ofera libertate omului.Este un paradox...
Din pacate mi se intareste din ce in ce mai mult convingerea ca putini mai sunt aceia care traiesc un crestinism autentic si ca,din pacate,religia ajunge pentru unii sa fie distorsionata in fel si chip si folosita drept paravan pentru frustrarile si blocajele interioare.
Chiar nu vreau sa ofensez pe cineva,insa in ultima vreme mi-a fost dat sa vad prea multe aspecte "stranii",ca sa ma exprim elegant, ale unor crestini din acestia inversunati,care in schimb,in viata de zi cu zi te uluiau cu anumite fapte,care numai crestinesti si morale nu erau.

Nici nu pot sa te contrazic, heaven, caci intr-adevar putini mai sunt aceia, care sa traiasca un crestinism autentic, dar nu din motivul indicat de tine mai sus, ci pur si simplu pentru ca putini mai sunt dispusi sa faca ceea ce se cere pentru a se ridica la nivel de crestinism autentic.
Omul nu a fost creat perfect, ci perfectibil; dovada cadera lui Adam din rai.
Iubirea de sine, care tie ti se pare necesara, imi aminteste prea mult de reclamele TV, care iti motiveaza ispitele cu sloganul: "pentru ca meriti!"
Oare asta ne invata crestinismul: ca meritam? Da, meritam, dar nu ceea ce ne fac reclamele publicitare sa credem, ci meritam mantuirea in masura in care ne-am straduit sa o obtinem, incat Dumnezeu sa ne-o faca cadou. Lucru greu, care cere o anumita disciplina si renuntare de sine; daca nu de la inceputul vietii, macar pornind dintr-un moment critic.
Faptul ca observi la altii ruptura dintre credinta si fapta, este pentru ca si tu suferi de unele pacate, ca orice om. Noi dezaprobam la altii lucruri, pe care din pacate si noi le facem sau le-am face, insa vazandu-le la altii, mai usor ne dam seama, ca ele nu sunt bune. Este un mecanism pe care il avem in noi si care functioneaza de la sine. Vine un moment in viata, cand incepem sa ne vedem greselile si ne miram cum de am putut fi de acord sa facem acele fapte. De ce le-am facut? Pentru ca in momentul in care le faci, deciziile se iau la nivelul duhovnicesc pe care il ai atunci.

Inteleg ca doresti un dialog; dar nu vad cu ce ar sta citatele biblice in calea acestui dialog?
Petre Tutea a explicat, ca nu exista idei originale, ci doar pareri care se bazeaza pe bagajul de cunostite al individului. Este deci cam greu, daca nu imposibil, sa fim originali. Si atunci de ce deranjeaza citatele? Banuiesc, pentru ca cel in cauza nu poate "jongla" cu alte materiale decat cele citite de el. Respingand citatele biblice, acela isi arata de fapt o lipsa. Spun acest lucru in general si fara o referire la o anumita persoana, caci de multa vreme am fost intrigata de respingerea de catre unii a citatelor ortodoxe pe acest forum, care isi spune "crestin-ortodox". Pentru mine personal, aceste citate fac parte din limitele intre care incerc sa vietuiesc...

[heaven]

În prealabil postat de Miha-anca

Nici nu pot sa te contrazic, heaven, caci intr-adevar putini mai sunt aceia, care sa traiasca un crestinism autentic, dar nu din motivul indicat de tine mai sus, ci pur si simplu pentru ca putini mai sunt dispusi sa faca ceea ce se cere pentru a se ridica la nivel de crestinism autentic.
Omul nu a fost creat perfect, ci perfectibil; dovada cadera lui Adam din rai.
Iubirea de sine, care tie ti se pare necesara, imi aminteste prea mult de reclamele TV, care iti motiveaza ispitele cu sloganul: "pentru ca meriti!"
Oare asta ne invata crestinismul: ca meritam? Da, meritam, dar nu ceea ce ne fac reclamele publicitare sa credem, ci meritam mantuirea in masura in care ne-am straduit sa o obtinem, incat Dumnezeu sa ne-o faca cadou. Lucru greu, care cere o anumita disciplina si renuntare de sine; daca nu de la inceputul vietii, macar pornind dintr-un moment critic.
Faptul ca observi la altii ruptura dintre credinta si fapta, este pentru ca si tu suferi de unele pacate, ca orice om. Noi dezaprobam la altii lucruri, pe care din pacate si noi le facem sau le-am face, insa vazandu-le la altii, mai usor ne dam seama, ca ele nu sunt bune. Este un mecanism pe care il avem in noi si care functioneaza de la sine. Vine un moment in viata, cand incepem sa ne vedem greselile si ne miram cum de am putut fi de acord sa facem acele fapte. De ce le-am facut? Pentru ca in momentul in care le faci, deciziile se iau la nivelul duhovnicesc pe care il ai atunci.

Inteleg ca doresti un dialog; dar nu vad cu ce ar sta citatele biblice in calea acestui dialog?
Petre Tutea a explicat, ca nu exista idei originale, ci doar pareri care se bazeaza pe bagajul de cunostite al individului. Este deci cam greu, daca nu imposibil, sa fim originali. Si atunci de ce deranjeaza citatele? Banuiesc, pentru ca cel in cauza nu poate "jongla" cu alte materiale decat cele citite de el. Respingand citatele biblice, acela isi arata de fapt o lipsa. Spun acest lucru in general si fara o referire la o anumita persoana, caci de multa vreme am fost intrigata de respingerea de catre unii a citatelor ortodoxe pe acest forum, care isi spune "crestin-ortodox". Pentru mine personal, aceste citate fac parte din limitele intre care incerc sa vietuiesc...

Iti multumesc pentru raspuns,Miha-Anca!
Eu cand ma refer la iubirea de sine,nu vorbesc despre egoism,iubirea de sine semnifica cu totul altceva,insa nu stiu daca este acum momentul sa o detaliez,pe alte topicuri am mai facut-o.
Pe mine m-a deranjat doar ca am pus niste intrebari,destul de pertinente,incercand sa inteleg care sunt anume delimitarile despre care se vorbeste,pentru ca,totusi,nu este prea clar.In schimb m-am ales cu o morala pe cinste si cu o atitudine agresiva de care am vazut ca au "beneficiat" si alti useri.
Nu ma deranjeaza citatele,recomandarile,insa imi doresc pe langa asta sa pot avea si un dialog deschis,nu sa am sentimentul ca discut cu niste persoane care nu pot emite o opinie personala sau,mai rau,daca cer lamuriri sa se intoarca impotriva mea,pentru ca o astfel de atitudine te face sa iti pui intrebari serioase despre cat de crestin este cel in cauza.
Ajungi sa fii confuz si sa te intrebi cum niste persoane care doresc sa ii urmeze lui Iisus,pot fi aparent intr-atat de morale,insa fara sa te faca sa le simti iubirea de semeni,blandetea,smerenia,indelung-rabdarea,ci opusul.
Sunt de acord ca omul este perfectibil,de aceea pun si intrebari,vreau sa inteleg,o viata cred ca putem invata,de absolut oriunde si de la oricine.Sunt una dintre persoanele care considera ca poate invata de la erudit,pana la vanzatorul de la coltul strazii,de la o floare pana la complexitatea universului,peste tot in jurul nostru sunt lectii de viata.
In privinta pacatelor,cu siguranta am si eu garla,sunt de acord ca de multe ori ne deranjeaza in ceilalti,ceea ce in realitate ne supara in noi si incerc sa fiu in fiecare moment atenta la aceste aspecte,sa fiu propriul meu martor,sa imi pun intrebari mie insami si sa caut sa ma corijez pe cat cu putinta,insa,sa ma ierte Dumnezeu,dar nu pot considera crestinism aceasta moralitate crestina,care in fondul ei este buna,insa ajunge pe buzele unor oameni care dau cu parul si o amesteca cu tot felul de vulgaritati,dupa care te acuza tot pe tine ca te gandesti la "rusinarii"!
Multumesc inca o data pentru mesajul tau,Doamne ajuta!

Nu stiu, poate gresesc, dar nu tin minte sa se vorbeasca in biblie sau scrierile bisericesti despre iubirea de sine, altfel decat in legatura cu iubirea de aproapele, caruia ii esti dator ca si tie, sa ii dai de mancare, cand ii e foame, si sa-i dai o haina, pentru a-i acoperi corpul. Eu atata inteleg ca suntem datori si fata de noi insine si fata de aproapele. Ce e in plus, tine de pacate, nu de virtuti.

"Sensul vietii omenesti consta in aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine ti-ar zice ceva sau te-ar jigni, sa consideri ca Domnul a ingaduit si ca aceasta trebuie sa se intample.
Daca te-au jignit si te-au umilit, primeste aceasta cu bucurie si cu rabdare, ca din mana lui Dumnezeu. Atunci iti va fi foarte usor in viata: nici mahnirea nu te va apasa, si vei avea numai bucurii." (Vladica Antonie Marturisitorul).

Mi-au placut mult aceste cuvinte, pe care le consider intelepciune a vietii; ti le trimit cu toata dragostea si tie, heaven.

[heaven]

Se gaseste si in Biblie: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!"
Cum vom sti sa ne iubim aproapele daca pe noi insine nu stim cum? :)
A avea stima de sine,cea mai importanta componenta a ei fiind iubirea de sine,semnifica sa te apreciezi obiectiv in privinta calitatilor si defectelor pe care le ai,insa sa nu iti creezi un complex din ultimele sau sa traiesti permanent cu teama de esec sau de a fi judecat,ci sa fii capabil sa poti depasi incercarile vietii,sa traiesti intr-un mod echilibrat,fara a cadea in disperare atunci cand esti incercat si sa poti sa iti gasesti reursele necesare in tine pentru a te dezvolta si evolua ca fiinta umana in toata complexitatea sa.

Preluat de pe site-ul unui cabinet de psihoterapie:

Stima de sine

Stima de sine se bazeaza pe trei componente: Increderea in sine, conceptia de spre sine, iubirea de sine. O buna dozare a fiecareia dintre aceste trei componente este indispensabila pentru a obtine o stima de sine armonioasa. Intre cele trei componente ale stimei de sine exista legaturi de interdependenta: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ceea ce ti s-a intamplat) faciliteaza o conceptie despre sine pozitiva (a crede in capacitatile tale, a te proiecta in viitor) care la randul sau, influenteaza favorabil increderea de sine ( a actiona fara teama excesiva de esec si de judecata altuia).

IUBIREA DE SINE Este elementul cel mai important. A ne stima inseamna a ne evalua. Dar a ne iubi nu suporta nici o conditie: ne iubim in ciuda defectelor si limitelor, in ciuda esecurilor si infrangerilor, pur si simplu pentru ca o voce interioara, timida, ne spune ca suntem demni de iubire si respect. Aceasta iubire neconditionata nu depinde de performantele noastre, ea aratand ca ne putem regrupa dupa esecuri. Ea nu ne fereste de suferinta sau de indoiala in cazul unor dificultati, dar ne apara de disperare. Iubirea de sine depinde in mare parte de dragostea pe care ne-au impartasit-o familia noastre atunci cand eram copii, si de "hrana afectiva", care ne-a fost daruita.

CONCEPTIA DESPRE SINE Parerea pe care o avem despre noi, aceasta evaluare fondata sau mai putin fondata, a calitatilor si defectelor noastre, este al doilea stalp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoasterea de sine; importanta nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea de a fi detinatori ai calitatilor sau defectelor, ai potentialitatilor si limitelor. Este un fenomen in care subiectivitatea joaca un rol esential. Aceasta conceptie pe care o avem despre noi insine o datoram mediului nostru familial si in special proiectelor pe care parintii nostri le fac pentru noi. In unele cazuri copii sunt impovarati in mod inconstient de catre parinti si indeplineasc ceea ce ei insisi nu au putut sau nu au stiut sa realizeze in viata lor. Este ceea ce se numeste "copilul insarcinat cu o misiune".

INCREDEREA IN SINE A treia componenta a stimei de sine, increderea in sine se aplica in special la actele noastre. A fi increzator, inseamna, a considera ca esti capabil sa actionezi intr-o maniera adecvata in situatiile importante (Lelord, C.Andre, 1999). Contrar iubirii de sine, si mai ales, conceptiei de sine, increderea in sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar sa te intalnesti frecvent cu persoana, sa observi cum se comporta in situatii noi sau neprevazute, in care exista o miza, sau daca este coplesita de dificultati in realizarea a ceea ce are de indeplinit. Increderea in sine provine in principal din modul de educatie transmisa de familie sau de scoala.

[zaharia_2009]

În prealabil postat de Miha-anca

Nu stiu, poate gresesc, dar nu tin minte sa se vorbeasca in biblie sau scrierile bisericesti despre iubirea de sine, altfel decat in legatura cu iubirea de aproapele, caruia ii esti dator ca si tie, sa ii dai de mancare, cand ii e foame, si sa-i dai o haina, pentru a-i acoperi corpul. Eu atata inteleg ca suntem datori si fata de noi insine si fata de aproapele. Ce e in plus, tine de pacate, nu de virtuti.

"Sensul vietii omenesti consta in aceea de a lucra necontenit asupra ta. Oricine ti-ar zice ceva sau te-ar jigni, sa consideri ca Domnul a ingaduit si ca aceasta trebuie sa se intample.
Daca te-au jignit si te-au umilit, primeste aceasta cu bucurie si cu rabdare, ca din mana lui Dumnezeu. Atunci iti va fi foarte usor in viata: nici mahnirea nu te va apasa, si vei avea numai bucurii." (Vladica Antonie Marturisitorul).

Mi-au placut mult aceste cuvinte, pe care le consider intelepciune a vietii; ti le trimit cu toata dragostea si tie, heaven.

Subiectul iubirii de sine nu exista in Evanghelie . Este un hatis cu multe capcane , rapide si f. dese ! Asta nu inseamna ca omul nu trebuie sa se gindeasca la el . Cine crede ca este in stare (adica sa se pazeasca strasnic de pacate !) a-i face fata ... este treaba lui . Dar atunci cind sfintii parinti l-au abordat cit de cit a fost tocmai pt. a-i arata primejdiile si nu pt. a-l infrumuseta sau elogia .
Despre lucrurile care nu sunt recomandate sau prohibite a se face vorbire sau cu atit mai mult practica se face o singura vorbire , care defapt este precizarea cum ca ele sunt pacatoase, patimase si cad sub judecarea canoanelor .
Despre lucruri si fapte care sunt condamnate de canoane , numai cei fara experienta duhovniceasca doresc sa le discute, sa le rastalmaceasca , sa gaseasca macar ceva bun in ele, sa faca un pic de ,,dreptate" (ca si cum parintii facatori de canoane nu mai au nici o autoritate prezenta). Cei care au patimit si au simtit amarul pe pielea lor dar au hotarit sa o rupa cu asemenea pacate stiu ca unii diavoli nu pot fi biruiti prin lupta (macar de am fi noi atit de induhovniciti incit sa ne incumetam la lupta cu ispititorul de orice tarie !) si de aceea trebuie ferit sau fugit de ei . Cine insa se alinta si se ingina cu ei au sansa sa vada ca de fiecare data cad in aceleasi pacate !
Nu exista pacat amar sau gretos sau greu de implinit . Pacatele sunt dulci , atit de dulci incit iti vine sa tot faci pina dai ochii cu ispititorul insasi si de atunci incepe groaza mare , mare de tot de te cuprinde frica in asa hal incit iti este frica sa stai singura in casa sau uneori frica te striveste chiar in mijlocul alor tai . Ispititorul nu se joaca cu nimeni ! Intii te prosteste si te pacaleste pt. ca atunci cind vrei sa-i intorci spatele da cu tine de pamint la propriu ! te lupta pina te face neom . Numai cei trecuti prin asemenea experiente , de multe ori tragice, stiu puterea ispititorului dar mai ales cruzimea si vehementa lui . Si nu de putine ori , cautind un duhovnic care sa te ajute si sa te scape din vlaguirea dobindita dar si din lupta care pare ca nu se mai termina, sa-ti faca de exemplu molitvele Sf. Vasile cel mare , descoperi ca luptatorii cu adevarat din oastea lui Hristos care se incumeta la mari lupte sunt extrem de putini . Tocmai ca stiu si cunosc taria unei asemenea lupte .
Satana nici o data nu iti spune ca esti prost, ca nu ai scoala sau ca ai facut-o degeaba,ca esti urit, ca nu esti in stare de nimic, ca nu esti si tu un ,,cineva"... nu , nici pe departe . El te fura dindu-ti sa maninci din marul lui Adam cel inselat prin care te ridica in slavi parindu-te ca te face sa fi deopotriva cu D.zeu . Si de acolo incepe tragedia !

In sfirsit, sa nu depasim subiectul . Revenind , nu am intilnit nici personal si nici pe la sfintii parinti elogiat sau prezentat in pilde pozitive sau in extenso subiectul iubirii de sine . Doar sfintii il talmacesc in idea descoperirii lui ca o mare capcana pt. suflet si a tot ceea ce decurge de aici !

[Monalisa]

Foarte frumos spus!

[anna21]

In teorie suna bine.. pentru unii cel putin.
In practica, stima de sine presupune a te alinia valorilor lumii actuale. Adica nu celor crestine.

Stiu ca psihologia pare utila si interesanta, dar in realitate este doar suma unor teorii si observatii NE-crestine. Adica lipseste suportul esential: invatatura adevarata despre om.


Eu nu am gasit inca nici o sursa crestina care sa ne inverte sa ne iubim pe noi. (Sa iubim ce? Un morman de pacate si idei preconcepute la care tinem cu dintii?)
Plus ca eu nu inteleg cum impaci pocainta cu iubirea de sine.
Adica faci o pocainta "rationala", analitica.. Cum?
Ca daca nu te vezi pacatos si stricat pana in maduva oaselor nu ai cum sa te schimbi. Ci schimbi doar niste obiceiuri dar nu te schimbi in esenta.

Te increzi prea mult in niste invataturi omenesti. (Adica nu poti sa le opui celor crestine, nu? Si crestinismul ne invata ca fara de Hristos nimic nu putem face... adica nu ne zice fara "stima de sine/incredere in sine" sau alte notiuni similare).
(Scapa de ele.. cu prietenie te sfatuieste un fost psiholog :) )

[coralina]

În prealabil postat de anna21

In teorie suna bine.. pentru unii cel putin.
In practica, stima de sine presupune a te alinia valorilor lumii actuale. Adica nu celor crestine.

Stiu ca psihologia pare utila si interesanta, dar in realitate este doar suma unor teorii si observatii NE-crestine. Adica lipseste suportul esential: invatatura adevarata despre om.


Eu nu am gasit inca nici o sursa crestina care sa ne inverte sa ne iubim pe noi. (Sa iubim ce? Un morman de pacate si idei preconcepute la care tinem cu dintii?)
Plus ca eu nu inteleg cum impaci pocainta cu iubirea de sine.
Adica faci o pocainta "rationala", analitica.. Cum?
Ca daca nu te vezi pacatos si stricat pana in maduva oaselor nu ai cum sa te schimbi. Ci schimbi doar niste obiceiuri dar nu te schimbi in esenta.

Te increzi prea mult in niste invataturi omenesti. (Adica nu poti sa le opui celor crestine, nu? Si crestinismul ne invata ca fara de Hristos nimic nu putem face... adica nu ne zice fara "stima de sine/incredere in sine" sau alte notiuni similare).
(Scapa de ele.. cu prietenie te sfatuieste un fost psiholog :) )

Am cateva nedumeriri pe marginea celor scrise de tine, Anna:
- daca te vezi pacatos si "stricat pana in maduva oaselor" (asa cum formulezi tu), zi de zi, clipa de clipa, nu dai in depresie? Iti mai permiti (tie inseti) sa te bucuri de ceva in viata? Cum impaci viata de familie (copii, sot) cu atitudinea permanenta de auto-flagelare pentru pacatele facute?
- cum putem face pocainta daca nu realizam / analizam ceea ce este gresit in viata noastra? Considerati ca aceasta "analiza" (numita in alte contexte si "cercetare de sine") transforma pocainta in actiune "analitica"?
- Heaven invoca "Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti"; daca pe noi insine nu avem voie sa ne iubim ("iubim" este, de fapt, mult spus), cum ajungem, concret, sa nutrim sentimente de iubire fata de aproapele?
- cum realizezi ca ai schimbat macar 0,00000001% din tine prin pocainta daca "datoria" ta este sa te consideri 24 ore / zi "un morman de pacate"?

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de anna21

In teorie suna bine.. pentru unii cel putin.
In practica, stima de sine presupune a te alinia valorilor lumii actuale. Adica nu celor crestine.

Stiu ca psihologia pare utila si interesanta, dar in realitate este doar suma unor teorii si observatii NE-crestine. Adica lipseste suportul esential: invatatura adevarata despre om.


Eu nu am gasit inca nici o sursa crestina care sa ne inverte sa ne iubim pe noi. (Sa iubim ce? Un morman de pacate si idei preconcepute la care tinem cu dintii?)
Plus ca eu nu inteleg cum impaci pocainta cu iubirea de sine.
Adica faci o pocainta "rationala", analitica.. Cum?
Ca daca nu te vezi pacatos si stricat pana in maduva oaselor nu ai cum sa te schimbi. Ci schimbi doar niste obiceiuri dar nu te schimbi in esenta.

Te increzi prea mult in niste invataturi omenesti. (Adica nu poti sa le opui celor crestine, nu? Si crestinismul ne invata ca fara de Hristos nimic nu putem face... adica nu ne zice fara "stima de sine/incredere in sine" sau alte notiuni similare).
(Scapa de ele.. cu prietenie te sfatuieste un fost psiholog :) )

Eu de exemplu sunt convinsa ca stima de sine este cea care se cristalizeaza din toate invataturile crestine, astfel incat suntem invatati sa ne pastram demnitatea, si sa nu devenim bataia de joc a celor din jur...sau supusi la ce vrea fiecare sa ne supuna, din incapacitatea noastra de a face vizibile valorile dupa care ne ghidam.

Nu inteleg un lucru...daca cineva se considera cel mai pacatos de pe pamant, ar insemna cumva ca trebuie sa accepte sa fie supus la perversiuni sexuale, la batai...considerand ca asta merita...sau cum?

Dupa modul cum inteleg eu ceea ce ai scris, ar rezulta ca nu se mai ia in considerare faptul ca un crestin/om nu a facut cunoscut faptul ca el nu accepta ceva anume (pentru ca ar avea clar anumite probleme de comunicare, dar si cu respectul de sine) si ajungand sa fie supus anumitor tratamente umilitoare din greseala lui...el chiar persista in greseala, incepe sa isi gaseasca vina, cum ca e cel mai pacatos din univers..si ar trebui sa accepte in continuare sa fie supus la ce vrea partenerul sa il supuna...asta insemnand ca persoana care a gresit pentru ca a permis sa se intample acest lucru...ar fi crestin!!!

[cristina2012]

În prealabil postat de zaharia_2009

Subiectul iubirii de sine nu exista in Evanghelie

"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Cum vine asta asta?