Unire din iubire,cofratietate si comuniune in unitate sau din interes?

[Mihnea Dragomir]

"Mai binele este duşmanul binelui". Ne propunem prea mult dorind unirea confesiunilor creştine. Deocamdată, nu este cu putinţă unitatea în credinţă şi unitatea eclezială prin mijloace omeneşti. Las la o parte posibilitatea unui miracol, oricând posibil. Ceea ce se poate face, în special în împrejurările excepţionale pe care le trăim, este un ecumenism al acţiunii. O coordonare a faptelor. Nu este necesar să se unească Bisericile pentru a avea o poziţie comună faţă de provocările contemporaneităţii. Nu trebuie aşteptată vreo minune pentru ca cele două Biserici să îşi coordoneze eforturile de a-i ajuta pe săraci, de a-i căuta pe bolnavi, de a-i vizita pe cei robiţi. Acestea sunt acţiuni care ar putea fi foarte uşor făcute împreună şi la care noi, laicii, suntem primii chemaţi. Până la ecumenismul credinţei, avem de făcut un ecumenism al faptelor de credinţă.

Spuneam "împrejurările excepţionale pe care le trăim" fiindcă, pentru prima dată în ultimele 17 secole, creştinii de orice obedienţă se află sub asediul tăcut al statului. Mai există un singur stătuleţ creştin în Europa: Republica Malta, care nici acela nu se simte prea bine, făcând faţă unei crescânde presiuni seculare. Pericolul uneşte şi îi ţine laolaltă pe cei ameninţaţi. Evident, secularismul din lumea de azi e un lucru de nedorit şi un rău în sine, dar Dumnezeu a arătat de atâtea ori cum ştie să prefacă răul în bine. Tot ceea ce trebuie să facem este să fim instumentele Lui.