Intrebare

[anna21]

În prealabil postat de mirelat

Da, cred ca ai nevoie sa te lasi de trolling !!!

.. de acord.
"Will the real Slim Shady please stand up?"

[NECTARIE]

Cãlugãria este o viatã mai presus de viata obisnuitã. Nimeni nu este obligat sã se cãlugãreascã însã, dacã se face cãlugãr, este obligat sã fie cãlugãr!Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge, ca păstorul cel bun, în fruntea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii, iar dacă nu, nicidecum!Unii nu–s nici de manastire si nu–s nici de lumea asta. La manastire se zice ca unii–s de ruga iar altii–s de fuga.Un calugar trist e un calugar cu luminile stinse.Calugaria fara lepadare de sine, fara ascultare, fara smerenie nici nu exista. Am putea spune ca de fapt, calugaria inceteaza cu fiecare incalcare a voturilor monahale.

[NECTARIE]

Mănăstirea este locul unde creştinul se încearcă pe sine ca aurul în cuptor. Nu e lucru puţin a vieţui în mănăstire şi a rămâne credincios până la sfârşit. Rasa şi tunsoarea însă nu‑l fac pe monah, ci lepădarea omului lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc, precum şi răstignirea desăvârşită a poftelor.
Spre deosebire de chemarea la apostolie: „Veniţi după Mine...” (Matei IV, 19) sau chemarea obştească: „Veniţi la Mine toţi...” (Matei XI, 28), chemarea monahului este o iniţiativă proprie, supunându‑se de bună voie vocaţiei lăuntrice, potrivit recomandării Mântuitorului: „De voieşte cineva să vină la Mine, să se lepede de sine...” (Matei XVI, 24).
De tăria hotărârii noului începător depinde sporul şi urcuşul spre îmbunătăţire, căci „omul hotărăşte şi Dumnezeu orânduieşte” (Urmarea lui Hristos), şi de multă strădanie are nevoie cel ce voieşte a spori în cele duhovniceşti.
Prima virtute a monahului, care le chea*mă şi pe celelalte, este ascultarea, ca treap*tă sigură care duce la desăvârşirea mult dorită.
Monahul va trebui să nu uite nicio clipă, în toată viaţa sa, căldura zelului, hotărârea şi scopul ce l‑au determinat să intre în mănăstire. Totdeauna să fie preocupat de mijloacele care îl pot duce la desăvârşire, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu (Ioan XV, 5), prin lepădarea de omul lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc (Efeseni IV, 22– 24), deci prin răstignirea desăvârşită a patimilor.
Cel ce în mănăstire caută altceva, iar nu pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului său, nu va putea suporta ceea ce îi impune de la sine această viaţă, căci poarta ei „este strâmtă şi îngustă... şi puţini sunt cei ce o află” (Matei VII, 14).