Parintii fara copiii se numesc ... pacatosi ... oare asa o fi? refuz sa cred

[AlinB]

În prealabil postat de paulici

O cunosc pe mamica de cateva luni ... ce iti da dreptul sa zici ca a fost un pretext ?

de ce sa mi se spuna ca mi-a murit copilul pt ca sunt o pacatoasa.

Un semn de superioritate morala si o contrazicere directa a afrmatiei in cauza ar fi sa treci mult mai usor peste grosolaniile altuia.
Pentru ca in spatele acelui truism de fapt se ascunde o lipsa de compasiune care in mod sigur va fi si ea incearcata la timpul potrivit.

eu cred ca primim o putere nebanuita pt a invata sa traim din nou ... insa daca as crede ca fetita mea (nu a fost o sarcina pierduta) a murit pt pacatele mele cred ca as inebunii si mai ales ar exista riscul foarte mare de a ajunge sa il urasc pe Dumnezeu (stiu ca imi veti sari in cap dar e un pas de la una la alta foarte mic) daca nu as vedea toata situatia ca o incercare de la Dumnezeu sau daca nu as crede ca toate se intampla cu un scop ...

Nu contesc, si am mai spus asta, ca sunt pacatoasa, nu aia m-a deranjat, insa nu cred ca copilul meu a murit pt pacatele mele sau ale tatalui ei, sau ale neamurilor noastre ... si atunci nu inteleg de ce cei care spun aceste vorbe le spun ... pentru ca si ei sunt la fel de pacatosi si totusi nu au pierdut si poate nici nu vor pierde vreodata un copil.
Aceste lucruri si intrebari ma macina ...

Pacatele personale nu sunt singura explicatie.

De cele mai multe ori il vedem ca pe un parinte care "la nervi" face cutare sau cutare dand cu bata in noi cand ar putea foarte bine sa ne ia de manuta si sa ne puna pe drum cel bun, noi fiind, nu-i asa (mai ales dupa ce am primit "bata") foarte ascultatori si dornici de a face binele.

Uita-te la Iov de exemplu, el n-a gresit cu nimic dar Dumnezeu a vrut sa-l lase pilda peste veacuri. Cum se compara sacrificiul lui cu toti cei pe care de milenii ii intareste prin exemplul de credinta si rabdare?

Mai este si afectiunea prea mare pentru copii, apropiati, prieteni, etc. care se pot transforma intr-un idol si lua locul lui Dumnezeu.

In multe cazuri asta se intampla de fapt fara sa ne dam seama, abia cand trecem printr-o incercare si devenim constienti ca relatia noastra cu Dumnezeu cea caldicica se poate transforma intr-una de ura doar pentru ca lucrurile nu merg cum credem noi ca ar fi trebuit sa mearga si simtim ca Dumnezeu s-a pus in calea binelui pe care NOI l-am planificat dupa cum am crezut noi ca ar trebui sa fie, atunci ar fi timpul sa ne dam seama ca este ceva putred la mijloc.

Stiu f. bine senzatia cand crezi ca incerci sa faci ceva bun cu viata ta si nimic nu iese cum te astepti.
De multe ori raspunsul este langa tine dar nu poti sau nu vrei sa-l vezi si trebuie sa treaca mult timp si multe esecuri ca pana la urma sa accepti ca unele lucruri nu erau atat de bune cat iti inchipuiai ca ar fi.

Cred ca un parinte ar trebui sa inteleaga ca acesti copii care ii aduce la viata sunt in primul rand copii ai lui Dumnezeu iar ei sunt doar un ghid temporar in viata lor.
Orice forma de afectiune care nu se impaca cu aceasta perspectiva, imi pare rau sa o spun, dar este una patimasa, bolnava dpdv spiritual.

Nu este in nici un caz o expresie a unei iubiri pe masura ci dimpotriva, a unui gol care incearca cu disperare sa fie umplut prin mijloace nepotrivite.

Orice pierdere, daca este privita din aceasta perspectiva, este mult mai usor suportabila.

Copii nu vin pe lume (si spun asta incepand cu momentul conceptiei) pentru un scop care este al nostru, ci apartine lui Dumnezeu.
Inchinand Lui toate eforturile noastre, putem fi sigur ca ceea ce urmeaza de aici este conform cu voia si intelepciunea Lui in care, din pacate de prea putine ori credem cu adevarat.

Daca noi credem cu adevarat in Dumnezeu, atunci avem incredere in judecatile Lui si tot ceea ce ingaduie el sa se intample, chiar daca aparent este rau, si nu gasim o explicatie sigura, credem ca are o finalitate pozitiva.

Nu este o perspectiva usoara, cine poate spune ca ii vine f. usor sa creada asta ar fi un mincinos, mai ales daca n-a trecut efectiv sau nu trece prin asa ceva.

Insa prin perseverenta in credinta, Iov si-a regasit viata de dinainte de fi pus la incercare si mai mult chiar, cum spuneam, a ramas un exemplu pentru noi toti.

Stiu exemplul unui prieten care a trecut si el prin multa suferinta cu sotia, cu sarcini pierdute si un bebelus la cateva luni dupa nastere si nu e singurul.

Pesonal,nu gasesc in mine nici o explicatie pentru taria lor de a o lua de la capat de fiecare data, acum are doua fete si vrea sa mai infieze una in locul celei care n-a mai ramas in aceasta lume, dar in definitiv nu exista alt lucru mai bun de facut.

Cum spunea cineva, nu conteaza ce ti s-a intamplat in viata si de cate ori ai cazut, intrebarea este: "cum ai sa termini?"
Un om doborat de "soarta" (cuvantul asta e o minciuna), plin de regrete si ura sau mai presus de toate acestea?