Frica de Dumnezeu

[Mihnea Dragomir]

Da ! Scris este că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii ! Iar iubirea de Dumnezeu, aş putea spune că este rodul înţelepciunii.
Din păcate, există mereu riscul ca oamenii, spre nenorocirea lor, să sară peste etape. Iubirismul nu este altceva decât trecerea directă la o falsă iubire de fals dumnezeu. Dacă aş căuta o definiţie sintetică a acestei erezii a timpului nostru, aş spune că iubirismul este iubirea de Dumnezeu fără frica de Dumnezeu.

Mereu am fost de părere că păcatul ancestral este paradigmatic pentru toate păcatele, arătând cât de puţin ne-am schimbat. Adam şi Eva ştiau că nu este posibilă cunoştinţa binelui şi răului decât prin legătura cu Dumnezeu. Dar dacă, totuşi, ar mai fi o cale, mai scurtă şi mai puţin anevoiasă ? Dacă am putea să ajungem la asemenea rezultat mâncând nişte mere ? Foarte rar oamenii păcătuiesc ca să facă rău. De obicei păcătuiesc pentru un scop nobil, dar urmând o scurtătură. Adică altă Cale decât Cristos.

[ronico]

eu cred ca toti cind incepem sa ne intrebam de rostul nostru pe acest pamint suntem indemnati de frica de dumnezeu care e in inima noastra de la inceput,iar daca avem fericirea de a intelege ca fara tatal nu suntem nimic,atunci putem sa cintam de bucurie ca suntem pe drumul mintuiri dar daca raminem numai cu frica e rau ,spune biblia ca si draci cred si se infioara de frica eu cred, de acea sa ne rugam ca sa nu raminem numai cu frica de dumnezeu ci sa avem si roadele frici

Dar hai sa gandim un pic si nu sa repetam papagaliceste,vorba lui Andrei...
Sa luam exemplul copiilor.Ei se nasc cu iubire neconditionata.Ei iubesc absolut tot ce-i inconjora.Ei nu stiu ce este frica.Frica le este indusa de parinti.Ca si copiii trebuie sa ajungem ca sa intram in imparatia Lui.Unui copil mic,ce-i faci? Cum ii vorbesti de Dumnezeu?Il indemni sa ii fie frica de El sau sa il iubeasca?Adica il ameninti ca daca nu face cutare lucru sau daca face cutare prostiuta, Doamne-Doamne care ne iubeste pe toti, devine Bau-Bau si vine si ii papa un piciorus??Ce-s astea?
Trebuie sa lasam copiii sa mearga la El.Asta inseamna iubire,nu frica!
Trebuie sa invatam de la copii.Nu din frica de Dumnezeu sa nu mai pacatuim CI DIN IUBIRE pentru El!
Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Melissa

Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?

Ambele atitudini sunt corecte. Ambele duc la mântuire.

Catehismele catolice ne învaţă că, pentru ca spovada să fie validă, este nevoie de căinţă. La rândul ei, căinţa este de două feluri:
-căinţa imperfectă, care este căinţa din frică de pedeapsa iadului.
-căinţa perfectă, care este căinţa din iubire de Dumnezeu, părerea de rău pentru durerea şi ofensa pe care El le simte ca urmare a păcatului nostru.

Pentru ca spovada să fie validă, căinţa imperfectă este pe deplin suficientă.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Ambele atitudini sunt corecte. Ambele duc la mântuire.

Catehismele catolice ne învaţă că, pentru ca spovada să fie validă, este nevoie de căinţă. La rândul ei, căinţa este de două feluri:
-căinţa imperfectă, care este căinţa din frică de pedeapsa iadului.
-căinţa perfectă, care este căinţa din iubire de Dumnezeu, părerea de rău pentru durerea şi ofensa pe care El le simte ca urmare a păcatului nostru.

Pentru ca spovada să fie validă, căinţa imperfectă este pe deplin suficientă.

Ambele atitudini sunt corecte pentru ca au acelasi rezultat: nu se savarseste pacatul!
Daaaarrr, cainta imperfecta=frica, cainta perfecta=iubire! Asta spune tot! Multumesc Mihnea!

[KANDIA]

În prealabil postat de Melissa

Dar hai sa gandim un pic si nu sa repetam papagaliceste,vorba lui Andrei...
Sa luam exemplul copiilor.Ei se nasc cu iubire neconditionata.Ei iubesc absolut tot ce-i inconjora.Ei nu stiu ce este frica.Frica le este indusa de parinti.Ca si copiii trebuie sa ajungem ca sa intram in imparatia Lui.Unui copil mic,ce-i faci? Cum ii vorbesti de Dumnezeu?Il indemni sa ii fie frica de El sau sa il iubeasca?Adica il ameninti ca daca nu face cutare lucru sau daca face cutare prostiuta, Doamne-Doamne care ne iubeste pe toti, devine Bau-Bau si vine si ii papa un piciorus??Ce-s astea?
Trebuie sa lasam copiii sa mearga la El.Asta inseamna iubire,nu frica!
Trebuie sa invatam de la copii.Nu din frica de Dumnezeu sa nu mai pacatuim CI DIN IUBIRE pentru El!
Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?

Pai ce ne cere noua Dumnezeu este foarte clar:sa-l iubim si sa ne iubim intre noi!!! ..Nu contest ca teama poate fi un punct de pornire dar nu este singurul si nu este nici obligatoriu.Dupa mine teama este drumul mai lung...pentru ca orice frica/teama paralizeaza ...iubirea...Doamne-ajuta!

[costel]

Frica de Dumnezeu este o cale de a ajunge in iubirea dumnezeiasca. Nu fac anumite lucruri din teama de a nu ma insoti cu pacatul, de a nu deveni rob lui. Si pe masura ce crestem in iubire, putem ajunge la vorbele Sfantului Antonie cel Mare "De acum nu ma mai tem de Domnul, ci Il iubesc pe El". La inceput este temerea, apoi e numai iubire.

[George.m]

Sfantul Ioan Scararul, in Scara dumnezeiescului urcus, spune: "Sa ne temem de Domnul ca de fiare. Caci am vazut oameni care ducandu-se sa fure, nu se temeau de Dumnezeu, dar auzind latrat de caini in acel loc, s-au inapoiat indata; si ceea ce n-a facut frica de Dumnezeu, a facut frica de fiare".

[George.m]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Din păcate, există mereu riscul ca oamenii, spre nenorocirea lor, să sară peste etape. Iubirismul nu este altceva decât trecerea directă la o falsă iubire de fals dumnezeu. Dacă aş căuta o definiţie sintetică a acestei erezii a timpului nostru, aş spune că iubirismul este iubirea de Dumnezeu fără frica de Dumnezeu.

Foarte bine ati spus. Iubirismul acesta pare a fi o momeala demonica pe care multi prefera sa o muste cu mare placere. Odata muscata, alunga din suflet frica de Dumnezeu si il scoate din starea de pocainta.

Autorul Scarii dumnezeiescului urcus ne da un sfat pretios: "Plangand, sa nu primesti niciodata pe cainele acela care iti strecoara gandul ca Dumnezeu e iubitor de oameni. Caci scopul lui e sa alunge de la tine plansul si frica neinfricata.
Acest gand iti este bun numai cand te vezi pe tine tarat in adanca deznadejde."