De ce ne temem sa-I spunem numele ?

[Mihnea Dragomir]

Rândurile voastre m-au ajutat să îmi clarific această observaţie a unui fenomen de cauză nedesluşită, de unde şi exprimarea lipsită de claritate din primul post. Într-adevăr, nu de a fi catalogaţi "credincioşi" ne temem, cât ne temem că ceilalţi s-ar prinde că noi credem într-un Dumnezeu personal. La urma urmei, a crede într-un vag "inteligent design" e chestie onorabilă, mulţi, majoritatea probabil, cred asta. Dar a crede într-un Dumnezeu care îmi vorbeşte şi Căruia Îi vorbesc, a crede într-un Dumnezeu care nu îmi este doar creator, ci şi tată, este nebunie în ochii oamenilor. Eu însumi eram foarte departe de credinţă, închipuindu-mi, iluzionat, că sunt mare credincios. Adevărata mea convertire a fost nu când am crezut în Dumnezeu creator, fiindcă asta am crezut mereu, ci atunci când am crezut în Dumnezeul meu, acelaşi cu Dumnezeul lui Abraham, Iacob şi Israel. Despre asta, am scris, mai demult, aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...ea-convertire/