Iuda a fost predestinat sa-L vanda pe Hristos?

[Mihnea Dragomir]

Sunteţi, cu adevărat, un om-enciclopedie !

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunteţi, cu adevărat, un om-enciclopedie !

Initial,ala mic si negru,de respira greu,cu copita despicata si fan Batman :) m-a impuns cu furca sa zic ,cu falsa modestie,ca fac si eu ce pot.Tipu din dreapta,cu aripioare, mi-a ars una peste ceafa si mi-am revenit:singura enciclopedie este biblioteca de care dispun.Eu sunt doar scribul.

[Eugen7]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Initial,ala mic si negru,de respira greu,cu copita despicata si fan Batman :) m-a impuns cu furca sa zic ,cu falsa modestie,ca fac si eu ce pot.Tipu din dreapta,cu aripioare, mi-a ars una peste ceafa si mi-am revenit:singura enciclopedie este biblioteca de care dispun.Eu sunt doar scribul.

:)
"Cine stropeste se unda"... intelegeti ce vreau sa spun.

Apreciem informatiile oferite. Doamne ajuta.

În prealabil postat de Eugen7

:)
"Cine stropeste se unda"... intelegeti ce vreau sa spun.Apreciem informatiile oferite. Doamne ajuta.

Am notat si am retinut :) Ma bucur daca gasiti ceva interesant in cele postate.O sa postez ultimele doua episoade.

Penultima parte

Ultimul exemplu de moarte nedemna se gaseste in textele de la Qumran:moartea ,,preotului nelegiuit" care a intraznit sa se proclame mare preot cand,de fapt,nu avea nici o descendenta sacerdotala si care a fost condamnat definitiv de catre comunitatea eseniana.Acest preot ar putea fi Ionatan Macabeul care a murit de sabia ptolemaidenilor,executat la Trifon,in 142 i.Hr,o moarte nedemna care a devenit simbolul groazei de nelegiuire.In comentariul lui Habaquq moartea nedemna este legata,ca si in cazul lui Iuda,de setea de bani.Acesta s-ar fi legat cu juramant de credinta la inceputul evolutiei sale religioase dar apoi,dupa ce a pus mana pe Israel, inima i s-a umflat de trufie, l-a parasit pe Dumnezeu,s-a lepadat de Lege din dragoste de bani, a furat si a adunat bogatie alaturi de cei fara de lege care,pana la urma,s-au ridicat contra lui.Boli urate si razbunari teribile s-au abatut asupra trupului sau de carne.In cazul sau, ca si in cel al lui Iuda,pedeapsa este aceea a unei morti dureroase si umilitoare, un soi de lege a talionului:moarte pentru moarte,durere pentru nelegiuire.

Revenind la moartea lui Iuda s-ar putea spune ca Teofilact i-a inteles si el sensul la fel,adaugand desigur sub impulsul lecturii lui Grigore de Nazianz: ,,asa cum maruntaiele lui Iuda s-au topit la fel si cele ale ereticului Arius".Grigore din Nazianz facuse comparatia intre mortea lui Iuda cea a lui Arius care pentru ,,execesele"sale de limbaj a fost pedepsit cu moartea ce l-a ajuns in locurile de usurare:,,a cunoscut aceiasi pedeapsa ca si Iuda pentru aceiasi tradare"(Grigore de Nazianz ,,Discours"). Acesta abordare face o limpede trimitere la Atanasie si ,,Scrisoarea catre Serapion" si Sozomene si ,,Poveste ecleziastica": ereziarc,simtindu-se rau,el s-ar fi retras in zona latrinelor,unde,de altfel,a si fost gasit mort.

Ultimul episod legat de Iuda nu se regaseste in Evanghelia lui Luca ci in cartea despre care exegetii au spus ca ar fi scrisa de aceiasi mana:Faptele Apostolilor.Tinand,in mod evident de o straveche traditie,poate midrahica,acest text se dovedeste atat de complex incat este greu sa-i precizezei originea exacta.Dupa Inaltarea lui Iisus Apostolul Petru tine un discurs (Faptele Apotolilor 1:15-26):

,, In zilele acelea, Petru s-a sculat in mijlocul fratilor - numarul celor adunati laolalta era de aproape o suta douazeci - si a zis: "Fratilor, trebuia sa se implineasca Scriptura spusa de Duhul Sfant mai inainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost calauza celor ce au prins pe Isus.El era din numarul nostru si era partas al aceleiasi slujbe.Omul acesta a dobandit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a cazut cu capul in jos, a plesnit in doua prin mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele." Lucrul acesta a ajuns asa de cunoscut de toti locuitorii din Ierusalim, incat ogorul acela a fost numit in limba lor: "Acheldama", adica: "Ogorul sangelui." In adevar, in cartea Psalmilor este scris: "Locuinta lui sa ramana pustie, si nimeni sa nu locuiasca in ea!" si: "Slujba lui s-o ia altul!" Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au insotit in toata vremea in care a trait Domnul Isus intre noi, cu incepere de la botezul lui Ioan pana in ziua cand S-a inaltat El de la noi, sa fie randuit unul care sa ne insoteasca drept martor al invierii Lui. Ei au pus inainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis si Iust, si pe Matia. Apoi au facut urmatoarea rugaciune: "Doamne, Tu care cunosti inimile tuturor oamenilor, arata-ne pe care din acesti doi l-ai ales ca sa ia loc in slujba si apostolia aceasta, din care a cazut Iuda ca sa mearga la locul lui." Au tras la sorti, si sortul a cazut pe Matia, care a fost numarat impreuna cu cei unsprezece apostoli."

Discursul lui Petru are un scop precis:inlocuirea lui Iuda,astfel incat grupul Apostolilor sa fie mentinut la doisprezece. Dupa o tragere la sorti intre Iosif Barsaba si Matia,foarte putin cunoscuti si unul si celalalt,in cele din urma grupul il alege pe Matia ca Apostol. Acesta inlocuire are un sens simbolic de vreme ce operatiunea nu se va mai repeta niciodata:dupa moartea lui Iacov cel tanar, de plida,nimeni nu-si mai bate capul sa aleaga pe cineva in locul lui.Autorul Evangheliei lui Luca si al Faptelor Apostolilor intelege insa sa insiste asupra faptului ca ne situam intr-un timp al desavirsirii,acela care precede Rusaliile,timp al constituirii unui nou popor,atata timp cat in fundalul figurii celor 12 apostoli sunt reunite,de fapt,cele 12 triburi ale lui Israel.

Cei care asculta sunt in numar de 120 ceea ce reprezinta atat poporul in intregul sau(de zece ori cele douasprezece triburi)cat si cvorumul necesar pentru a fi numit un nou Sanhedrin.Cei 12 alcatuiesc asadar o ,,mica reprezentare"intrupand cele 12 triburi ale lui Israel,mentinerea totalitatii lor fiind un fel de eveniment prealabil coborarii Duhului Sfant de Rusalii iar comunitatea devenind astfel, intr-o anumita msura,un nou Templu.Cand acesta mica comunitate va fi angajata in istorie ea nu va mai avea nevoie si de idealitatea numarului.Acest modus operandi al desemnarii exprima caracterul divin al micii reprezentari.Matia nu obtine demnitatea de a deveni apostol datorita naturii sale sau prosapsia-ei sale(lungii sale ascendente)ci dar gratie alegerii divine,imagine a alegerii primilor discipoli.Metoda acesta se regaseste si in alte capitole ale Bibliei(Levitic 16:8, Iosua 14:1-2)ceea ce asimileaza acest fragment cu un exemplu clasic de naratiune a unei mosteniri.

Inainte de a trece la alegere,Petru povesteste mai intai sfarsitul discipolului care s-a ratacit,ca si cum intinerariul lui Iuda ar fi servit drept contra-exemplu pentru ceea ce urma sa aiba loc.Prin intemediul necesitatii conservarii numarului comunitatea reflecteaza asupra ei insesi si contempla destinul celui care a plecat ca un exemplu ce nu trebuie urmat cu nici un chip,un avertisment.Cei care ramin au o misiune:sa ramina martori.Astfel miezul textului nu este reprezentat de povestea tradarii,redusa la o fraza mai degraba aluziva,Iuda fiind calauza celor ce au prins pe Iisus.Acest fapt este remarcat si de Sfantul Ioan Gura de Aur care se mira de retinerea lui Petru:

,,Privti cata intelepciune la acest om.Petru nu se infurie,nu profereaza insulte,numindu-l pe Iuda patat de sange sau infam,el doar expune simplu ceea ce s-a intimplat.Nu-l numeste nici macar tradator ci se straduieste sa arunce pe umerii altora responsabilitatea faptei.Dar el nu-i ataca nici macar pe acestia cu violenta,iar despre cel dintai spune decat ca a fost calauza celor care au prins pe Iisus"(Sf.Ioan Gura de Aur,Homélies III)

Ultima parte

Redescoperit de Tieck si de romanticii germani,acest tablou este probabil unul dintre cele mai renumite din lume:Madona Sixtina a lui Rafael.Ca la teatru,o cortina grea,din catifea verde,se deschide asupra unor nourasi de putti.Fecioara,in picioare,in echilibru pe un nor pufos,il prezinta pe Pruncul Isus spectatorului.Cei doi sfinti care-L incadreza sunt cei doi protectori ai familiei Papei Iulius al II-lea,ce-si propunea sa aseze acesta pictura in propriul mormant:sfantul Sixtus, in genunchi, cu ochii atintiti spre Maria tinteste spectatorul cu aratatorul, ca si cum i-ar arata Pruncului pe cine trebuie sa binecuvanteze;sfanta Barbe,la dreapta,este intoarsa pe jumatate si priveste in jos plina de mister.Privirea celor doi ingerasi nu este nici catre Fecioara si nici catre Isus,ci catre cortina desfacuta.Scena este simbolica,dovedind o profunda cunostere a textului biblic.In Vechiul Testament, Dumnezeu nu se arata niciodata,nimeni nu-l putea vedea fara sa fi murit deja,ceea ce face ca Iahve sa-l previna pe Moise:"Fata nu vei putea sa Mi-o vezi, caci nu poate omul sa Ma vada si sa traiasca!"(Exod 33:20)

In sanctuar,in fata Chivotului Legii,un val era tras astfel incat israelitii sa nu riste cumva sa se intersecteze cu privirea divina.Langa Chivot erau postati doi heruvimi,in acelasi timp gardieni ai locului-aripile lor deschise formau ca un adapost pentru Chivot si sediul al Dumnezeirii-caci Iahve este ,,cel ce sade pe heruvimi".Ori iata ca prin Isus,Dumnezeu se face om:el se intrupeaza si se lasa vazut.Valul se da deoparte, ca o cortina de teatru,sarcina heruvimilor luand astfel sfarsit.La ce se gandesc oare ingerasii lui Rafael,melancolici desi,dimpotriva,ar fi trebuit sa fie umpluti de veselia nasterii Pruncului? Cu luciditatea creaturilor ceresti intrevad oare sfarsitul? Caci daca Dumnezeu cel nesfarsit si etern se poate naste atunci inseamna ca EL poate sa si moara.Iar daca EL trebuie sa moara,cu siguranta nu o va face linistit sau pasnic,ci aruncat prada oamenilor.Melancolia heruvimilor este o marturisire a deznadejdii:cine a putut astfel invita mortea sa intre in lumea divina? Cine a ingaduit ca Hristos sa fie,ca orice om,dat pe mana mortii? Prin suspinul celor doi copii Rafael traduce tragica intrupare care se imprima cu tradarea lui Iuda.Aproape ca poti auzi glasul lor copilaresc:,,Povestea asta sigur nu o sa se sfarseasca cu bine".

Personajele negative,in aceiasi masura ca cele pozitive,detin aceisi forta de a defini o epoca,doar ca o fac din perspectiva contrara:spune-mi pe cine urasti ca sa-ti spun cine esti.Marele barbat,sfantul,eroul,sunt reprezentati cu totii asemenea unor modele,unor fiinte care transced umanitatea.Toate hagiografiile,laice sau religioase,construiesc figuri eroice inegalabile.Aceste lucruri sunt cu atat mai adevarate in crestinism,unde Isus se defineste de la bun inceput ca o fiinta aparte.Om adevarat, el este si Dumnezeu adevarat.Cine, fara sa fie nebun, ar putea pretinde sa fie ca EL? Imitatio Christi va ramine o dorinta pioasa, o frumoasa metafora,o fericita formula,dar aproape niciodata o realitate.Dimpotriva,imitatio Judas ramine mereu o posbilitate.Caci dintotdeauna au existat tradatori si ticalosi,iar Iuda reprezinta aceea parte blestemata a umanitatii,care denunta si inseala,care vinde si dezamgeste.El exercita o mare putere de fascinatie,dar si ingretoseaza pe masura,caci face trimitere la ceea ce suntem noi insine si la ceea ce refuzam sa ne asumam.

De ce doua povestiri diferite despre sfarsitul lui Iuda? Se poate presupune ca acesta contradictie este voita.Caci ea atinge doua niveluri extrem de distincte:cel al planului divin si cel al comunitatii.Din punct de vedere al lui Hristos faptul tradarii nu are nici o importanta,EL merge singur catre moarte.Din punct de vedere al comunitatii insa,vanzatorul se transforma in tradator.El s-a numarat printre Apostoli,fapt mereu reamintit,si totusi a tradat.Ca atare,singura solutie consta in a-l condamna definitiv,punand intreaga fiinta in legatura cu Satan si supunandu-l mortii nedemne al celor ce se opun lui Dumnezeu.Astfel condamnat,el va salva de la pangarire comunitatea careia i s-a crezut mult timp ca-i apartine: radical diferit de acesta prin reaua sa natura, el nu mai are nimic in comun cu dansa,ceea ce echivaleaza cu negarea definitiva a statutului sau de Apostol.

Una dintre primele reprezentari ale lui Iuda si una dintre primele aparitii figurative ale lui Isus pot fi regasite pe un mic cufar din fildes, afla la British Museum,datand din anii 420-430 si provenind din Italia.intr-un spatiu redus,doua scene au fost gravate una langa cealalta: rastignirea lui Isus si spanzurarea lui Iuda. Isus poseda deja atributele pe care I-le aplicase epoca:seamana cu un fel de atlet, cu ochi larg deschisi, brate larg desfacute, un soi de panza in jurul salelor-celebrul perizonium.Titulus (pancarta) purtand inscriptia Rex Iud,in inaltul Crucii.La picioarele acesteia, o femeie si un barbat in toga, fara indoiala o femeie sfanta si Ioan.In partea cealalta, un centurion imbracat dupa ,,moda galica",cu pantaloni, tunica, pelerina, capul descoperit, ridica mana catre trupul lui Isus,agitand o lance inexistenta:Longinus,centurionul,este pe cale sa-l rapuna pe Hristos.La stanga iata-l pe Iuda,in tunica si pelerina.Este spanzurat de un copac iar picioarele i-se balanganesc in aer.Punga cu bani zace la pamint intredeschisa iar banii cad din ea.La o prima vedere nimic altceva decat elementele traditionale.

Si totusi ce ciudata idee de a pune astfel unul langa celalalt tradatorul si tradatul, unul cu bratele pe cruce, celalalt cu bratele pe langa trup,unul cu ochii deschisi celalalt cu ei inchisi,dar amandoi atarnati pe o bucata de lemn,unul pe Cruce,celalalt printr-o sfoara de un copac.Mai mult,daca privesti mai atent, realizezi ca cele doua bucati de lemn chiar se ating: sub greutatea lui Iuda,creanga se apleaca si vine sa mangaie barna transversala a Crucii.Copacul este locuit: pierdut in frunzis,un cuib adaposteste doi pui de pasare,pe care mama vine sa-i hraneasca pe aceiasi creanga.Doua veti care incep in timp ce doua veti se sfarsesc.Gestul lui Iuda,care-l da pe Domnul pe mana edililor Ierusalimului raspunde gestului simetric al lui Dumnezeu care-si da Fiul pe mana oamenilor.

Sunt cele doua aspecte ale aceluiasi plan.Lemnul copacului spanzuratului si lemnul Crucii se ating in acelasi proces si acolo unde moartea pare sa triumfe, moartea lui Isus, ca si moartea lui Iuda, savirsite in tristetea discipolilor,in violenta gestului centurionului,acolo,in realitate viata lucreaza.Impercetibila,simbolica,dar lucreaza in acele trei mici fiinte pierdute in ramurile frunzisului.Pentru ca oameni sa fie salvati,pentru ca ei sa se bucure de viata,asa cum a fost profetit,Dumnezeu trebuia sa moara.

Nota: acest articol reprezinta un extras din mai multe capitole din cartea ,,Judas, l'Évangile de la trahison" scrisa de Regis Burnet,istoric francez specializat in istoria crestinismului,conferentiar la Universitatea Paris si la Ecole Pratique de Hautes Etudes.

[delia31]

[quote=Scotland The Brave;357224]Ultima parte

Una dintre primele reprezentari ale lui Iuda si una dintre primele aparitii figurative ale lui Isus pot fi regasite pe un mic cufar din fildes, afla la British Museum,datand din anii 420-430 si provenind din Italia.intr-un spatiu redus,doua scene au fost gravate una langa cealalta: rastignirea lui Isus si spanzurarea lui Iuda. Isus poseda deja atributele pe care I-le aplicase epoca:seamana cu un fel de atlet, cu ochi larg deschisi, brate larg desfacute, un soi de panza in jurul salelor-celebrul perizonium.Titulus (pancarta) purtand inscriptia Rex Iud,in inaltul Crucii.La picioarele acesteia, o femeie si un barbat in toga, fara indoiala o femeie sfanta si Ioan.In partea cealalta, un centurion imbracat dupa ,,moda galica",cu pantaloni, tunica, pelerina, capul descoperit, ridica mana catre trupul lui Isus,agitand o lance inexistenta:Longinus,centurionul,este pe cale sa-l rapuna pe Hristos.La stanga iata-l pe Iuda,in tunica si pelerina.Este spanzurat de un copac iar picioarele i-se balanganesc in aer.Punga cu bani zace la pamint intredeschisa iar banii cad din ea.La o prima vedere nimic altceva decat elementele traditionale.

Si totusi ce ciudata idee de a pune astfel unul langa celalalt tradatorul si tradatul, unul cu bratele pe cruce, celalalt cu bratele pe langa trup,unul cu ochii deschisi celalalt cu ei inchisi,dar amandoi atarnati pe o bucata de lemn,unul pe Cruce,celalalt printr-o sfoara de un copac.Mai mult,daca privesti mai atent, realizezi ca cele doua bucati de lemn chiar se ating: sub greutatea lui Iuda,creanga se apleaca si vine sa mangaie barna transversala a Crucii.Copacul este locuit: pierdut in frunzis,un cuib adaposteste doi pui de pasare,pe care mama vine sa-i hraneasca pe aceiasi creanga.Doua veti care incep in timp ce doua veti se sfarsesc.Gestul lui Iuda,care-l da pe Domnul pe mana edililor Ierusalimului raspunde gestului simetric al lui Dumnezeu care-si da Fiul pe mana oamenilor.

Sunt cele doua aspecte ale aceluiasi plan.Lemnul copacului spanzuratului si lemnul Crucii se ating in acelasi proces si acolo unde moartea pare sa triumfe, moartea lui Isus, ca si moartea lui Iuda, savirsite in tristetea discipolilor,in violenta gestului centurionului,acolo,in realitate viata lucreaza.Impercetibila,simbolica,dar lucreaza in acele trei mici fiinte pierdute in ramurile frunzisului.Pentru ca oameni sa fie salvati,pentru ca ei sa se bucure de viata,asa cum a fost profetit,Dumnezeu trebuia sa moara.QUOTE]




Hristos a inviat!
Si eu aveam nedumeriri in legatura cu moartea lui Iuda, so, special thanks Scot pentru postarile tale super documentate.

Intrucat personajul Iuda si destinul lui au inspirat de-a lungul vremii multe speculatii nu doar teologice dar si literare ori artistice – asa cum ai amintit de basorelieful in fildes de la British Museum – se pare ca tema pomului adamic, a copacului iscarioteanului si a lemnului crucii lui Hristos a inspirat destui artisti si destule pagini de literatura, paralelisme, simetrii si imagini in oglinzi paralele.
Ultimele randuri ale postarii tale (underlined) m-au dus cu gandul la o povestire a lui Vasile Voiculescu ce se cheama chiar „Copacul lui Iuda”.
Nu stiu de unde s-a inspirat dar...lectura placuta!


„Era in noaptea de groaza cand ceata de ostasi si slujitori prinsesera pe dulcele Mantuitor si-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa si inapoi. Judecata aspra se urma, grabita, in intuneric si Fiul Omului indura tacut toata batjocura, scuipari si loviri peste obraz. Toti il parasisera, Petre se lepada a doua oara, sfintele femei plangeau incuiate in casa, iar bietii ucenici, inspaimantati, se risipisera ca un stol de cocori pribegi apucati de furtuna si ramasi fara de carmaciu.

In acest timp un om, cumplit la vedere, ratacea, orbecaind prin paraginele gradinei Getsemani. Parea o iasma scapata din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtand incolacita pe brat o funie noua si imprastiind in preajma-i o spaima fara de nume. El umbla plecandu-si genunchii tremuratori in fata fiecarui copac – si erau acolo mii – rugandu-se de fiecare sa aiba mila de el.

- „ Indura-te, tu macar si lasa-ma sa ma spanzur de cea mai oropsita din cracile tale”.

Dar copacul, zguduit de friguri, isi inalta ca intr-un vartej bratele noduroase in sus, sa nu-l poata atinge si pangari omul blestemat ce-i plangea la radacina… Si de la copac la copac, odata cu omul, alerga vijelia, spaima si nebunia.

Umbla astfel de ceasuri intregi, cand ajunse langa un cedru batran, care la apropierea lui statu neclintit. Era un urias cedru milenar, sub care David isi cantase psalmii, la umbra caruia judecase Solomon si proorocise Isaia. Iuda ingenunchie pentru a mia oara la poala batranului copac si se ruga iarasi:

- „ Indura-te, tu cel putin da-mi alinare! Apa, cand vreau sa ma arunc in ea, fuge de mine; fierul ascutit sare cat colo cand se atinge de el pieptul meu si cu nici un chip nu ma pot ucide… Indura-te tu si ingaduie sa-mi spanzur trupul blestemat de una din crengile tale !...

Si iata ca cedrul patriarhilor, cunoscator al tainei, intinse si isi pleca milostiv unul din bratele-i puternice si omul acela putu sa-si potoleasca setea de moarte. Si, cat ai clipi, de una din ramurile uriasului se legana domol ucenicul cel viclean prin care se implinise scriptura si se deschisesera portile zavorate pe unde navalea spre lume vremea cea noua.

Atunci o noua vijelie, si mai nebuna, se dezlantui in bezna gradinei, izvorata din mania celorlalti copaci care, framantandu-si frunzisul, strigau pana la nori impotriva cedrului:

- „ De ce ne pangaresti neamul şi gradina noastra, pe veci? „

- „ Voi nu cunoasteti taina Mielului dat spre junghiere pentru spalarea pacatelor lumii cu sangele lui… Dar ati vazut ca sub mine s-a rugat Mantuitorul inainte de a fi prins de catre ostasi si cel din urma cuvant al lui a fost "iertare pentru Iuda"; cea din urmă porunca ce mi-a dat a fost sa am grija de chinuitul sau ucenic si sa-l scap de povara unei vieti mai rea decat iadul! „ ( la fraza asta a cedrului lui Voiculescu nu subscriu deloc )

Si furtuna nu se potoli multa vreme inca.

A doua zi, cand s-a hotarat moartea lui Iisus si s-au inceput pregatirile de osanda, trebuia o cruce pe care sa-l spanzure si să-l tintuiasca. Cativa slujitori intrara in gradina Getsemani sa taie un lemn din care sa alcatuiasca unealta de supliciu.
Dar nici un copac nu primea sa ajute la osanda si uciderea Domnului si sa slujeasca astfel celor rai. Topoarele isi stricau taisul in trunchiurile invartosate ca piatra, fierastraiele isi rupeau panzele zimtuite; si asa, din copac in copac, incercand, caznind si ocarand, slujitorii ajunsera la cedrul cel falnic, podoaba gradinii.
Copacul verde, plin de vanj si viata, astepta linistit, cu o craca uscata, groasa, smulsa parca de un fulger si daramata jos la tulpina... Intr-o doara, amarate, slugile lovira si in el. Dar minune, topoarele se infipsera cu putere in trunchiul din care sareau, in toate partile, aschii, ca intr-un lemn moale de salcie...
Curand o cruce grosolana de lemn nestrunjit era gata incarcata pe umerii robilor si pornita spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osandei. Dar pe cand se clatina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalti copaci ce-l blestemau ca tocmai el s-a gasit sa primeasca rastignirea Mantuitorului:

- „ Taceti si domoliti-va ca voi nu pricepeti adancul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fara de pata sa se intalneasca odata; ca mila cea mai desavarsita sa se reverse peste vina cea mai fara de iertare si sa o copleseasca; omul cel mai josnic si Dumnezeu sa sufere aceleasi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de proorocii acestei intalniri binecuvantate si randuit ca trupurile amandurora sa spanzure de mine. Uitati-va, eu duc acum Mantuitorului cainta lui Iuda!”


E doar o lucrare literara fara pretentia ca expune adevaruri evanghelice; nu intentionez sa o analizez, deoarece exista in ea o contradictie dpdv ortodox. Se pare ca autorul vede o taina abisala care il uneste pe tradator cu cel tradat, pe cel mai vinovat dintre oameni cu cel mai fara de prihana, prin aceea ca tocmai din creanga de care s-a spanzurat Iuda trebuia facuta crucea rastignirii si prin asta, cainta lui Iuda ar fi ajuns la Dumnezeu. Viziunea asta apocatastatico-metafizica, cum ca orice tradare, blasfemie sau faradelege primeste pana la urma iertarea indiferent de starea omului care a comis-o nu e ortodoxa.

Adevarat a Inviat! Vasile Voiculescu cred ca nu s-a intalnit cu Burnet :) desi as spune ca cel doua povesti par spuse la o cafea intre cei doi in Montmartre.Iuda a tradat,se poate specula de ce,dar a tradat.Curentul reabilitarii lui Iuda nu este nou dar are lipsuri,fie si biblice.Si inca mari.Multumesc pentru poveste,intrucat nu am retineri confesionale o sa vad eu despre ce contradictie este vorba mai in amanunt.Poate ca fiecare ticalos din fiecare dintre noi,acel mic Iuda care ne ranjeste acum,si-ar dori o reconciliere dar in felul lui.Si asta ii face damnarea eterna.

Hannah Arendt spunea ca raul este o inspaimantatoare banalitate si creste in cele mai marunte lucruri; avem impresia ca el se pravale asupra noastra ca o fatalitate,cand,de fapt,noi suntem cei care-l producem.Iuda este o productie a intregii umanitati,asa cred in nemernicia mea de caine turbat :)

[MariS_]

În prealabil postat de delia31

Hristos a inviat!
Si eu aveam nedumeriri in legatura cu moartea lui Iuda, so, special thanks Scot pentru postarile tale super documentate.

Intrucat personajul Iuda si destinul lui au inspirat de-a lungul vremii multe speculatii nu doar teologice dar si literare ori artistice – asa cum ai amintit de basorelieful in fildes de la British Museum – se pare ca tema pomului adamic, a copacului iscarioteanului si a lemnului crucii lui Hristos a inspirat destui artisti si destule pagini de literatura, paralelisme, simetrii si imagini in oglinzi paralele.
Ultimele randuri ale postarii tale (underlined) m-au dus cu gandul la o povestire a lui Vasile Voiculescu ce se cheama chiar „Copacul lui Iuda”.
Nu stiu de unde s-a inspirat dar...lectura placuta!


„Era in noaptea de groaza cand ceata de ostasi si slujitori prinsesera pe dulcele Mantuitor si-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa si inapoi. Judecata aspra se urma, grabita, in intuneric si Fiul Omului indura tacut toata batjocura, scuipari si loviri peste obraz. Toti il parasisera, Petre se lepada a doua oara, sfintele femei plangeau incuiate in casa, iar bietii ucenici, inspaimantati, se risipisera ca un stol de cocori pribegi apucati de furtuna si ramasi fara de carmaciu.

In acest timp un om, cumplit la vedere, ratacea, orbecaind prin paraginele gradinei Getsemani. Parea o iasma scapata din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtand incolacita pe brat o funie noua si imprastiind in preajma-i o spaima fara de nume. El umbla plecandu-si genunchii tremuratori in fata fiecarui copac – si erau acolo mii – rugandu-se de fiecare sa aiba mila de el.

- „ Indura-te, tu macar si lasa-ma sa ma spanzur de cea mai oropsita din cracile tale”.

Dar copacul, zguduit de friguri, isi inalta ca intr-un vartej bratele noduroase in sus, sa nu-l poata atinge si pangari omul blestemat ce-i plangea la radacina… Si de la copac la copac, odata cu omul, alerga vijelia, spaima si nebunia.

Umbla astfel de ceasuri intregi, cand ajunse langa un cedru batran, care la apropierea lui statu neclintit. Era un urias cedru milenar, sub care David isi cantase psalmii, la umbra caruia judecase Solomon si proorocise Isaia. Iuda ingenunchie pentru a mia oara la poala batranului copac si se ruga iarasi:

- „ Indura-te, tu cel putin da-mi alinare! Apa, cand vreau sa ma arunc in ea, fuge de mine; fierul ascutit sare cat colo cand se atinge de el pieptul meu si cu nici un chip nu ma pot ucide… Indura-te tu si ingaduie sa-mi spanzur trupul blestemat de una din crengile tale !...

Si iata ca cedrul patriarhilor, cunoscator al tainei, intinse si isi pleca milostiv unul din bratele-i puternice si omul acela putu sa-si potoleasca setea de moarte. Si, cat ai clipi, de una din ramurile uriasului se legana domol ucenicul cel viclean prin care se implinise scriptura si se deschisesera portile zavorate pe unde navalea spre lume vremea cea noua.

Atunci o noua vijelie, si mai nebuna, se dezlantui in bezna gradinei, izvorata din mania celorlalti copaci care, framantandu-si frunzisul, strigau pana la nori impotriva cedrului:

- „ De ce ne pangaresti neamul şi gradina noastra, pe veci? „

- „ Voi nu cunoasteti taina Mielului dat spre junghiere pentru spalarea pacatelor lumii cu sangele lui… Dar ati vazut ca sub mine s-a rugat Mantuitorul inainte de a fi prins de catre ostasi si cel din urma cuvant al lui a fost "iertare pentru Iuda"; cea din urmă porunca ce mi-a dat a fost sa am grija de chinuitul sau ucenic si sa-l scap de povara unei vieti mai rea decat iadul! „ ( la fraza asta a cedrului lui Voiculescu nu subscriu deloc )

Si furtuna nu se potoli multa vreme inca.

A doua zi, cand s-a hotarat moartea lui Iisus si s-au inceput pregatirile de osanda, trebuia o cruce pe care sa-l spanzure si să-l tintuiasca. Cativa slujitori intrara in gradina Getsemani sa taie un lemn din care sa alcatuiasca unealta de supliciu.
Dar nici un copac nu primea sa ajute la osanda si uciderea Domnului si sa slujeasca astfel celor rai. Topoarele isi stricau taisul in trunchiurile invartosate ca piatra, fierastraiele isi rupeau panzele zimtuite; si asa, din copac in copac, incercand, caznind si ocarand, slujitorii ajunsera la cedrul cel falnic, podoaba gradinii.
Copacul verde, plin de vanj si viata, astepta linistit, cu o craca uscata, groasa, smulsa parca de un fulger si daramata jos la tulpina... Intr-o doara, amarate, slugile lovira si in el. Dar minune, topoarele se infipsera cu putere in trunchiul din care sareau, in toate partile, aschii, ca intr-un lemn moale de salcie...
Curand o cruce grosolana de lemn nestrunjit era gata incarcata pe umerii robilor si pornita spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osandei. Dar pe cand se clatina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalti copaci ce-l blestemau ca tocmai el s-a gasit sa primeasca rastignirea Mantuitorului:

- „ Taceti si domoliti-va ca voi nu pricepeti adancul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fara de pata sa se intalneasca odata; ca mila cea mai desavarsita sa se reverse peste vina cea mai fara de iertare si sa o copleseasca; omul cel mai josnic si Dumnezeu sa sufere aceleasi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de proorocii acestei intalniri binecuvantate si randuit ca trupurile amandurora sa spanzure de mine. Uitati-va, eu duc acum Mantuitorului cainta lui Iuda!”


E doar o lucrare literara fara pretentia ca expune adevaruri evanghelice; nu intentionez sa o analizez, deoarece exista in ea o contradictie dpdv ortodox. Se pare ca autorul vede o taina abisala care il uneste pe tradator cu cel tradat, pe cel mai vinovat dintre oameni cu cel mai fara de prihana, prin aceea ca tocmai din creanga de care s-a spanzurat Iuda trebuia facuta crucea rastignirii si prin asta, cainta lui Iuda ar fi ajuns la Dumnezeu. Viziunea asta apocatastatico-metafizica, cum ca orice tradare, blasfemie sau faradelege primeste pana la urma iertarea indiferent de starea omului care a comis-o nu e ortodoxa.

Adevarat a inviat! - draga delia si bine ai revenit pe forum!
Imi place aceasta povestire a lui V. Voiculescu chiar daca nu exprima corect pozitia ortodoxa. De altfel, tradarea lui Iuda nu e atat fata de Domnul Hristos, caci mai toti Il tradam in diverse momente, chiar si Petru L-a tradat cand cu lepadarea de trei ori, cat fata de sine si de mantuirea sa. El s-a tradat pe sine inainte de a-L trada pe Hristos. Iar Domnul Hristos nici nu a fost surprins de tradarea sa caci o stia mai dinainte si stia si ca trebuie sa fie tradat si sa se jertfeasca pentru pacatele noastre. L-a durut, insa, tradarea lui Iuda fata de el insusi si de mantuirea sa. Aici, da, ar fi vrut sa-l salveze, daca si Iuda ar fi facut un pas cat de mic. Dar Iuda nu a ales sa faca acel minuscul pas. Mai adu din tolba ta si alte asemenea talcuiri, caci au farmecul lor si au o caldura aparte.
Har, smerenie si jertfa de sine.

În prealabil postat de delia31

Intrucat personajul Iuda si destinul lui au inspirat de-a lungul vremii multe speculatii nu doar teologice dar si literare ori artistice – asa cum ai amintit de basorelieful in fildes de la British Museum – se pare ca tema pomului adamic, a copacului iscarioteanului si a lemnului crucii lui Hristos a inspirat destui artisti si destule pagini de literatura, paralelisme, simetrii si imagini in oglinzi paralele.

Aseara,cand ai remarcat acest aspect,ma tot gandeam unde vazusem clar acesta tema.Ca si motivul ,,Potopului"care se poate regasi in culturi diferite, din epoci diferite si tema copacului,a sarpelui,a razboiului final dintre bine si rau exista in memoria colectiva ancestrala.Ca si cum toti ar fi stiut cumva de aceste idei din aceiasi sursa si fiecare le-a descris adaptat conform specificului sau etnic,folcloric,mitologic.O sa dau un exemplu.

Inainte ca Evanghelia sa ajunga in inghetatele tinuturi nordice,temutii si sangerosii vikingi aveau o legenda.O sa remarcati anumite elemente.O iarna de trei ani,rece si intunecoasa urma sa acopere Pamintul.Era semnul apropierii unui moment numit Ragnarok.Adica ultima batalie dintre bine si rau.Oamenii erau decimati de razboaie si foame iar Pamintul a inceput sa se cutremure.Copacii au fost smulsi din radacini iar muntii s-au naruit.Sarpele Midgard a iesit la suprafata napustind valuri uriase peste uscat.Loki si Fenrir,copii raului,au rupt lanturile si impreuna cu uriasii raului au pornit sa ia cu asalt cetatea zeilor,Asgard.Zeii s-au pregatit de lupta,raspindind in cele noua colturi ale lumii chemarea la lupta finala.Sufletele razboinicilor viteji,inclusiv temutii berserkeri, au fost aduse inapoi pentru a participa si ei la lupta.Batalia a durat trei zile si Pamintul a fost complet pustiit.O noua lume s-a nascut din flacari.Doi omeni,Lir si Lifthrasir,ascunsi in ramurile lui Yggdrasil,au facut sa renasca lumea.

Universul mitologic scandinav avea doua lumi suprapuse legate de arborele lumii,Yggdrasil.Sub radacini se afla tinutul subpamintean al lui Hel.Deasupra era lumea oamenilor, idealul tarim Midgard,care era inconjurata de un ocean si de un zid de aparare construit de zei contra raului.La fiecare radacina a copacului se gaseau izvorele vietii, intelepciunii dar tot acolo se mai gasea un sarpe Ndhogg,care rodea cu rautate radacinile copacului.

Bineinteles ca spre diferenta de temele biblice corepondent mai existau si teme specifice,precum lumea elfilor,sau Nornele,cele trei paznice care trebuiau sa repare ce strica sarpele Ndhogg la radacina copacului.My point is:exista multe teme comune in cultura universala.La fel exista si diferite incercari de a se justifica raul,sau cel putin actiunea sa.Se pare ca anumite lucruri nu se schimba niciodata :)

Scuze pentru lunga si obositoarea mea digresiune.