Depresia

[Rucsas]

În prealabil postat de vsovivi

Să luptăm cu depresiile... cum? Satisfăcându-le?.. păi aşa ne învaţă froid şi şcoala şerpilor desfrânării... şi nu e bine.

Iisus ne învaţă să luptăm cu patimile, şi ele vin prin simţuri, prin pofte dezordonate, prin ochi, prin poftele ochiului de a vedea ceva şi a mai revedea şi tot aşa, şi rămâi undeva programat şi apoi fără să ştii abea aştepţi să te delaşi pentru ca programările să se împlinească şi tu să te satisfaci cu bucurie crezând că vei fi fericit dar defapt vei constata că nu ai fost fericit ci pârlit şi că te-ai amăgit... prea tarziu îţi dai seama fiindcă mereu bănuieşti viceversa.

...iar bănuiala asta necredincioasă, sceptică, îndoielnică, fricoasă, laşă, mamonică şi ''superioară''... te sperie, te sperie mereu şi te flatează peste pismă şi te bagă la experienţele înălţării... şi te îndeamnă mereu să dovedeşti... să fii tu începutul şi sfârşitul spunându-ţi ei fără cuvinte că în mijloc te vor flata, te va lăuda ceva cu slavă deşartă şi tu ştii că te vei pierde, dar mergi mai departe căci vrei şi aşa intri mereu în ispită crezând că vei fi fericit dacă poţi să faci ceea ce vrei tu, ce ai fost programat să dovedeşti... marea cu sarea.

E trist dar asta ni se întâmplă zilnic, de mii de ori, şi de aia trebuie să-ţi păzeşti ochii şi să nu te mai visezi şi să nu visezi începutul şi nici sfârşitul şi nici mijlocul şi să nu aştepţi aplaze pentru poantă sau pentru înţelesul cel profund, căci tot viitorul, de frică, începutul şi sfârşitul se uneşte la mijloc adunându-se într-un punct... şi brusc tot ce ţi-ai pregătit să spui face impozie şi nu mai poţi spune nimic... nu mai poţi să-ţi susţii cu inimă liniştită discursul, căci nu mai există discurs, nu mai ştii povestea, bancul, poanta, mustrarea cea blândă, nu mai poţi şi te faci de ruşine la toţi... căci pur şi simplu ai un lapsus total şi prea ruşinos şi ţi se vede faţa fricoasă şi laşă şi speriată şi ţi-e frică să ţi-o arăţi... cauţi apoi să nu ţi-o mai vadă nimeni... şi gata, eşti făţarnic faţă de porunci.

Iar dacă ştii că le strici imaginea ta de vedetă din mintea şi sufletul lor, al celor ce te cunoşteau, e nasol, cazi în depresie groaznică... nu mai vrei să-i întâlneşti pe stradă, fugi de toţi prietenii şi fraţii şi de toate fetele.

Dar este scris: ''Eu sunt punctul şi virgula, şi Eu îi voi face pe unii chiar în mijlocul cuvântărilor lor să moară căci sunt farisei şi prooroci mincinoşi care vorbesc gloatelor şi nu sunt trimişi sau puşi de Mine, fiindcă bobul de grâu curat e altceva dacă vorbeşte şi alceva dacă grăieşte ăla plin cu toate neghinele''... şi poate fii chiar moarte fizică dar e vorba de mai mult de cea duhovnicească... şi aia vine prin instalarea şi primirea deasupra a slavei deşarte.

Deci dacă porniţi vre-un cuvânt, o propoziţie, faceţi-vă cu limba cruce în gură înainte de a deschide gura pentru disicurs şi pe la mijloc dacă vă poticniţi, şi apoi la sfârşit drept mulţumire Domnului... şi aşa n-o să cădeţi niciodată nici în depresie şi nici în mândrie, căci nu o să mai căutaţi să vă slăviţi pe voi înşivă cu înţelepciunea trăită şi împlinită de alţii după poruncă şi Har.

E simplu: pune-ţi încrederea nu în tine ci în Dumnezeu atunci când vorbeşti maselor, publicului... şi te laudă cu Românikaa, fiindcă toate vin de la Dumnezeu sau sunt lăsate de El ca să ne chinuie spre mântuirea noastră şi a lor.

Ce frumos spus...
Si totusi cum faci daca stii toate astea, dar simti atata neputinta in tine? Cum faci cand le stii bine si totusi nu poti sa nu-ti doresti, sa nu visezi, sa nu astepti? Ce faci cand stii bine ca toate sunt asa cum trebuie sa fie dar in sufletul tau e atata dor? E asta necredinta sau credinta slaba sau neiubire fata de Iisus? Cum sa fie neiubire cand tu simti ca-L iubesti si ca-L doresti mai mult decat orice altceva?