Cei care-si sacrifica viata pentru idei gresite...

[laurastifter]

În prealabil postat de sophia

Mi se pare f.gresita ideea asta si chiar merita o discutie separata.

Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?

Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?

Nu inteleg ce-ai vrut sa spui.

Acum este adevarat ca fiecare din noi iubim si o persoana sau mai multe: Iisus, Maica Sa, Sf. Nectarie, sau Ion, sau alti sfinti, dar nu pentru ei insisi, ci pentru miscarea, contextul in care au existat si actionat, ca reprezentanti ai unei credinte.
Cine stie cum aratau ei si cum erau de fapt, ca oameni?

Ca sa revin la intrebarea initiala:
Eu sunt impotriva lucrurilor facute cu forta, cu violenta, cu pretul vietii.
Orice lucru trebuie facut cu sufletul, cu pace, cu iubire.

E adevarat ca intotdeauna la o idee, actiune, institutie, etc., exista si opozitia, dar in lupta asta trebuie sa existe si niste limite, mai ales cand este vorba de ceva spiritual, de suflet, cum este credinta. Altfel se neaga chiar conceptul pentru care se lupta in sine.

A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva.
Credinta nu trebuie, nu are voie sa ucida, sau sa imbolnaveasca pe om (fizic sau mental).

Am citit si eu vieti de apostoli si sfinti care au trecut prin mari incercari si au murit. Dar sa nu uitam ca a fost vorba acolo si (sau mai ales), de interese politice, de putere, a oponentilor.
A fost vorba de despoti, de oameni care vroiau putere si bani prin orice mod.
Si daca credinta, sau Dumnezeu le-ar fi asigurat asta, probabil ca ar fi imbratisat asta si n-ar fi fost oponenti si nu ar fi omorat pe unul sau altul dintre sfinti.
De multe oricredinta a fost implicata (vrand, sau intamplator) in conflicte politice. Asta a fost problema. Si atunci au cazut si vieti pasnice si nevinovate, ca unii dintre sfinti.
Dar cred ca au fost si sfinti care au murit in conditii pasnice, care nu au fost omorati pentru ceea ce reprezentau ei. Cel putin asa sper.

Iisus nu a fost judecat si omorat pentru ideile lui in sine, ci mai degraba pentru pericolul pe care il reprezenta pentru interesele altora si pentru puterile sale.
Pe atunci religiile nu prea coexistau (sau nu pasnic). Astazi in Ierusalim coexista pasnic ortodoxi, catolici, iudei, musulmani (ca biserici).

Si nici nu s-a dus singur la moarte, din proprie initiativa, sau sa omoare pe altii.

Eu cred ca nu cu trupul trebuie luptat pentru o credinta, ci cu mintea si sufletul.

In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta.
Citesc aici povestiri despre monahi sau pustnici, sau stiu eu, care nu mananca nu stiu ce (ou, sau carne, sau etc. chiar bolnav grav fiind), sau care nu se duc la medic, se duc in pustie, etc. pentru credinta lor.
Si nu vad legatura.

Nu stiu, eu asa consider. Poarta-ti credinta cu curaj, in lume si mai ales asa cum ti se cere: cu rugaciune, iubire de aproape. Infranarea si smerenia este si ea necesara, dar cu sens si ratiune.

Este ca pentru orice alt vis, sau ideal. Il iubesti, iti pui sufletul, lupti pentru el (pe plan moral, ideatic, spiritual, dar fara arme), si pana la urma obosesti, te epuizezi (burn-out) ca lumanarea si mori.
Si cui i-a folosit moartea ta? Trebuie pastrate limite si atunci succesul va fi mai mare.

Dragă Sophia,
Doamne ajută!

Ai întrebat aşa: "Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?".
Suntem legaţi de Dumnezeu (Sfânta Treime), prin credinţă. Într-una dintre scrierile sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte credinţa astfel: "Credinţa este o putere de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut" - Citatul este aproximativ, redat din memorie. AStfel, credinţa ne uneşte cu Dumnezeu, Care ne-a poruncit să-L iubim în primul rând pe El şi pe semenii noştri. Iubim creştinismul pentru Hristos, nu invers! Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Întemeietorul creştinismului, nu poate fi comparat cu niciun alt sfânt sau întemeietor de religie, căci El este Creatorul, Mântuitorul şi Judecătorul întregii omeniri. Creştinismul este - aşa cum îi spune şi denumirea - credinţa în Hristos, relaţia de comuniune cu El.
Mai întrebi: "Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia".
Dacă n-ar fi fost Iisus, dacă nu S-ar fi întrupat şi nu ar fi venit pe pământ, n-ar mai fi existat creştinismul (implicit, nici Ortodoxia). Care sunt dogmele fundamentale ale credinţei noastre? Dogma trinitară şi dogma hristologică. Cum enumţăm, în câteva cuvinte, dogma Sfintei Treimi? "Dumnezeu este unic în Fiinţă şi întreit în Persoane". Cum ar mai fi putut exista acest adevăr fundamental de credinţă, fără existenţa Sfintei Treimi? Dogmele se referă tocmai la Fiinţa şi Persoanele Sfintei Treimi, la mântuirea dăruită nouă de Hristos şi, în general, la tot ceea ce ţine de legătura noastră cu Dumnezeu. Iubim creştinismul, adică pe Hristos, căci ideea de creştinism este ideea că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu. :) Sper că ai înţeles, cât de cât, ce-am vrut să spun căci, la ora aceasta, mă exprim destul de laconic şi neclar, după cum poţi observa. :)
Îţi recomand, pentru înţelegerea tainei Sfintei Treimi şi a relaţiei noastre cu Aceasta, să citeşti "Teologia dogmatică ortodoxă" de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Limbajul este foarte dificil de înţeles pentru cei nefamiliarizaţi cu termenii teologici, dar merită să faci acest efort... Te vei maturiza mult duhovniceşte după citirea acestei lucrări fundamentale pentru teologia creştin-ortodoxă.

Ai mai spus că "A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva".
A omorâ în numele credinţei este, într-adevăr, o aberaţie şi chiar o crimă, o blasfemie, o încercare de a implica învăţătura revelată în crimele şi josniciile oamenilor.
A te sacrifica în numele credinţei este altceva. În anumite situaţii, aşa cum ai scris şi tu, au existat anumite persoane care, din diverse motive, s-au opus cu atâta vehemenţă creştinismului, încât i-au persecutat cu fanatism pe toţi cei care doreau să practice această religie. De exemplu, anumiţi împăraţi romani (Nero, Traian, Decius, Diocleţian ş. a.) îi condamnau la moarte pe toţi cei care, pentru credinţa în Hristos, refuzau să se închine zeilor veneraţi oficial în Imperiul Roman. Creştinii de atunci, departe de a fi extremişti sau teribilişti, erau puşi, fără voia lor, în faţa unei cumplite alegeri: credinţa în Hristos şi acceptarea morţii, sau renegarea lui Hristos şi rămânerea în viaţă. Evident, creştinii înţelepţi încercau să-şi apere viaţa, să evite această situaţie critică. De exemplu, Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a fugit din cetatea sa, ascunzându-se de autorităţi, pentru a nu suporta consecinţele edictului anticreştin al împăratului Decius (249-251). Cu toate acestea, acelaşi ierarh al Cartaginei avea să fie ucis pentru credinţa sa, doar câţiva ani mai târziu. La fel, Sfântul Policarp al Smirnei (ale cărui moaşte au fost aduse la Iaşi săptămânile trecute) a fugit iniţial de prigonitori, ascunzându-se undeva la ţară. Despre acel moment, actul său martiric precizează: "Căci noi nu-i cinstim ca martiri pe cei care se predau singuri prigonitorilor" (citat aproximativ).
Cu toate acestea, atunci când nu le mai rămânea nicio posibilitate de a-şi apăra viaţa şi credinţa, atunci când ajungeau, fără voia lor, în situaţia critică de a alege între viaţă şi credinţă, alegeau credinţa, primind astfel moartea martirică pentru Dumnezeu. Sfinţii Policarp şi Ciprian, pe care i-am menţionat mai sus, au încercat să fugă din faţa pericolului, apărându-şi atât credinţa, cât şi viaţa. Ei n-au fost inconştienţi sau extremişti! În schimb, atunci când au fost prinşi şi obligaţi să renunţe la credinţa creştină, au preferat să moară, decât să-L trădeze pe Hristos.

Ai mai scris aşa: "In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta". În această privinţă, sunt întru totul de acord.

Dumnezeu să fie cu tine!