Vreau sa o uit...

Pana la urma, poate nu insista degeaba Yasmina cu cerutul iertarii...
Mai intai, ca femeie, stie ea mai bine decat noi cum e cu inima femeii (unde orgoliul nu ocupa deloc ultimul loc...), stie suferinta lezarii sentimentelor feminine (din diverse situatii de viata, nu neaparat din vreo relatie cu vreun baiat, asta departe de mine sa insinuez / m-am grabit sa precizez ca sa nu las loc la interpretari). Afectivitatea feminina se pare ca e mult mai bogata si mai delicata decat a noastra, a baietilor. Sunt educate pentru delicatete, pentru sensibilitate. Asa le este si natura profunda: gingasa, usor de ranit. (Avind si copii, nu doar sora si sotie, nu doar colege etc. - vad la fetita mea diferente in sensul comentat fata de baieti. De mica are alta priza la realitate, in plan afectiv. Uite, ca un facut, chiar acum plange, o aud din camera mea, probabil i-a refuzat ceva fratele ei...)

Apoi, ce e mai specific pentru un crestin decat sa iti ceri iertare daca ai realizat ca ai gresit? Nu e asta exprimare a smereniei, nu este lupta pentru lepadarea mandriei? Si nu e o fapta buna, bineplacuta lui Dumnezeu?

As spune exact ca Yasmina: inainte de orice demers, daca realizezi ca ai gresit, atunci primul pas este sa iti ceri iertare fata de persoana lezata. Abia apoi, mai vezi tu ce si cum. (Sa fim mereu atenti la lista de prioritati, la ordinea in care abordam lucrurile!)

Eu numesc asta "spovedania mica". Facuta inaintea oamenilor, o completeaza pe cea dinaintea duhovnicului si a lui Hristos.

Sa nu lasam teama narcisica sa ne domine relatiile cu semenii. Un barbat puternic isi recunoaste greselile si, acolo unde mai este posibil, se straduieste sa le indrepte.
Apoi, chiar daca fata pe care o iubesti ar trece peste anumite fapte ale tale, exista inlauntrul nostru o faptura pe care sfintii (si unii psihologi) au descris-o ca avind o natura feminina: insusi sufletul barbatului... Poate ca ai ranit-o sau nu pe prietena ta, dar sufletul nostru il ranim cu siguranta atunci cand gresim inaintea oamenilor si a lui Dumnezeu. Deci, daca motivul de a-ti cere iertare pentru a mangaia pe prietena ta nu iti pare suficient de tare, poti sa adaugi motivul reparatiei ranilor sufletesti pe care ti le-ai pricinuit singur prin comportamentul neadecvat. Nu ea ti-a ranit sufletul, cat ti l-ai ranit singur prin gandurile, sentimentele si faptele tale.
Eu asa cred si rog sa fiu iertat daca am gresit cumva, undeva, fata de tine sau de altcineva.
Dumnezeu sa ne miluiasca!

[Mtcrysty17]

În prealabil postat de ioan cezar

Pana la urma, poate nu insista degeaba Yasmina cu cerutul iertarii...
Mai intai, ca femeie, stie ea mai bine decat noi cum e cu inima femeii (unde orgoliul nu ocupa deloc ultimul loc...), stie suferinta lezarii sentimentelor feminine (din diverse situatii de viata, nu neaparat din vreo relatie cu vreun baiat, asta departe de mine sa insinuez / m-am grabit sa precizez ca sa nu las loc la interpretari). Afectivitatea feminina se pare ca e mult mai bogata si mai delicata decat a noastra, a baietilor. Sunt educate pentru delicatete, pentru sensibilitate. Asa le este si natura profunda: gingasa, usor de ranit. (Avind si copii, nu doar sora si sotie, nu doar colege etc. - vad la fetita mea diferente in sensul comentat fata de baieti. De mica are alta priza la realitate, in plan afectiv. Uite, ca un facut, chiar acum plange, o aud din camera mea, probabil i-a refuzat ceva fratele ei...)

Apoi, ce e mai specific pentru un crestin decat sa iti ceri iertare daca ai realizat ca ai gresit? Nu e asta exprimare a smereniei, nu este lupta pentru lepadarea mandriei? Si nu e o fapta buna, bineplacuta lui Dumnezeu?

As spune exact ca Yasmina: inainte de orice demers, daca realizezi ca ai gresit, atunci primul pas este sa iti ceri iertare fata de persoana lezata. Abia apoi, mai vezi tu ce si cum. (Sa fim mereu atenti la lista de prioritati, la ordinea in care abordam lucrurile!)

Eu numesc asta "spovedania mica". Facuta inaintea oamenilor, o completeaza pe cea dinaintea duhovnicului si a lui Hristos.

Sa nu lasam teama narcisica sa ne domine relatiile cu semenii. Un barbat puternic isi recunoaste greselile si, acolo unde mai este posibil, se straduieste sa le indrepte.
Apoi, chiar daca fata pe care o iubesti ar trece peste anumite fapte ale tale, exista inlauntrul nostru o faptura pe care sfintii (si unii psihologi) au descris-o ca avind o natura feminina: insusi sufletul barbatului... Poate ca ai ranit-o sau nu pe prietena ta, dar sufletul nostru il ranim cu siguranta atunci cand gresim inaintea oamenilor si a lui Dumnezeu. Deci, daca motivul de a-ti cere iertare pentru a mangaia pe prietena ta nu iti pare suficient de tare, poti sa adaugi motivul reparatiei ranilor sufletesti pe care ti le-ai pricinuit singur prin comportamentul neadecvat. Nu ea ti-a ranit sufletul, cat ti l-ai ranit singur prin gandurile, sentimentele si faptele tale.
Eu asa cred si rog sa fiu iertat daca am gresit cumva, undeva, fata de tine sau de altcineva.
Dumnezeu sa ne miluiasca!

Domnule ioan, mereu vorbiti atat de frumos.... va multumesc si dumneavoastra si celorlalti useri care nu contenesc cu sfaturile bune si mesajele de bine... eu mi-am cerut iertare la ea mai demult, dar ea spunea ca nu are de ce sa ma ierte pentru ca asa sunt eu.... asta e firea mea...... o sa reincerc zilele astea sa discut cu ea, sa imi expun sentimentele din nou si sa imi cer iertare.... doar ca ea nu vrea sa se intalneasca doar cu mine, adica sa fim noi doi singuri, ii e teama ca "o sa o vrajesc", asa cum spunea ea.... stie ca e de ajuns sa o iau in brate si incepe sa planga.... am mai facut asta o data, si asa s-a intamplat...... poate Dumnezeu prin dumneavoastra si ceilalti useri imi spune ce sa fac....... am mai spus de multe ori ca pe acest forum se ascund ingeri... acum imi este confirmat lucrul acesta din nou.... nu am cuvinte sa va multumesc pentru toate mesajele....... desi sunt un strain, multi au sarit sa ma ajute neconditionat, cum este doamna lore, si altii...... aceasta compasiune este specifica crestinismului si cred ca nicaieri in lume nu mai gasim asa ceva..... Doamne ajuta!!

Ortodocsii cred ca Dumnezeu e pretutindeni.
Ca urmare, oamenii Il ranesc mereu, pretutindeni, in afara fiecaruia si inlauntru.
Cum ranim in afara stim destul de bine. De la scrisul cu cuiul pe scoarta copacilor pana la ranirea aproapelui. O stim.
Dar cum Il ranim pe Domnul inlauntrul nostru? Poate fi o fapta externa (indreptata catre un semen al nostru) ca o sageata trimisa catre inlauntru? Poate fi Hristos rastignit de vorbele si actiunile mele externe?
Eu am convingerea tare ca da, permanent Il ranim pe Domnul, atat prin ganduri si sentimente neexprimate, cat si prin fapte exterioare. De aceea Dumnezeu cauta la inima omului, trecind peste asazisele fapte bune exprimate doar in afara. De aceea Domnul nu iubeste fatarnicia, duplicitatea, gandul ascuns, viclenia... Pentru ca toate acestea il despart pe om, inlauntru, de Domnul, care salasluieste (si) inlauntrul fiecaruia.
Imparatia lui Dumnezeu e inlauntrul omului, spune, in duhul lui Hristos, tot ortodoxul. Oare cate razboaie indreptam noi acolo impotriva Domnului?
Uneori am imaginea dureroasa a unei Golgote interioare. O port in mine, o vad si o simt. Golgota aceea, pe care urca Hristos cu Crucea... Golgota pe care Domnul este rastignit... Toate care sunt scrise in Evanghelie imi pare ca le port in mine in fiecare zi, in fiecare ceas, in fiecare clipa. Si vad toata batjocorirea Dumnezeului nostru cum se desfasoara inlauntrul meu.
Dar cine sunt prigonitorii? Cine loveste fata Domnului, cine Ii pune spinii pe cap in batjocura, cine Il biciuieste, cine loveste tare cu ciocanul de fier capul piroanelor in Trupul lui Hristos?
Vai, vai, eu insumi sunt acei prigonitori! Gandurile mele de rautate, viclenia mea, egoismul meu, lacomia mea, poftele mele, nerabdarea mea... Sentimentele mele... Vorbele mele... Gesturile mele... Mii si mii de bice si bate si pumni si picioare si cuie si ciocane sunt toate ale mele. Acestea sunt prigonitorii Domnului, acestea Il batjocoresc pe Golgota mea interioara.
Iudeii de atunci sunt, astazi, faptele mele / dinafara (comportamente externe) si dinlauntru (faptele subiectivitatii mele, intime).
Si-mi pare ca Il aud pe Domnul spunind, bland si mustrator, cu rabdarea Lui nesfarsita, inexprimabila si inconfundabila: "Lasa toate ale tale si urmeaza Mie..." Dar eu, desi imi dau seama ca Il doare, nu le las. Nu las nici biciul, nici cuiele, nici ciocanul...
Vai mie, innegritule suflet al meu, vai tie, minte a mea, care te invarti ca un revolver intr-o mana straina si tragi impotriva ta si prietenilor tai...

Sa ne cerem grabnic iertare si sa spalam cu lacrimile noastre trupul Celui pe care Il facem sa sangereze pururea inlauntrul nostru, pe dealul sufletesc al Golgotei.

Am acum certitudinea ca tot ce am spus aici, oarecum ca pe o analogie, ca o metafora, nu e decat realitatea insasi, cu totul concreta: cu adevarat, cu adevarat chiar asa stau lucrurile - Hristos sangereaza inlauntrul meu, pe Golgota, sub loviturile nemiloase ale fiecarui gest de osinditor din mine. Acum El sangereaza, aici inlauntrul meu, iar nu aiurea in abstract si/n fumuri...