Oamenii strazii. Cum ii putem ajuta?

Samusocial a făcut un apel în presă pentru ca oamenii din blocuri să permită oamenilor din stradă să se adăpostească în holurile blocurilor măcar atunci când temperaturile scad sub zero.

Reacțiile n-au fost deloc bune și, cu atât mai mult, cred că asta e o cauză pentru care trebuie insistat.

Atâta vreme cât primăriile din București nu pun la dispoziție decât 300 de locuri de cazare pentru ei (și acelea murdare, cu păduchi, după cum spunea unul care a fost acolo), iar ei sunt cam 5000, cred că altă soluție de a-i salva de la o moarte chinuitoare nu există.

Sunt conștient că nu-i ușor, că pot face scandal sau mizerie (unii fac; eu am cunoscut câțiva surprinzător de civilizați). Totuși, să nu uităm că sunt oameni, de aceeași valoare ca și noi. Ba probabil unii dintre ei sunt convins că sunt de o calitate mult mai bună decât mine, având în vedere ce și cum au îndurat.

Oricum ar fi, buni sau răi, vinovați sau nu pentru starea în care au ajuns, nu trebuie judecați, ci ajutați. E mult mai ușor să rabzi un astfel de om pe scară decât să rabzi ceea ce rabdă el în fiecare zi și, mai ales, noapte.

Mai multe informații despre campania aceasta puteți afla aici.

Constat cu întristare că topicul despre eutanasierea câinilor a prezentat un interes mult mai mare. Iar când e vorba de cei cu care s-a identificat Hristos...

Nu are nimeni nicio părere? Credeţi că e bine să-i primim în scările blocurilor, sau nu? Dacă i-aţi primi, de ce, dacă nu, iarăşi de ce?

[glykys]

Multi poate o sa va indignati, dar eu nu sunt de acord cu lasarea oamenilor strazii in scara blocului, mi ser pare o spalare pe maini si o iluzie mincinoasa ca ai facut o fapta buna, de parca scara blocului ar fi proprietate personala. In plus, incalca libertatea celuilalt, pentru ca e greu de presupus ca toti locatarii din bloc ar accepta asa ceva. Daca vrea cineva sa faca o fapta buna, sa ii primeasca in casa, sa le dea de mancare, nu sa se consoleze ca nu mor de foame.

Fie-mi iertat exemplul, dar acum cativa ani, niste iubitori de animale a adapostit in scara blocului vreo doi caini, deh, sa nu moara de frig afara. Cainii aceia au muscat niste locatari care au indraznit sa le incalce teritoriul. Cine si-a asumat responsabilitatea? Nimeni, fireste, ca doar scara blocului si cainii sunt proprietatea tuturor si a nimanui, pana la urma, mi se pare ca cineva a otravit cainii aceia, in tot cazul, au disparut.

Cineva cu bune intentii adaposteste un om al strazii. Ce garantii are acel om si ceilalti locatari ca nu o sa ii atace pe locatari sau ca nu o sa jefuiasca vreun apartament?! Vine unul mai tarziu in bloc, pleaca niste copii dimineata, se trezesc cu omul strazii! Daca se intampla cineva, Doamne fereste, cine isi asuma responsabilitatea pentru pagube? De aia zic, daca sunt crestini milosi si vor sa faca o fapta buna, sa ii primeasca la ei acasa si sa isi asume anumite responsabilitati, fara a-i pune pe ceilalti locatari in pericol.

Dacă ei reprezintă un potenţial pericol lăsaţi în bloc, nu ar reprezenta un pericol şi mai mare aduşi în casă? Dacă foarte greu se va găsi cineva să-i lase pe scara blocului, oare nu şi mai puţini vor fi cei care îi vor primi în casă?

Totuşi, până la proba contrarie ei nu reprezintă un pericol. Pentru că nu toţi s-au degradat. Am cunoscut, crede-mă, oameni foarte cumsecade între ei. În momentul în care ar face probleme pot fi uşor scoşi afară, chemând poliţia. Vine imediat.

Adevărul e că nu poţi face un bine fără să-ţi pui un pic pielea în băţ. Nu e deloc confortabil.
Ai reacţionat ca orice om normal, cu instinct de conservare pentru sine şi pentru ai lui. Totuşi, nu e creştinismul mai mult de atât? Mă întreb: Este Hristos în amărâtul acela de pe stradă, care moare, la propriu, de frig, sau e doar o figură de stil?

P.S. Şi dacă e o spălare pe mâini, te întreb: ale cui mâini? Ale celui care îl vede şi vrea să-l lase în bloc? Are el mâinle mai murdare decât ceilalţi?

P.P.S. Ştiu că subiectul e foarte incomod şi te felicit că ai avut curajul să-ţi spui punctul de vedere.

Din cate stiu eu, majoritatea oamenilor care traiesc in strada prezinta cateva caracteristici:
1) sufera de tulburari psihice cronice (de obicei severe, din categoria psihozelor);
2) sunt impatimiti ai alcoolului si ai diverselor substante;
3) multi provin din orfelinate, de unde au fugit deseori cand erau copii sau adolescenti;
4) au numeroase incidente cu caracter penal (furturi, scandaluri, talharie);
5) sunt rezistenti la reintegrarea in familia de origine, invocind diverse scuze, desi exista date care arata ca familia i-ar primi.
Mai sunt si altele...
Afirm acestea in baza experientei personale in lucrul cu oamenii strazii, am lucrat o vreme si ca asistent social, sotia mea a lucrat mai multa vreme, am colegi de facultate care fac terapie cu ei etc. Am studiat si cateva materiale din domeniu (brosuri si carti de specialitate).
Am scris acestea doar pentru a evidentia cat este de dificil, pentru oamenii binevoitori, pentru asistentii sociali, pentru psihiatri si psihologi, precum si pentru oamenii Bisericii, sa ofere un ajutor cu sanse de reusita.
In alte tari stiu ca sunt implicate simultan mai multe institutii, se lucreaza in echipa.
Deocamdata eu cred ca Dumnezeu ii tine printre noi pentru a ne arata cum am putea fi oricare dintre noi, in anumite conditii foarte nefavorabile. Pentru a ne mai potoli mandria noastra ascunsa. Caci ei sunt oglinzi ale unor parti ascunse din noi, cei cu locuinte si trai obisnuit. Aceasta e opinia mea.
Desigur, se cuvine sa ii ajutam asa cum putem si cum ne pricepem fiecare.
Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti, pe "ei" si pe "noi".

P.S. Va marturisesc acum un fapt critic pe care l-am trait recent. S-a intamplat de curind sa nu am bani pentru mine si pentru familie, o vreme mai lunga... cand veneam seara acasa iarasi fara bani... nu vreau sa va spun ce priviri de repros citeam in ochii copiilor, ai sotiei si cum ma simteam eu insumi. dar nu puteam face nimic. Nimic nu imi iesea.
In ultima instanta am mers la cei mai buni prieteni, la cunoscuti, la biserica. Am primit doar de la biserica, cate ceva, atat cat a fost posibil. Oricum, bani tot nu aveam.
Si intr-o seara, cand am simtit ca nu mai pot, m-am asezat pe banca in parc langa bloc. Nu indrazneam sa intru iar in casa fara un ban si sa vad ochii tristi ai copiilor... Erau si sarbatorile... Si m-am asezat pe banca, umilit si cu totul demoralizat, gata sa izbucnesc in plans. Simteam un fluviu de lacrimi gata sa izbucneasca din mine...
In chiar clipa cand dadeam sa imi vars tot amarul, a aparut pe alee un "om al strazii", un boschetar din cartierul nostru, binecunoscut pentru scandalurile pe care le face cand se imbata, precum si pentru prezenta lui cvasipermanenta la intrarea in biserica.
Am inghetat... Ma simteam deja sfarsit, acum mai traiam si penibilul ca nu am sa ii dau nici macar 1 leu sau un mar sau o banana... ceva acolo, ca o duce greu, intr-adevar, dormind pe gerul de anul trecut doar intr-o masina cu geamuri din folie de plastic si cu niste haine ca vai de ele...
Am vrut sa fug dar nu mai aveam vreme...
Cand a sosit langa mine m-a privit mirat... a inteles ca sufar... si a scos niste bani si mi-a zis: "Luati-i, pentru copii va rog... si spuneti Bogdaproste..."
I-am luat si am spus Bogdaproste.

@ioan_cezar: Mişcător, ca de fiecare dată.
Şi foarte important punctul tău de vedere, ca al unuia care cunoaşte problema asta din afară şi dinăuntru.

Da, ştiu că mulţi au probleme psihice. Asistenta socială de la samus era îngrijorată că statul nu se implică aproape de loc, lăsând în stradă atâţia oameni care sunt periculoşi în primul rând pentru ei înşişi.

Nu-mi dau seama cât din boala lor psihică se datorează stresului de a trăi o astfel de viaţă şi cât era dinainte de a ajunge în stradă.

Există printre ei, însă, şi oameni liniştiţi, cu care se poate sta de vorbă, care încă mai pot fi ajutaţi. Există printre ei femei, care sunt mult mai vulnerabile şi care nu sunt capabile să facă cine ştie ce rele.

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu-mi dau seama cât din boala lor psihică se datorează stresului de a trăi o astfel de viaţă şi cât era dinainte de a ajunge în stradă.

Există printre ei, însă, şi oameni liniştiţi, cu care se poate sta de vorbă, care încă mai pot fi ajutaţi. Există printre ei femei, care sunt mult mai vulnerabile şi care nu sunt capabile să facă cine ştie ce rele.

Au ajuns in strada din varii motive. Multi erau deja bolnavi, mai mult sau mai putin sever, inainte sa ajunga in strada, unii au fugit tocmai in cautarea unei solutii la infernul de acasa (parinti alcoolici, batai etc.).
Pentru multi dintre ei strada e o alternativa convenabila. Isi gasesc un echilibru, se integreaza in grupuri cu ierarhie, reguli, obligatii si drepturi...
Pentru unii e mai greu, unii nu rezista si mor din variate cauze (boala, crima).
Pentru cei dispusi sa accepte ajutor exista din pacate doar cateva solutii, pe care le consider insuficiente.
Apoi, pe langa centrul amintit, din Grozavesti, am aflat ca mai exista un centru de servicii (masa, gazduire peste noapte, consiliere, plasare in scoala sau oferirea unui loc de munca) langa statia de metrou Republica, la Poarta 4 Faur. Acolo merge uneori baiatul de care pomenisem mai devreme.
Cat priveste primirea lor in casa, eu unul am doua experiente delicate. Asa s-a intamplat, poate nu m-am priceput sa fac ce era mai bine. Prima data nici nu am reusit de fapt sa il gazduiesc deoarece au sarit vecinii, mai ales vecinele, si au facut un taraboi ... De atunci ma suspecteaza ca as fi un vecin rau, le par foarte dubios (mai ales cand imi creste barba cam mult...), m-au taiat de pe lista oamenilor respectabili.
A doua oara am avut necazuri pentru ca omul meu s-a facut repede stapan peste lucruri, m-a eliminat de la computer si altele... Un pic m-am amuzat, i-am gasit scuze, a fost acceptabil. Stiam si eu cand l-am gazduit ca nu va fi chiar o mare fericire... Dar a fost rau cand m-am trezit cu icoanele puse pe jos, cu fata spre pamant... Asta m-a surprins tare de tot, nu am stiut ce sa ii spun, ce sa fac... Am sters-o in camera mea si am stat treaz pana dimineata... Desigur, nu erau acasa copiii si sotia, asa ca trec intamplarea aceasta la capitolul "cand pisica nu-i acasa..." :)
Tind sa fiu de acord, ca strategie de abordare, cu Ana-Maria. Daca ar fi dupa inima mea, i-as primi desigur... totusi mai sunt si vecinii si alte piedici... Cel mai bine cred ca e sa sprijinim, in vreun fel sau altul (de pilda prin donatii sau prin participarea la programele lor de instruire) institutiile care se ocupa de ei cu mijloace mai puternice.
Si desigur, sa ne purtam crestineste cu ei, sa ne rugam pentru acesti oameni... Cu siguranta au mare nevoie.
E dificil uneori sa convietuim cu ei, nu sunt tocmai gentlemani, dar daca lor nu le putem cere foarte multe, noua ne putem cere un efort sufletesc, in primul rand.
Dumnezeu sa ne ocroteasca, pace tuturor!

În prealabil postat de ioan cezar

Din cate stiu eu, majoritatea oamenilor care traiesc in strada prezinta cateva caracteristici:
1) sufera de tulburari psihice cronice (de obicei severe, din categoria psihozelor);
2) sunt impatimiti ai alcoolului si ai diverselor substante;
3) multi provin din orfelinate, de unde au fugit deseori cand erau copii sau adolescenti;
4) au numeroase incidente cu caracter penal (furturi, scandaluri, talharie);
5) sunt rezistenti la reintegrarea in familia de origine, invocind diverse scuze, desi exista date care arata ca familia i-ar primi.
Mai sunt si altele...
Afirm acestea in baza experientei personale in lucrul cu oamenii strazii, am lucrat o vreme si ca asistent social, sotia mea a lucrat mai multa vreme, am colegi de facultate care fac terapie cu ei etc. Am studiat si cateva materiale din domeniu (brosuri si carti de specialitate).
Am scris acestea doar pentru a evidentia cat este de dificil, pentru oamenii binevoitori, pentru asistentii sociali, pentru psihiatri si psihologi, precum si pentru oamenii Bisericii, sa ofere un ajutor cu sanse de reusita.
In alte tari stiu ca sunt implicate simultan mai multe institutii, se lucreaza in echipa.
Deocamdata eu cred ca Dumnezeu ii tine printre noi pentru a ne arata cum am putea fi oricare dintre noi, in anumite conditii foarte nefavorabile. Pentru a ne mai potoli mandria noastra ascunsa. Caci ei sunt oglinzi ale unor parti ascunse din noi, cei cu locuinte si trai obisnuit. Aceasta e opinia mea.
Desigur, se cuvine sa ii ajutam asa cum putem si cum ne pricepem fiecare.
Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti, pe "ei" si pe "noi".

P.S. Va marturisesc acum un fapt critic pe care l-am trait recent. S-a intamplat de curind sa nu am bani pentru mine si pentru familie, o vreme mai lunga... cand veneam seara acasa iarasi fara bani... nu vreau sa va spun ce priviri de repros citeam in ochii copiilor, ai sotiei si cum ma simteam eu insumi. dar nu puteam face nimic. Nimic nu imi iesea.
In ultima instanta am mers la cei mai buni prieteni, la cunoscuti, la biserica. Am primit doar de la biserica, cate ceva, atat cat a fost posibil. Oricum, bani tot nu aveam.
Si intr-o seara, cand am simtit ca nu mai pot, m-am asezat pe banca in parc langa bloc. Nu indrazneam sa intru iar in casa fara un ban si sa vad ochii tristi ai copiilor... Erau si sarbatorile... Si m-am asezat pe banca, umilit si cu totul demoralizat, gata sa izbucnesc in plans. Simteam un fluviu de lacrimi gata sa izbucneasca din mine...
In chiar clipa cand dadeam sa imi vars tot amarul, a aparut pe alee un "om al strazii", un boschetar din cartierul nostru, binecunoscut pentru scandalurile pe care le face cand se imbata, precum si pentru prezenta lui cvasipermanenta la intrarea in biserica.
Am inghetat... Ma simteam deja sfarsit, acum mai traiam si penibilul ca nu am sa ii dau nici macar 1 leu sau un mar sau o banana... ceva acolo, ca o duce greu, intr-adevar, dormind pe gerul de anul trecut doar intr-o masina cu geamuri din folie de plastic si cu niste haine ca vai de ele...
Am vrut sa fug dar nu mai aveam vreme...
Cand a sosit langa mine m-a privit mirat... a inteles ca sufar... si a scos niste bani si mi-a zis: "Luati-i, pentru copii va rog... si spuneti Bogdaproste..."
I-am luat si am spus Bogdaproste.

Va multumesc, stimate domn. Textul postarii dvs., sinceritatea sa, m-au patruns... Da, cei ca acel "boschetar" sunt un memento, pentru fiecare din noi cei "realizati"... E una din fricile mele profunde (desi, din mila lui Dumnezeu, foarte putine), alaturi de venirea lui anti...: anume, teama de a deveni un sarac, mai rau, un homeless...si singur...
Deasemenea, pentru dl. N.Priceputu am toata admiratia si respectul pentru modul in care merge drept la tinta. Domnule Priceputu, comoditatea/lenea e un adversar mai periculos decat ura sau fanatismul. Ea si lacomia de bine, de trai imbelsugat si siguranta, tin, prin noi, oamenii aceia in periferia compasiunii intraspecifice umane normale. Pana si dracul desfraului poate fi biruit mai usor. Cel al comoditatii, aproape imposbil, fara ghionturi karmice, adica bobarnacele lui Dumnezeu.
Eu, unul, stiu sigur ca nu as putea sa fac ce ne propuneti... Sau...poate...Dumnezeu stie, caci uneori nu mai stiu ce pot sau nu face, pentru ca "lumea" (in sensul din Scriptura si Parintii Bisericii) ne da o falsa identitate, zi de zi, ne face monede calpe.

[glykys]

Eu vorbeam din perspectiva unui cetatean, a unui om cu oleaca de spirit civic. Un crestin trebuie sa fie responsabil fata de toti oamenii, mai intai fata de familie, apoi fata de cei din jurul lui, iar mai apoi, fata de cei din afara. O aducere in scara blocului - spatiu public, impartit de totii locatarii blocului - a unui om strain mi se pare un abuz civic, incalca proprietatea celorlalti si ii si supune unui potential pericol. Nu sunt pusi in pericol doar locatarii, ci si chiar omul adapostit, pentru ca oricand se poate gasi un locatar deranjat si care sa il dea afara. Ce propui tu nu e o solutie, nici din punct de vedere civic si ma tem ca nici din punct de vedere crestinesc.

Daca va dori cineva sa faca o fapta buna, ii poate adaposti acasa, asumandu-si anumite riscuri, dar pe propria piele, nu pe pielea tuturor locatarilor din bloc. Ti-am dat exemplul cu cainii, nu puteau iubitorii de animale sa ii ia acasa, si sa evite astfel ca niste locatari sa fie muscati? Nu, e mai simplu sa crezi ca faci o fapta buna, cand, de fapt, arunci pisica sau cainele sau cersetorul in scara blocului, felicitandu-te ca i-ai salvat de la moarte. Puterea exemplului e covarsitoare. Daca e adevarat ce zici despre oamenii strazii, atunci toti locatarii vor fi cu ochii pe tine si daca vei scapa nevatamat si nejefuit cateva nopti, poti trage sperante ca niste milosi, dar tematori, iti vor urma exemplul.

Nu trebuie sa confundam bunatatea cu naivitatea. Hristos e in fiecare, dar si noi trebuie sa ne pregatim sa Il primim cum se cuvine. Dar sunt si ispite de dreapta. Parintii ne zic ca este o masura in toate, si in post, si in rugaciune, si in milostenie. Trebuie inceput cu lucrurile mici (o farfurie de mancare, o vorba buna, o cercetare a omului, gazduirea unor oameni cunoscuti...) si apoi continuat cu cele mari, nu sa ne aruncam la lucrurile mari, pentru ca mai apoi sa nu le putem face nici pe cele mici. Trebuie mai intai sa Il vedem pe Hristos in casnicii nostri, in vecini si prietenii nostri, si sa ne comportam cu ei ca atare, iar mai apoi, cu cei de pe strada.


E adevarat ca viata lui Jean Valjean s-a schimbat dupa gazduirea sa de catre episcopul, care era prezentat in roman ca un sfant, dar oare cine dintre cei care i-ar deschide unui om al strazii si ar fi jefuit nu l-ar da pe mana politiei, cum sugerai tu, N.Priceputule? Nu l-ai impinge intr-un rau si mai mare, nu i-ai favoriza si mai tare viciul? Trebuie sa ne gandim la toate posibilitatile. Cine ar proceda ca sfantul din Mizerabilii, dandu-i hotului si ce nu a furat? Sunt unii, dar sunt putini - parintele Galeriu s-a pomenit cu hotii in casa si le-a zis sa ia ce vor, ca poate au si nevoie. Hotii, stupefiati, nu au inteles si l-au stalcit in bataie. Cine poate sa rabde asa ceva si sa continue sa isi iubeasca aproapele?

Acum sa nu creada cineva ca va indemn sa nu faceti fapta buna. Nu,nu! Va indemn sa luati de mana omul strazii care doarme in scara blocului si sa il aduceti in casa dvs., daca va considerati destul de puternici duhovniceste pentru a face asta. Va indemn sa faceti toate faptele milei trupesti si sufletesti, dar mai ales, sa va cunoasteti masura, ca sa stiti sa biruiti ispitele si incercarile inerente ce vin la pachet.

off topic:

În prealabil postat de glykys

parintele Galeriu s-a pomenit cu hotii in casa si le-a zis sa ia ce vor, ca poate au si nevoie. Hotii, stupefiati, nu au inteles si l-au stalcit in bataie. Cine poate sa rabde asa ceva si sa continue sa isi iubeasca aproapele?

Povestea asta mi se pare că nu e întru totul aşa. „Hoţii” aceia, dacă ar fi fost veritabili, probabil nu l-ar fi bătut pe părinte. Dar erau trimişi de Securitate, şi asta era misiunea lor.

On topic: Cu o floare nu se face primăvară. Foarte greu se va lăsa cineva convins să primească în casa lui un amărât de pe stradă ca să nu moară de frig. Da, blocul e proprietate comună şi de aceea aş vrea ca toţi locatarii să se poarte creştineşte şi să-i primească. E mult mai uşor să faci binele în comun. Ca să-l faci de unul singur trebuie, cum ai spus şi tu, să te gândeşti bine dacă ai puterea duhovnicească, dragostea de a-l face.