Oamenii strazii. Cum ii putem ajuta?

[MariS_]

În prealabil postat de N.Priceputu

Fiecare noapte e tot mai friguroasă. În Bucureşti întâlneşti, destul de frecvent, persoane care-şi caută un colţişor, în vreo scară de bloc sau în afara ei, unde să poată aţipi. Unii sunt de multă vreme în stradă, iar stresul teribil provocat de situaţia asta şi-a pus amprenta puternic şi asupra stării lor psihice. Cei mai mulţi au ajuns în starea asta probabil din cauza vreunui mare necaz în familie sau a indiferenţei şi răutăţii celor care ar fi trebuit să-i iubească.

Ce se poate face pentru ei? Cum pot fi ajutaţi? Cunoaşteţi asociaţii, fundaţii care să ofere adăpost în condiţii omeneşti?

Primăria oferă nişte adăposturi, însă nu prezintă siguranţă, se pare, mai ales dacă e vorba de femei.

Draga frate, problema ridicata de tine dovedeste sensibilitatea si marinimia sufletului tau si are si o importanta covarsitoare pentru mantuirea noastra. Este si o cauza pentru care eu afirm ca ma indrept mult mai sigur catre iad decat catre Rai. Am incercat cu ceva timp in urma, cand dispuneam de oarecare venit ce-mi permitea sa ajut pe altii aflati in nevoi, dar nici pe departe nu am facut-o atat cat as fi putut atunci. Acum, din pacate, sunt eu in nevoi, insa nu ma plang decat ca nu mai pot ajuta pe altii si ca nu am facut-o atunci cand putem. Insa, m-a preocupat problema si o sa comunic acum cateva elemente care poate ajuta pe altii sa ajute mai eficient.
Eu am detectat trei categorii mari de defavorizati, de cei ce au nevoie de ajutor. Sigur, or fi mai multe, dar asupra acestora m-am oprit eu. Prima categorie sunt cersetorii ocazionali, a doua cersetorii de profesie si ultima si cea mai grea, cea a oamenilor strazii, boschetarii si aurolacii. Prima categorie nu as numio cersetori, ci oameni in nevoi. Acestia sunt oameni care au suferit recent o mare trauma, o pierdere, si au ramas fara sursa de venit. Ei sunt pe muchie de cutit si, dupa parerea mea, sunt cei mai vulnerabili si de aceea eu i-as ajuta primii. De ce? Pentru ca in cazul lor rata de suicid e foarte mare. Unul care are deja "meseria" de cersetor s-a obisnuit deja si nu se gandeste la suicid, dar unul care a trait normal si deodata se gaseste in fata unui necaz ce-l depaseste, isi pierde sensul vietii si de aici pana la suicid nu mai e decat un pas. Ei trebuie ajutati urgent sa treaca peste acel necaz sau impas. Cei din a doua categorie, cersetorii de profesie, aici lucrurile se impart in doua: cei cu adevarat saraci si cei fortati sau benevol in slujba mafiei cersetoritului. Exista o mafie a cersetoritului si nu numai ca exista si castiga foarte bine, dar ii alunga, ii bate sau ii forteaza sa lucreze pentru ei pe cei cu adevarat saraci si in nevoi. Au teritorii, au plasatori, au culegatorii de castig, au "scoala" de cersit unde ii invata pe viitorii cersetori "tainele" acestei "meserii". Multi cadem in plasa lor. O sa dau un mic "amanunt" cum pot fi "detectati": ies in evidenta. Un cersetor adevarat e mult mai modest si la locul sau, nu striga, nu ocupa mijlocul trotuarului intentionat ca sa te lovesti de el, nu recita in gura mare. Ceilalti, in schimb, au "scoala" si asta se vede daca avem un minim de spirit de observatie. Eu mi-am format o regula si dadeam doar la acela care nu "iesea in evidenta", care sta linistit si astepta si accepta cu modestie sa primeasca ceva. Era odata o batranica, sarmana, se sprijinea pe marginea unui zid si nu cerea nimic, trecatorii nici macar nu o observau, asa de discreta era. Eram in tramvai (cei din Timisoara cunosc agentia Tarom, acolo langa agentie statea) si m-a frapat atitudinea ei. Am coborat desi nu acolo vroiam sa cobor, dar ceva m-a impins si apoi n-am regretat deloc, din contra, m-am indreptat spre ea si i-am pus in palma cativa lei. Sa nu credeti ca era o suma mare, deobicei nu umblam cu sume mari de bani la mine, si n-am sa uit niciodata privirea cu care m-a privit acea batrana. In viata mea n-am vazut o asemenea privire. Parca Insusi Hristos ma privea prin acei ochi. O bunatate si o tristete adanca, o impacare si o intelegere a tot si toate, o profunzime venita din durere, dar o durere senina, acceptata, asumata. Mi-a venit sa intru in pamant de rusine pentru cine sunt si pentru cat de putin am ajutat. De asta spun ca eu nu ajung in Rai, am locul asigurat in iad.
Si ajung acum la a treia categorie, oamenii strazii. Fratilor, aici e o TRAGEDIE. O tragedie cumplita, o tragedie care ne depaseste, va rog sa ma credeti, si o sa explic de ce. Oamenii acestia, frati ai nostri, sunt intrati intr-o alta lume, o lume paralela, o lume sumbra, o lume a viselor urate, si asta atat la propriu cat si la figurat. Ca sa-i scoti din aceasta lume si sa-i integrezi in lumea noastra, asa pacatoasa cum e ea, necesita un efort al unei intregi comunitati si asta zi de zi si ceas de ceas. Au cu totul alte repere, traiesc intre vis si realitate, mai mult in vis sau, mai bine zis, in cosmar, dar s-au obisnuit cu el si nu doresc sa iasa din el. Un copil, ca de cele mai multe ori sunt copii, ce traieste o anumita perioada in salbaticie e foarte greu de recuperat si de reintegrat in societate. Cam asta e situatia lor, s-au obisnuit in mediul salbatic si intunecos si ies afara doar ca sa caute prin gunoaie, prin tomberoane, nici macar nu cersesc, RESTURI de mancare si alea alterate de timp si caldura. Nu zic ca nu trebuie ajutati, Doamne fereste, dar fara implicarea majora a unei intregi comunitati nu rezolvam nimic. Ei, sa stiti, ca prefera canalele, ca loc de refugiu, decat scarile de bloc, cel putin in Timisoara asta era situatia, pentru ca prin acele canale trec conductele de apa calda ale orasului si macar au caldura. Nu stiu ce se poate face si ma doare inima numai cand ma gandesc si mi-e rusine sa ma mai si numesc crestin.
Iertati-ma fratilor. Hristos sa se indure de sufletele noastre.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mă bucură răspunsul tău, frate MariS, ca şi al celorlalţi care s-au arătat preocupaţi de problema pe care o avem cu oamenii aceştia. Ca şi Ioan Cezar, cunoşti bine situaţia lor şi ne-ai împărtăşit date importante despre ei.

Mă gândesc că un prim lucru care se poate face pentru ei e să îi observăm. Să vorbim despre ei, pentru că dacă-i ignorăm situaţia lor nu se va îmbunătăţi cu nimic. Dacă va exista o mai mare preocupare pentru ei în societate, poate se va mai mişca ceva.

Ar fi bine să intrăm în vorbă cu ei, să-i întrebăm de viaţa lor, să le ascultăm necazurile, iar cei care cunosc câte o poveste a unuia dintre aceşti sărmani, cum de a ajuns în stradă şi cum se descurcă acolo, să o scrie aici.

[MariS_]

În prealabil postat de N.Priceputu

Mă bucură răspunsul tău, frate MariS, ca şi al celorlalţi care s-au arătat preocupaţi de problema pe care o avem cu oamenii aceştia. Ca şi Ioan Cezar, cunoşti bine situaţia lor şi ne-ai împărtăşit date importante despre ei.

Mă gândesc că un prim lucru care se poate face pentru ei e să îi observăm. Să vorbim despre ei, pentru că dacă-i ignorăm situaţia lor nu se va îmbunătăţi cu nimic. Dacă va exista o mai mare preocupare pentru ei în societate, poate se va mai mişca ceva.

Ar fi bine ar fi să intrăm în vorbă cu ei, să-i întrebăm de viaţa lor, să le ascultăm necazurile, iar cei care cunosc câte o poveste a unuia dintre aceşti sărmani, cum de a ajuns în stradă şi cum se descurcă acolo, să o scrie aici.

Da, asa este, frate, nu trebuie sa-i ignoram, sunt totusi fratii nostrii asa vitregiti de soarta, dar nu trebuie sa-i uitam sau sa ne facem ca nu-i vedem. Trebuie ridicata problema permanent si la nivelul intregii comunitati. Din pacate, multi dintre noi avem un mod egoist de-a privi mantuirea: eu primul. Dam din coate si ne punem piedici chiar si in fata Sf. moaste sau cand luam apa sfintita (ca tot se apropie Boboteaza), in loc sa-l lasam pe fratele mai slab inaintea noastra. Nu scapam de egoism nici cand spunem ca mergem pe Cale. Il caram dupa noi tot timpul. Eu in primul rand. Iertati-ma.
Hristos fie in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de MariS_

Au cu totul alte repere, traiesc intre vis si realitate, mai mult in vis sau, mai bine zis, in cosmar, dar s-au obisnuit cu el si nu doresc sa iasa din el.

Dacă nu doresc să iasă din el, atunci în niciun caz nu pot fi obligaţi să o facă. Tot ceea ce putem face este să le arătăm că se poate trăi şi altfel şi să le dăm mijloacele de a o face. Mai mult, nu avem voie. La urma urmei, este vorba de un exerciţiu de libertate. Nu scrie nici în Carte şi nu scrie nicăieri că este "normal" să ai casă şi este "anormal" atunci când casa ta este strada. Sau podul, sau canalul.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dacă nu doresc să iasă din el, atunci în niciun caz nu pot fi obligaţi să o facă. Tot ceea ce putem face este să le arătăm că se poate trăi şi altfel şi să le dăm mijloacele de a o face. Mai mult, nu avem voie. La urma urmei, este vorba de un exerciţiu de libertate. Nu scrie nici în Carte şi nu scrie nicăieri că este "normal" să ai casă şi este "anormal" atunci când casa ta este strada. Sau podul, sau canalul.

Ei, domnule doctor, cu tot respectul o sa va intind, declarat, o mica, sa spun asa, cursa...:)
Stiti bine ce e in saloanele de Terapie Intensiva... N-o sa va spun tocmai eu...
Vi se pare exagerat sa ii consideram pe acesti oameni, aflati intre viata si moarte, la indemana ultimului refugiu?
Iar daca acceptati ca sunt asa, comparabil cu pacientii de la Reanimare, cum v-ar parea gestul doctorului care vine sa le fluture pe la nas (scuzati duritatea metaforei) "demonstratia ca se poate trai"? Ca medic, si pornesc de aici de la prezumtia cu mana pe inima ca sunteti un bun medic, desi nu va cunosc personal, ca medic asadar credeti ca bolnavul inconstient sau aflat in spasmele mortii are puterea sa (mai) faca un exercitiu de libertate?
Cred tare ca sunt momente cand libertatea bolnavului trece prin curajul meu, asumat cu frica de Dumnezeu, de a prelua functia constiintei sale (temporar) adormite. Libertatea lui trece prin libertatea mea. E ca la Botez: creditez pe cel botezat, adflat in starea de bebelus inconstient, cu credinta mea, a nasului adult si constient, voluntar. Si imi asum riscul esecului. Orice parinte isi asuma riscul esecului. Altfel nu ar mai indrazni nimic. Ar promova haosul si deznadejdea. Boala nu ar mai fi o ispitire, un pod spre mantuire, ci de-a dreptul un pasaj lin de trecere garantata spre moarte. Or, medicii, luptatori prin excelenta, oameni cu un curaj atat de mare incat Insusi Domnul le trece garda de duminica drept Sfanta Liturghie, se-mpotrivesc pana in panzele albe tocmai impotriva mortii si a seductiei ei (pe care o recunoastem tocmai din dulcea resemnare din saloanele de reanimare...). Stiti bine ce spun, desigur...
Aceasta, preluarea de catre mdeic a functiilor vitale ale pacientului muribund, nu cred ca este mandrie, ci se numeste curaj. Datorie. Datoria de a fi curajos, prin puterea data tie, temporar, de Domnul, in aceasta lume a luptei dintre viata si moarte, de a spune ca reprezentant al Lui: AMIN! Adica DA! Sa fie!
Aceasta cred ca e puterea vietii. Gestul lui Hristos.
Sa intervenim, deci, fara prea multa jena, in viata oamenilor strazii. Ne-am spala, astfel, interventiile cu mult mai jenante din viata altor semeni, cu mult mai liberi sa aleaga...

Gasit-am, oare, tocmai in homelessi, stindardele libertatii?...
Haideti sa ni le asumam noi, mai intai, curajos si cu discernamant. Prin multa, mai multa smerita pocainta lucratoare. AMIN+

De nu vom face asta, indraznesc sa adaug, ne vom trezi ca in scenariul cosmaresc spre care, spre luare aminte, ne-a indreptat Scotland: acela in care, asa cum se vede acolo, un om gaseste sa isi inchine ultima clipa imbratisarii cu un caine.
Cainele ofera afectiune, da, consolare. Omul poate mai mult!
Ca nu speciei canine i-a incredintat Dumnezeu gospodarirea Terrei, ci omului, bipedului paros cu 2 picioare si cu ingeri in par...
Ce nu poate cainele, cred tare ca e datoria omului sa poata. Hristos s-a intrupat in om.
Sa nu privim, va rog, libertatea de a spune NU vietii, mai presus decat libertatea de a spune DA!
A spune NU vietii, nu este gest de libertate a omului, ci strigat victorios al neantului.
Sa nu fie! AMIN+


P.S. Ma iertati, am dat frau liber impotrivirii mele celei mai adanci impotriva mortii. Poate nu arata prea frumos, dar asa e cand te lupti cu moartea, esti un pic schimonosit, iti mai scapa cate o grimasa, un firicel de saliva in barba, o scanteie dementa in ochi, un ceva...
Dumnezeu sa ma ierte ca am indraznit uite-asa.