Un parinte cere ajutor

In calitate de tata sunt subiectiv pana in maduva oaselor Ioane.Mereu m-am intrebat cum as fi reactionat eu.Pot spune ca sunt departe de modelul biblic,ca sa fiu delicat in exprimare.Am intalnit si eu ce ai descris tu atat de bine,era o cauza explicabila,care desi era clar observabila toti o ignorau: ,,copilul era bolnav, sufleteste, extrem de speriat si incurcat, epuizat de griji, iar cauza de fond era lipsa de afectiune si de atentie a parintilor. In mintea lui insingurata el socotise ca gasise, in sfarsit, o solutie, o cale, direct proportionala cu egoismul parintilor axati pe afirmare sociala, de a le capta atentia. Astepta ca ei sa se schimbe putin, sa se dezvolte la nivelul noului standard - de parinti ai unui adolescent viu, in plina dinamica -, sa isi aduca aminte ca e si fiul lor prezent pe acolo, ca are o viata de adolescent pe care nu o poate (con)duce bine de unul singur. Era modul lui de a cere ajutor. Prin revolta. Impinsa la extrem."

Ceva de tipul ,,Hei sunt si eu pe aici,in viata,nu un exponat,nu un robot executant.".In cazul intalnit de mine situatia,din fericire,s-a remediat dar am auzit de alte cazuri,unul chiar prin vecini,terminate tragic.O seringa,o supradoza si un cadavru la final.