Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ioan cezar

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Lazăr, prietenul Domnului, acela care a fost înviat din morţi, a avut două surori: Marta şi Maria. Amândouă erau plăcute Domnului, deşi fiecare avea chemarea şi drumul ei: Marta era cu acţiunea, Maria era cu contemplaţia.

Acuma noi, care am auzit chemarea lui Dumnezeu spre viaţa căsătorită, suntem angajaţi pe drumul Martei. De ce, atunci, tot vrem să urmăm calea cealaltă, calea Mariei ? Se presupune că am trecut de vârsta discernământului vocaţional. Am depus, odată, voturile noastre, iar angajamentul luat, spre călugărie sau spre căsătorie, este angajament pentru o viaţă întreagă. Pentru cei tunşi la căsătorie, orice impuls de a semăna călugărilor este ispită de dreapta, tot aşa cum, pentru cei tunşi la călugărie, impulsul de a fi asemenea mirenilor este ispită de stânga. Familia noastră trebuie să semene cu Sfânta Familie: dreptul Iosif, purtător de grijă al Sf Maria şi al Pruncului Isus, este exemplul nostru. Biserica este familia noastră, de aceea îi mai spune "biserica domenstică", fiindcă acolo ne aşteaptă Dumnezeu să Îi slujim. Ceilalţi îl au ca exemplu pe Ioan Botezătorul. Locul nostru şi crucea noastră este atelierul nostru de tâmplărie, locul lor şi crucea lor este deşertul. Nu ar fi absurd să ne schimbăm locurile ? Nu este o ispită gândul: "da, dacă purtam eu crucea celuilalt, ce bine era !" ? Călugării, cu care vrem atât de mult să ne asemănăm, când îşi lasă ei nevoinţele şi slujirile şi nevoinţele vieţii mănăstireşti, ca să alerge la familiile lor ? Poate în vacanţa călugărească ! Să învăţăm, deci, din exemplul celor cu care vrem să semănăm: opţiunea noastră este definitinivă, ca şi opţiunea lor. Să avem mereu în faţa ochilor aceste personaje, pe care Dumnezeu, prin Cartea Sfântă, ni le propune ca exemple: Marta şi Maria, Iosif şi Ioan.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Lazăr, prietenul Domnului, acela care a fost înviat din morţi, a avut două surori: Marta şi Maria. Amândouă erau plăcute Domnului, deşi fiecare avea chemarea şi drumul ei: Marta era cu acţiunea, Maria era cu contemplaţia.

Acuma noi, care am auzit chemarea lui Dumnezeu spre viaţa căsătorită, suntem angajaţi pe drumul Martei. De ce, atunci, tot vrem să urmăm calea cealaltă, calea Mariei ? Se presupune că am trecut de vârsta discernământului vocaţional. Am depus, odată, voturile noastre, iar angajamentul luat, spre călugărie sau spre căsătorie, este angajament pentru o viaţă întreagă. Pentru cei tunşi la căsătorie, orice impuls de a semăna călugărilor este ispită de dreapta, tot aşa cum, pentru cei tunşi la călugărie, impulsul de a fi asemenea mirenilor este ispită de stânga. Familia noastră trebuie să semene cu Sfânta Familie: dreptul Iosif, purtător de grijă al Sf Maria şi al Pruncului Isus, este exemplul nostru. Biserica este familia noastră, de aceea îi mai spune "biserica domenstică", fiindcă acolo ne aşteaptă Dumnezeu să Îi slujim. Ceilalţi îl au ca exemplu pe Ioan Botezătorul. Locul nostru şi crucea noastră este atelierul nostru de tâmplărie, locul lor şi crucea lor este deşertul. Nu ar fi absurd să ne schimbăm locurile ? Nu este o ispită gândul: "da, dacă purtam eu crucea celuilalt, ce bine era !" ? Călugării, cu care vrem atât de mult să ne asemănăm, când îşi lasă ei nevoinţele şi slujirile şi nevoinţele vieţii mănăstireşti, ca să alerge la familiile lor ? Poate în vacanţa călugărească ! Să învăţăm, deci, din exemplul celor cu care vrem să semănăm: opţiunea noastră este definitinivă, ca şi opţiunea lor. Să avem mereu în faţa ochilor aceste personaje, pe care Dumnezeu, prin Cartea Sfântă, ni le propune ca exemple: Marta şi Maria, Iosif şi Ioan.

Multumesc frumos pentru expunere, am invatat multe din ea!

În prealabil postat de ioan cezar

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

dacă în fraza îngroșată se înlocuiește „familiei noastre” cu „celor din jur” cred că se observă cum tiparul este același, în viața de familie, în viața de dinainte de cununie, în văduvie, și chiar în monahism cred eu. O să salvez mesajul ăsta în calculator fiindcă m-am folosit mult. Dumnezeu ți-a luminat gândul când l-ai scris. Îți mulțumesc!

Hristos în mijlocul nostru!

[romanbun]

Parca incep sa se linisteasca apele...E BINE ca s-au tulburat, e BINE ca se linistesc. Acest forum e populat de oameni si nu de sfinti, mi se pare...Deci orice idee sau experienta personala aduce diverse reactii OMENESTI. Si bine zicea Mihnea Dragomir ca noi de-am pus pecete de familist, nu calugar. In continuare ne punem stampila de CALUGAR sau candidat de SFANT pe noi, mare tulburata...Una e sa tinzi spre sfintenie si sa o faci cu gura mica sau mai bine inchisa, vazandu-ti nimicnicia si alta e sa te lauzi in gura mare ca esti ortodox sau catolic sau penticostal, daca tu ca OM nu faci inca fata. Om esti si in Patagonia si in India si in orice alta parte a lumii. Eu vad o ruptura interioara in majoritatea celor care merg pe drumul sfinteniei: tin de omul vechi (patimi, porniri neconstientizate sau nedeplin asumate), dar vor sa zboare (cu aceste greutati legate de picior) spre omul nou.
Cred ca atunci cand cineva vorbeste de lucruri atat de personale ca si viata de familie, cruce pentru unii, sa nu-l judecam sau sa-l desconsideram, ca poate acolo cineva se sfinteste...el sau jumatatea lui...ci, mai de graba, cu sfaturi sa-l ajutam si incurajam. Daca el si-a pus sufletul inaintea noastra, el are mare INCREDERE in cei de aici. Asta nu e forum despre masini, ci despre suflete. Iar cu sufletele e bine sa ne comportam delicat. "Vorba dulce mult aduce".
De putina vreme am aflat de lucruri de genul:
comunicare non violent
http://www.scribd.com/doc/26321997/C...ll-b-Rozenberg
inteligenta emotionala
http://www.scribd.com/doc/7528624/Da...nta-Emotionala
Limbajul nostru in mod normal-Anormal este centrat pe informatii, spirit critic, si nu sentimente-intelegere-acceptare. Nu departe de acest fel este si limbajul pe forum, coafat sub un limbaj religios. Pe cei care vor sa sara contra mea ii rog sa o faca DUPA ce vor citi cele doua carti de mai sus, ca sa discutam in cunostinta de cauza. Nu este vorba de lucrari pentru psihologi, new-age sau alte "secte". Este limbajul nostru natural, dar care a fost profund distorsionat de un sistem de educatie si invatamant pe care societatea consumista l-a IMPUS in familie si societate.
Imi doresc din tot sufletul ca acest forum sa se schimbe, mai bine zis sa traiasca in duhul crestin, nu in duh lumesc, in acel duh pe care toti il dorim manifest in noi, in familia si aproapele nostru.
___________________
Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

În prealabil postat de glykys

Si eu sunt de parerea lui Lucian. M-as putea marita cu un barbat mai ateu, mai caldicel, bine, nu cu o persoana de alta confesiune, asta nu, si nici cu un hulitor! Prefer asa decat cu unul asa-zis ortodox, care sa aiba impresia ca daca e barbat, poate sa faca ce vrea, un ipocrit plin de ifose, asemanator fariseului. O asemenea atitudine mai mult mi-ar diminua credinta decat mi-ar spori-o. De altfel, ortodocsi traitori de varsta mea am intalnit foarte putini, ba chiar unul dintre ei ar vrea sa se calugareasca (sper sa nu citeasca pe aici). Fireste insa, prefer un om de caracter cu conceptii ortodoxe, dar sanatoase. Pe acelasi loc cu credinta stau faptele, deci caracterul. Cu un caracter defectuos sub poleiala de credinta nu ai ce face, nu ai ce construi. Degeaba citeste el Filocalia, cand e mandru, lenes si centrat numai pe nevoia lui de mantuire, care e si asta o forma foarte subtila de egoism. Adica nu zic ca nu poate deveni alt om - mai greu - dar nu vreau sa imi leg viata cu a lui, numai pe acest considerent, ca e crestin. Plus ca trebuie sa ne intelegem si in lucrurile marunte, safie intelegere, nu cearta. Ca daca nu ne intelegem aici, cum ne vom intelege in cele mari?

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea:

Sunt de acord cu tine... Sunt unii oameni care privesc credinta cu ironie si sunt de parere ca Dumnezeu nu are niciun rol in viata lor, ci ei insisi sunt responsabili sa nu pateasca ceva rau... ei cred ca sunt singurii care isi pot construi/ influenta viata... Bine, normal ca noi suntem responsabili, sa conducem cu atentie, de exemplu, dar eu mai spun si un "Doamne-ajuta!" cand plec la drum...

[glykys]

Nepriceputule, ia zi tu, sotia e de alta confesiune si vrea sa te traga la a ei? Ca atunci chiar e razboi duhovnicesc.
Sau doar e putin mai atee si tu incerci sa ii propovaduiesti credinta ortodoxa si ea nu primeste?
Sau.... e altceva...

@ glykys
1. Nu
2. Nu
3. Da
4. N-am deschis topicul în ideea de a discuta despre situaţia mea particulară, ci pornind de la ceva particular să ajungem, împreună, la nişte înţelesuri mai generale, din care să se folosească mai mulţi, întrucât problemele din căsnicie nu sunt ceva rar. Ideea ar fi să vedem dacă din necazuri şi din conflicte se poate extrage ceva bun (eu cred că da), şi dacă nu cumva tocmai în asta (sau şi în asta) constă crucea pe care Domnul ne-o dă să o ducem împreună în taina căsătoriei, spre mântuirea noastră.
Iubirea e catalizatorul care te trage mereu către autodepăşire, către jertfirea eu-lui. E un dar cu care Dumnezeu ne „ispiteşte” mereu să ne omorâm firea, ego-ul, patimile, care constatăm că stau între noi şi celălalt.

Iar comentariile care s-au strâns până acum le găsesc foarte bine-venite, cu atât mai mult cu cât reflectă o experienţă de viaţă. Mi se pare foarte important să trăim şi să aplicăm în viaţa de zi-cu-zi Evanghelia, iar încercările de a o aplica sau nu sunt la tot pasul. Fiecare clipă pe care o trăim, fiecare cuvânt pe care i-l spunem celuilalt poate fi o mărturisire sau o lepădare de Hristos. Dar este foarte important cum facem această mărturisire.

O greşeală pe care o facem foarte frecvent este să considerăm că noi suntem „cei buni”, iar pe celălalt îl considerăm inferior duhovniceşte, motiv pentru care ne auto-victimizăm (eventual văzându-ne şi cu nişte cununi muceniceşti pe creştet). Nu de puţine ori ne înşelăm în această privinţă.

N-aş vrea ca cineva să se sperie de cele scrise, ci să se pregătească pentru luptă grea (da, cu sine însuşi, pe sine să se învingă), pentru că aşa e viaţa în Hristos, fie că o duci în mânăstire, fie în familie.

În prealabil postat de N.Priceputu

Câţi dintre cei ce s-au unit, iubindu-se, în Biserică, nu ajung, oare, după o vreme, uneori scurtă, alteori lungă, să aibă neînţelegeri, conflicte, ce pot ajunge la divorţ (care poate însemna sfârşitul relaţiei sau nu).

Să fie, oare, una din menirile tainei nunţii tocmai acest război, purtat uneori pe viaţă şi pe moarte (duhovnicească) cu cel pe care îl iubeşti, culmea, cu atât mai mult cu cât încleştarea e mai aprigă?

Aţi constatat, cei care aţi trecut prin focurile căsătoriei, o lămurire a aurului sufletului vostru sau al soţului? Aţi simţit că fiecare luptă emoţională purtată cu celălalt e o provocare, uneori extrem de puternică, de a vă învinge propriul egoism sau din contră, de a vă apăra credinţa în faţa atacurilor egoiste ale celuilalt?

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

Prin taina căsătorie săvârşită în biserică cei doi îşi lasă părinţii fizici şi se unesc în faţa lui Hristos devenind un singur trup. Dacă la început legătura fizică este predominantă odată cu trecerea timpului legătura devine din ce în ce mai subtilă şi mai complexă odată cu naşterea copiilor. Un părinte cătuia i-am mătrurisit o nelinişte legată de problemele ce survin inerent într-o căsnicie mi-a spus că din punctul de vedere al bisericii nu există divorţ. Aceasta înseamnă că oricât de greu ne-ar fi trebuie să luptăm (cu mijloacele duhovniceşti) pentru a duce până la capăt acest (binespus) război.
Atunci când cei doi trăiesc în păcat despărţiţi de biserică şi de Sfintele Taine e posibil să se înţeleagă foarte bine căci îi leagă păcatul dar când unul îşi va lua crucea şi va poni pe cărarea îngustă a credinţei atunci vrăjmaşul va porni mare război împotriva celui care s-a angajat în luptă şi se va folosi de cel care nu este angajat în luptă pentru a-l ataca mereu şi mereu pe cel care trăieşte credinţa şi se roagă.