Voi va rugati impreuna in familie?

[lore86]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Eu sînt mai mult pentru rugăciunea de laudă şi de mulţumire, mai puţin pentru cea de cerere. Ştie Domnul ce avem nevoie.

Si eu cred la fel.
Dar e bine sa invatam copilasii ca atunci cand sunt in fata unei situatii mai speciale sa isi intoarca privirea spre Domnul, si sa il roage sa ii ajute sa iasa din situatia ceea. Sa stie ca doar la El gasesc sprijin si El ii poate izbavi din orice rau. Sa cheme numele Lui atunci cand vre-un gand rau ii supara.
Copiii trebuie sa se gandeasca si la cei in suferinta.E induiosator sa vezi cum se roaga ptr toata lumea, in special ptr cunoscuti. Cred ca asta e rugaciunea care te sfinteste.Cand te rogi ptr aproapele tau si ptr binele lui.
Nu ceri Domnului ptr tine, ca El stie ce iti trebuie, ci il rogi ptr fratele tau, care trece printr-o incercare si care doar prin ajutorul rugaciunii se poate intari.
Rugaciunea unora ptr altii e porunca biblica.De aceea si dam pomelnice pe la manastiri pe unde mergem.

În prealabil postat de lore86

Cred ca asta e rugaciunea care te sfinteste.Cand te rogi ptr aproapele tau si ptr binele lui.
Nu ceri Domnului ptr tine, ca El stie ce iti trebuie, ci il rogi ptr fratele tau, care trece printr-o incercare si care doar prin ajutorul rugaciunii se poate intari.
Rugaciunea unilor ptr altii e porunca biblica.De aceea si dam pomelnice pe la manastiri pe unde mergem

Frumos gand, sora Lore! Dumnezeu sa te binecuvinteze!
Incepind, asadar, rugaciunea pentru aproapele, staruind in ea si, pe parcurs, deprinzindu-ne sa luam aminte la miscarile dinlauntrul nostru, vine o vreme cand incepem sa simtim sau sa intrezarim ca ceva nu e in regula in noi... Ne rugam, singuri si laolalta, pentru binele tuturor, insa incepem cu vremea sa intuim ca e ceva acolo in noi... care parca nu e chiar ce dorim...
Si vine o zi, prin Mila lui Dumnezeu, cand cadem strapunsi la plans amar, la rugaciune cu pocainta mare. Desi de obicei e un proces sinuos, in trepte, se poate intampla ca un traznet pe cer senin. Cand nimic parca nu anunta asta, cand totul parea minunat si frumos, deodata cadem prabusiti ca un stejar falnic lovit de un topor nemilos.
Incepe pocainta... Reincepe. Slava lui Dumnezeu!
Unii o duc asa ani si ani, practic toata viata. Aflam din cartile cuviosilor si sfintilor nostri.
Ne rugam, asadar, pentru noi...
Incepem sa simtim ca oricat ne-am ruga pentru semeni, cu gandul ca asa ne sfintim (si cred ca si asa, intr-adevar, lucram pentru curatire si imbunatatire, si astfel, desigur), e imperios sa ne rugam si pentru noi. Cerem Domnului: sa ne curateasca, sa ne ierte faradelegile pe care treptat le constientizam tot mai amplu, mai fin, mai la tot pasul. Cerem Domnului: sa ne cerceteze betesugurile de care suferim (de pilda gandul anapoda, agitatia la rugaciune, cascatul si somnolenta etc.) si sa ne vindece. Cerem ajutor la despatimire, cerem ajutor sa fim sanatosi ca sa ne putem ajuta aproapele si sa ne rugam pentru toti...
Apoi, sa amintim tot adevarul: cand avem credinta vie, apoi cu adevarat traim clipe sau zile (unii chiar mai mult) cand ... nu mai credem o iota. Suntem chiar razvratiti.
Cei care au deprins o minima onestitate in lucrul cu sine, cunosc din cercare acest lucru: suntem greu incercati cu necredinta. Pretuim atunci cel mai mult "cred, Doamne, ajuta necredintei mele". Plansul nostru e tot mai amar. Cunoastem chiar si sila de sine, pana la deznadejde, care nu ne e pusa acolo ca s-o ocolim, ci, prin Domnul, sa o infruntam. S-o traversam. Sa bem pana la fund cupa amarului din noi, sa devenim asemenea lui Petru care cu amar plangea (altminteri nu vom putea sa ne asemanam, asa cum nazuim, Domnului, in Ghetsimani...). Nu mai simtim dragoste in noi, nu mai gandim "crestineste", prezentul e pustiu si rece. Suntem cu totul parasiti de har. Ramanem lupi salbatici. Cutremurator. Doar amintirea zilelor frumoase ne mai ajuta sa strigam: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"...

Sa ne rugam, asadar, si pentru noi. Cred ca si aceasta rugaciune ne sfinteste. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, pe mine, pacatosul!...
E rugaciunea vamesului, pe care o pretuim atat la inceputul Triodului.

Cu vremea, nadajduind la harul lui Dumnezeu, imbinind toate felurile de rugaciuni, in Biserica vietuind, se va implini si Voia lui Dumnezeu in noi, in fiecare si in toti laolalta.
Dumnezeu sa ne ocroteasca! AMIN+

[lore86]

În prealabil postat de ioan cezar

Incepind, asadar, rugaciunea pentru aproapele, staruind in ea si, pe parcurs, deprinzindu-ne sa luam aminte la miscarile dinlauntrul nostru, vine o vreme cand incepem sa simtim sau sa intrezarim ca ceva nu e in regula in noi... Ne rugam, singuri si laolalta, pentru binele tuturor, insa incepem cu vremea sa intuim ca e ceva acolo in noi... care parca nu e chiar ce dorim...
Si vine o zi, prin Mila lui Dumnezeu, cand cadem strapunsi la plans amar, la rugaciune cu pocainta mare. Desi de obicei e un proces sinuos, in trepte, se poate intampla ca un traznet pe cer senin. Cand nimic parca nu anunta asta, cand totul parea minunat si frumos, deodata cadem prabusiti ca un stejar falnic lovit de un topor nemilos.
Incepe pocainta... Reincepe. Slava lui Dumnezeu!
Unii o duc asa ani si ani, practic toata viata. Aflam din cartile cuviosilor si sfintilor nostri.
Ne rugam, asadar, pentru noi...

Da, asa a fost exemplu minunat al Sf Siluan. Era un om simplu, un taran rus fara pregatire, nu stia metode psihologice de a determina oamenii sa il asculte.Atunci a inceput a se ruga ptr ei.
Aceasta ruga a fost de doua ori benefica: oamenii il ascultau si nu ii ieseau din cuvant, de se mira toti cu ce putere reuseste acesta iar cel mai important a ajuns sa cunoasca adevarata rugaciune, insotita de lacrimi si pocainta.

Este exemplu cel mai clar ca rugaciunea ptr altii sfinteste.

[Raoul]

Imbratisez cu drag afirmatiile celor care sunteti sustinatori ai rugaciunilor pentru aproapele,pentru ceilalti. Dumnezeu sa va intareasca in rugaciune!