Predica de azi

[fallen]

Ulei poti sa te duci sa cumperi, de la cei care vand. Adica cu alte cuvinte sa mergi la biserica, sa citesti Biblia, dar cu conditia sa mai ai timp suficient.
S-ar putea sa fie asa: eu ma duc si imi "cumpar": merg la biserica, citesc, ma documentez; si tu vii si zici "da-mi si mie", si eu incerc sa-ti explc, sa te luminez, dar tu nu pricepi nimic, ba ma si contrazici, de nu mai stiu nici eu ce sa cred, si asa, credinta, "untdelemnul", nu-mi ajunge nici mie, nici tie...

Acolo unde (atunci cand) se termina credinta, incepe frica. Cand incepe sa-ti fie frica, apare pacatul. Odata facut pacatul, apare vinovatia. Vinovatia sporeste sentimentul de neicredere.
Oare de cata credinta e nevoie ca sa scapi de frica si de vinovatie?

[glykys]

Astazi parintele ne-a vorbit despre felul in care se poate face milostenia trupeasca si cea sufleteasca, aceasta din urma fiind la indemana oricui. Putem imparti si invataturile si cunostintele despre credinta in familiile noastre si printre cunoscuti, ne putem ruga pentru ei, putem tine aprinsa flacara credintei, acolo unde este primita... Dar pentru a face aceasta, ne trebuie si noua credinta si dragoste.

Si despre faptul ca atunci cand facem milostenie, trebuie sa dam din cele mai bune ale noastre, nu din ce ne prisoseste.

Am gasit in acest sens un cuvant foarte frumos la parintele Iustin:

"Si parintele Paisie Aghioritul spunea ca temelia vietii duhovnicesti este sa te gandesti intai la aproapele si mai apoi la tine. Crestinii trebuie sa invete sa renunte, sa daruiasca, sa poata imparti putinul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de rezistenta a noastra in fata vremurilor grele.Cu cat te apropii de aproapele tau, cu atat te apropii de Dumnezeu.Pentru ca adevaratul om pe care trebuie sa-l iubesti nu este cel care merge in masina si in limuzina, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru este cel in nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea in conferinte. Aplicarea noastra practica aceasta este: sa putem ameliora cat mai mult suferintele, durerile, nu numai cele materiale, dar si cele sufletesti."

[fallen]

Foarte frumoasa poveste, una din preferatele mele. Desi am fost si anul trecut, acum am descoperit lucruri noi ( sau mi-am intarit pe cele stiute). Despre cat de mult pot face oamenii daca se unesc cu credinta mai multi in intrajutorarea unui frate in suferinta. Desigur important e ca si cel in suferinta sa vrea si el si sa creada ca se poate vindeca. E trist cand vezi ca tu vrei sa ajuti si omul nu vrea sa-ti accepte ajutorul, si chiar nu poti sa insisti ca risti sa faci rau. Dumnezeu va gasi o alta cale sa-l recupereze pe individ, desigur daca asta vrea cu adevarat si el.

[fallen]

"Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui".

http://www.scribd.com/doc/48261584/A...lea-Imparatiei :

"Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvin-du-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta vremelnică."
(...) "Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-şi curăţesc sufletulde patimi prin multe ostenele - şi sufletul are patimile lui: părerea,slava deşartă şi mândria - iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor."
(...) "Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi după cuvântul Domnului, care zice:"Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viaţa veşnică . Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâmplă, de una sa ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită "aici" dragostea noastră. Când ajungem, la o atare socoteală cunoi înşine, atunci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedeca a doua din calea întoarcerii noastre Acasă..."

Comentarii???

[fallen]

In Evanghelia de astazi, dupa ce Marta Ii unge picioarele cu mir, Domnul ii spune lui Iuda ca pe saraci ii vom avea intotdeauna cu noi, dar pe El nu.
Altadata ne-a spus, insa, ca atunci cand miluim sau ingrijim un semen, pe El de fapt Il miluim.
Atunci ce facem in situatia cand avem de ales intre a ajuta pe cineva dintre ai nostri cu o treaba anume (lumeasca) si a merge la biserica la o anumita slujba, mai ales daca e o sarbatoare importanta (pomenirea mortilor, Joia mare, Vinerea mare, etc)?

[glykys]

Aceiasi oameni care L-au intampinat pe Hristos cu ramuri verzi si I-au cantat Osana vor striga peste cateva zile: Rastigneste-L, rastigneste-L! Asa facem si noi, intr-o zi ne bucuram si Ii dam slava Domnului, apoi Il rastignim cu pacatele.

Fallen, in Evanghelie se spune ca Hristos a spus asa si pentru ca Iuda era hot si nu ii pasa lui de saraci, ci voia sa isi umple punga. Era o falsa problema cea pe care o punea el, de fapt. Nu ii pasa nici de Hristos, nici de saraci. De multe ori, asa suntem si noi, pentru ca putini isi pun problema ca miluind un om, Il miluiesc, de fapt, pe Hristos si nici ca mergand la biserica / tinand post/ rugandu-se, o fac pentru Hristos. Lucrurile sunt ingemanate, de fapt. Trebuie discernamant in toate.

Mi-aduc aminte ca, intr-o zi, parintele a anuntat ca a cumparat un potir de argint sau de aur, care costase, fireste, o suma considerabila. Si am auzit o femeie in spate, spunand ca mai bine cu acesti bani se cumpara mancare pentru saraci...

[delia31]

Duminica Tomii

“De doua mii de ani ne purtam prin lume cu Toma de mana si nu stim prea bine de ce i se spunea Geamanul si prea tarziu ne dam seama ca-i suntem deopotriva.
Frate de credinta si indoiala, de infrigurari si asteptare, de cutremur si ingenunchere, el ramane obsesia noastra perpetua si intruparea neputintei noastre de a accepta Bucuria dintr-odata si fara echivoc.

Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma.
In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie. Nuantele sunt revelatorii.

Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat! El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale.
Fenomenul Invierii i se pare colosal. Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal. Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul.
El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat. De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci.
Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui. Toma il vede pe Domnul. Si totusi, se indoieste de adevarul Lui. Nu se increde in simtul vazului. El stie ce poate fi o vedenie, o halucinatie, o iluzie optica, o sugestie in masa.

Prevazuse impasul, era pregatit. Nici nu era el intaiul sovaielnic. Oare Petru nu se indoise de cel ce umbla pe ape?
Oare acelasi Petru nu se indoise de dumnezeirea Celui stalcit in batai?
Oare Maria Magdalena nu i se plangea Gradinarului ca i se furase Stapanul din mormant?
Toma sedea in fata lui Iisus cu povara – adanc omeneasca – a tuturor indoielilor Vechiului si Noului Testament.
Indoiala e jumatatea drumului dintre credinta si necredinta, si poate duce ori la una ori la cealalta.
Impietritul, in schimb, refuza deopotriva si adevarul si certitudinea.
El nu solicita miracolul, iar cand acesta se produce totusi si-i ofera evidenta, el va exclama: cu domnul demonilor ii scoate pe demoni.
Toma e un necredincios numai prin aceea ca, bantuit de indoiala, are nesabuirea de a solicita minunea sensibila.
El nu cunoaste credinta pura si inca nu a invatat ca minunea demonstrativa e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele vulgare.
Este el un spirit inferior? Pana la acest prag cel putin, asa se arata. Dar Domnul il cunoaste mai bine pe Toma si, inainte ca acesta sa-si fi rostit cererea, intinde palmele spre el, ii ofera urmele cuielor si urma sulitei si…
Aici e minunea! Nu ni se spune ca Toma ar fi ajuns sa atinga cu degetele ranile Domnului. Gestul insusi al lui Iisus de a i se supune sensibil ii sfarama indoiala si-l prabuseste in genunchi. El nu se poate incovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor launtric: ranile Domnului sunt si ale lui Toma, Domnul este si al lui Toma.

Lui Toma i se rosteste Cuvantul. Si ce poate fi mai sensibil decat cel prin care insusi sensibilul si-a luat fiinta?
Credinta de acum a lui Toma nu e un triumf al exprientei, nu simturile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Inviatului. El stie ca chiar daca degetul sau ar fi ajuns sa pipaie ranile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rational, nu se poate iesi: daca ceea ce vad e naluca, cum de se lasa pipait? Iar daca are trup, cum de a intrat prin usile incuiate? Credinta lui e rodul intalnirii dintre om si Dumnezeu in clipa cand unul il cauta iar Celalalt i se imbie. Sa amintim iarasi de roua care nu poate umezi floarea daca aceasta nu i se deschide?

De curand, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere si cateva sute de savanti au indreptat asupra-i lentilele, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, infipte in ranile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresioneaza. O parte din lume continua sa ceara minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii stim ca Minunea e zilnic cu noi, la masura indoielilor si deschiderilor noastre”.

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Noi, cei din Duminica Tomii