Grade, tipuri si semne ale influentei demonice

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Nu mai e instinct de conservare ca ala ar zice "iesi din casa si cauta de mancare, ca mori"; asta zice : " ce rost are sa mai ies, ca iar o dau in bara; fie ce-o fi". E oare un demon, sau e pur si simplu vorba de lipsa de adaptare si de un suflet si un trup care si-a epuizat toate posibilitatile si e sortit pieirii, ca o planta care si-a piedut frunzele sau o zburatoare care si-a pierdut aripile?

Este o ispită diabolică. Totuşi, creştinul care aude această sugestie, ar trebui să se bucure, fiindcă aceasta e specifică cuiva care a început deja suişul spiritual: e semnul că a avut deja câteva succese în faţa Inamicului, iar Inamicul a intrat un pic în panică, din moment de a scos la înaintare această armă de rezervă, pe care o scoate numai la mare nevoie.

De obicei, se întâmplă aşa: omul e dezamăgit de roadele câştigate până acum în raport cu efortul de luptă şi îşi spune: "iată, sunt 6 luni (sau un an, sau doi ani) şi cad tot cât cădeam şi înainte, când nu mă pocăisem şi nu mă întorsesem la Cristos. Ţin posturile, mă spovedesc, îmi fac canonul, merg la Liturghie. Dar ce folos ? Harurile primite sunt insuficiente ca să lupt. Deci, pentru ce aş mai lupta, dacă nu am nicio şansă să mă fiu mai bun ?"

Ei bine, nu e aşa ! Lupta aceasta seamănă cu lupta pe care o duce cineva care înoată contra curentului. Trebuie mereu să dea din mâini şi mereu să caute ajutor. Uneori curentul este atât de puternic, încât e un mare succes să te menţii: cel aflat în această situaţie, dacă nu ar mai lupta, ar fi antrenat imediat tot mai în aval, spre ape mocirloase şi rele, spre marea unde există întuneric şi unde împărăţeşte moartea. Acum nici nu înaintează înspre izvoare, e adevărat, dar faptul că stă pe loc e succes în sine. Duşmanul nostru se plictiseşte până la urmă să atace cu toată puterea, văzând încăpăţânarea noastră. La fel şi curentul, la un moment dat va slăbi: timp potrivit atunci ca, din punctul rămas, să mai marcăm câteva succese urcând mai în amonte.

[fallen]

Nu cumva e si mandria cea care ne "ajuta" sa cadem si ne impiedica sa ne ridicam atunci cand avem un esec?
Prima data cand iti iei o palma de la cineva, e dureros ca te gandesti ca ai luat-o pe nedrept, apoi cand iti dai seama ca s-ar putea sa fii avut dreptate persoana respectiva, iti vine sa-ti mai dai si tu una. Cateodata sti ca nu eti vinovat si ca o incasezi mereu pe nedrept, si e frustrant, alteori sti ca esti mereu vinovat si o iei pe buna dreptate, si asta e la fel de frustrant. Pana la urma ajungi sa nu mai stii nici tu cand ai fost de vina si cand nu, ce ai facut bine si ce ai facut rau, ce esti in stare si ce nu, ce vrei cu adevarat sau ce faci doar din obligatie. Cert e ca te simti ca ai picioarele si mainile rupte si ce ai vrea tu sa faci, nu stii daca vei mai putea vreodata, iar ce ti se ofera, nu prea ai vrea, e sub demnitatea ta. Si din pacate astea nu sunt lucruri cu care sa irosesti timpul unui duhovnic, si nici macar pe-al lui Dumnezeu. Nu cred ca pe El il intereseaza atat de mult ce anume faci, daca iti place sau nu, daca esti multumit, implinit, etc, sau nu, atata timp cat nu pacatuiesti. Cu toate ca tu, din cauza mandriei tale ranite (si care te raneste in continuare), ajungi asemeni fiului risipitor sa mananci din mincarea porcilor, si ai vrea nespus sa te intorci "acasa". Poate ca si esecul e o lectie de umilinta pe care vrea Dumnezeu sa o invatam.

În prealabil postat de fallen

Nu cumva e si mandria cea care ne "ajuta" sa cadem si ne impiedica sa ne ridicam atunci cand avem un esec?
Prima data cand iti iei o palma de la cineva, e dureros ca te gandesti ca ai luat-o pe nedrept, apoi cand iti dai seama ca s-ar putea sa fii avut dreptate persoana respectiva, iti vine sa-ti mai dai si tu una. Cateodata sti ca nu eti vinovat si ca o incasezi mereu pe nedrept, si e frustrant, alteori sti ca esti mereu vinovat si o iei pe buna dreptate, si asta e la fel de frustrant. Pana la urma ajungi sa nu mai stii nici tu cand ai fost de vina si cand nu, ce ai facut bine si ce ai facut rau, ce esti in stare si ce nu, ce vrei cu adevarat sau ce faci doar din obligatie. Cert e ca te simti ca ai picioarele si mainile rupte si ce ai vrea tu sa faci, nu stii daca vei mai putea vreodata, iar ce ti se ofera, nu prea ai vrea, e sub demnitatea ta. Si din pacate astea nu sunt lucruri cu care sa irosesti timpul unui duhovnic, si nici macar pe-al lui Dumnezeu. Nu cred ca pe El il intereseaza atat de mult ce anume faci, daca iti place sau nu, daca esti multumit, implinit, etc, sau nu, atata timp cat nu pacatuiesti. Cu toate ca tu, din cauza mandriei tale ranite (si care te raneste in continuare), ajungi asemeni fiului risipitor sa mananci din mincarea porcilor, si ai vrea nespus sa te intorci "acasa". Poate ca si esecul e o lectie de umilinta pe care vrea Dumnezeu sa o invatam.

Draga Fallen,

Eu cred ca pe EL il intereseaza totul despre noi, prin urmare si despre tine. Chiar si cand pacatuim, ceea ce ni se intampla des, caci nici un om nu e fara de pacat. Asta nu e o scuza sa nu luptam cu pacatul si sa renuntam la el. Un prim pas ar fi sa constientizam ca pacatul e daunator, din cauza lui suferim, suntem nelinistiti, nu stim ce vrem (poate din orgoliu vrem prea mult, sau poate nu suntem inca pregatiti sa primim) etc.
Esecul este si el o experienta, ca si succesul. Important este sa invatam din esec, sa vedem care au fost cauzele lui, sa le corectam in viitor... Asta ar fi o bucatica din teoria psihologiei... Daca vezi ca metoda pe care o aplici intr-o anumita situatie nu duce la rezultatul pe care il vrei, schimba metoda. Trebuie sa continuam lupta. Toti am avut sau avem esecuri, neimpliniri, important este sa trecem peste ele. Si fiecare dintre noi trebuie sa-si faca, la un moment dat, ordine in viata.... Asa ar fi bine... Eu cel putin am avut nevoie de aceasta ordine, pentru a iesi din "balamucul" in care intrasem...

Nu stiu daca-ti foloseste ce am scris, nici tu nu ai lansat o intrebare clara... Cert este ca iti doresc sa iti gasesti linistea si implinirea sufleteasca (pentru inceput).

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Nu cumva e si mandria cea care ne "ajuta" sa cadem si ne impiedica sa ne ridicam atunci cand avem un esec?

Sunt multe feluri de a cădea, iar mândria este doar unul dintre ele. În schimb, odată căzuţi, cauza pentru care suntem împiedicaţi să ne ridicăm este, practic întotdeauna, mândria. De aceea mândria este păcat diabolic: nu fiindcă este păcatul care l-a doborât pe diavol, ci pentru că este starea sufletului care îl ţine încătuşat în robia diavolului. Nimeni nu poate ieşi din robia aceasta decât prin opusul mândriei, care este smerenia. A fi smerit înseamnă a realiza cât eşti de slab fără ajutorul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, mândria este idolatrie a eului.

Prima data cand iti iei o palma de la cineva, e dureros ca te gandesti ca ai luat-o pe nedrept, apoi cand iti dai seama ca s-ar putea sa fii avut dreptate persoana respectiva, iti vine sa-ti mai dai si tu una. Cateodata sti ca nu eti vinovat si ca o incasezi mereu pe nedrept, si e frustrant,

Personajul principal din "Fraţii Karamazov", Dimitri (Mitea, fratele mijlociu) îşi ia o suită de palme pe nedrept. Dar nu e deloc frustrat, ci le primeşte (deşi ar fi putut fi altfel, de fiecare dată). Le primeşte, fiindcă îşi dă seama că, de fapt, e vinovat. Nu pentru cele de care îl acuzau pârâşii lui, ci pentru altele, care erau numai în sufletul lui. De fapt, despre asta e vorba în acea minunată carte.

(...)nu sunt lucruri cu care sa irosesti timpul unui duhovnic, si nici macar pe-al lui Dumnezeu. Nu cred ca pe El il intereseaza atat de mult ce anume faci, daca iti place sau nu, daca esti multumit, implinit, etc, sau nu, atata timp cat nu pacatuiesti.

El este un judecător perfect. Pe un judecător perfect, eu cred că toate acestea îl interesează. Dacă e adevărat dictonul "nu este acelaşi lucru când doi spun acelaşi lucru" (non idem est si duo dicunt idem), cu atât mai adevărat e că "nu este acelaşi păcat când doi fac acelaşi păcat".