Grade, tipuri si semne ale influentei demonice

[fallen]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Rareori un demonizat ajunge astfel dintr-o dată. Este o boală spirituală cronică, ce are gradele sau stadiile ei. Clasic, se descriu trei grade:
1-tentaţia demonică. Este puţin mai mult decât simpla tentaţie sau ispită. Simpla ispită este atunci când ţi-e foame şi atunci îţi vine în cap gândul să furi o pâine. Este ceva care ţine de natura umană. Dar tentaţia celui care începe să se pună sub influenţă demonică este: mai complexă de atât; mai perversă de atât; subiectul întârzie mai mult de atât. Ea tinde să devină tot mai monocordă: mereu aceeaşi specie de păcat îmi vine în minte.

2-obsesia demonică. Este etapa în care viaţa subiectului începe să graviteze în jurul păcatului. Nu mai este păcatul cel care îmi dă mie târcoale şi mă atacă din când în când cu ispita lui. Rolurile s-au schimbat deja şi eu sunt cel ce dau târcoale păcatului. Şi o fac, dacă nu în mod continuu, cel puţin suficient de des încât comportamentul meu să aibă de suferit şi semnele bolii să fie deja vizibile pentru un ochi iniţiat şi atent. De multe ori apar compulsii de tip magic, încă şi mai des apare ceea ce poate fi uşor luat drept depresie psihogenă, mergând până la un risc suicidar.

3-posesia demonică este stadiul cel mai serios, mai spectacular şi, de regulă, exorcismele se adresează subiecţilor aflaţi în acest stadiu. Demonul (sau demonii, că pot fi mai mulţi) este deja internalizat şi pune stăpânire pe majoritatea funcţiilor psihice, mai puţin asupra voinţei, care, totuşi, poate şi ea suferi de un anumit grad de paralizie. Boala este evidentă chiar pentru un ochi neexpert, dar deosebirea dintre posesia demonică şi psihozele care se pot manifesta asemănător necesită expertiză. În orice caz, în acest stadiu, posedatul (în tradiţia răsăriteană numit energumen) nu se mai poate ajuta singur spre a ieşi din această stare şi are nevoie de ajutor.

Mulţi autori vorbesc despre un al patrulea grad: posesia perfectă. Aici, toate semnele oribile din stadiul precedent se remit aparent şi cei din jur pot crede că persoana a redevenit "normală". Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, a că demonul a preluat adevărata posesie, a trecut de domeniul psihic şi se ascunde, acum, în nucleul cel mai profund al persoanei respective. O asemenea persoană profund posedată nu va mai arăta în exterior nimic spectacular, afară de împrejurări rare când este provocată: dar va trăi mereu pentru diavol, ducând întreaga viaţă în păcat, fără nici cel mai mic semn de remuşcare sau de ruşine. Adeseori asemenea persoane pot fi plăcute la înfăţişare şi, surprinzător, pot avea un comportament plăcut.

S-ar putea spune ca "diavolul' nu actioneaza cu mult mai diferit decat boala. Daca la inceput te ataca din exterior prin "factori fizici, chimici, mecanici, biologici" pana cand "depaseste capapcitatea de adaptare a organismului", in final se integreaza, asemeni cancerului in genomul celulelor (ADN), transformandu-le in celule canceroase care vor da nastere unor tumori, la fel si el, in mintea noastra, transformandu-ne in monstrii.
Si boala trupeasca (tot o lucrare a diavolului considerata de teologi) are manifestari care mai de care mai perverse, de multe ori facandu-ne pe noi singuri sa ne autodistrugem. Stiati ca nu polenul sau veninul de albina de exemplu sunt cele care ne pot omori, ci toxinele generate de propriul nostru organism (histamina) la contactul cu antigenul, care duc la producerea socului anafilactic? Din cauza ca la prima intalnire cu antigenul (alergenul) sistemul imunitar se sperie asa de tare (se hipersensibilizeaza), incat la urmatoarea distruge tot ce-i iese in cale.
Deci, daca o boala are capacitatea de a "manipula" sistemul imunitar, ori in sensul inhibarii lui, (cand nu mai face nimic impotriva agresorului) ori al hipersensibilizarii (cand distruge fara discernamant si ce e strain, si ce e propriu organismului), atunci va dati seama ce poate face si cu mintea noastra.

Intrebarea este : ce putem face pentru a-i tine piept?
Pana la un punct, stiu si raspunsul. Pana la punctul cu "depaseste capacitatea de adaptare" (astea sunt "clisee" din cartile de fiziopatologie). Stiu ce se poate face chiar si atunci cand este afectat sistemul imunitar, intr-un sens sau in celalalt : trebuie intai identificat tipul tulburarii, iar apoi, restabilit echilibrul. (dar nu va imaginati ca asta e usor). Nu intru in detalii terapeutice, decat daca intereseaza pe cineva.
Dar ce facem atunci cand tulburarea e la nivelul mintii, psihicului? Acolo cum restabilim echilibrul? Probabil sunt "cai chimice", care amelioreaza, simptomatic, efectele actiunii distructive, dar exista si ceva similar "imunomodulatorilor" sau "terapiei de desensibilizare"?
Sau astea sunt amanunte, secrete ale fiecarei meserii (de psiholog, sau de teolog)?
Astept totusi raspunsuri.

În prealabil postat de fallen

Dar ce facem atunci cand tulburarea e la nivelul mintii, psihicului? Acolo cum restabilim echilibrul? Probabil sunt "cai chimice", care amelioreaza, simptomatic, efectele actiunii distructive, dar exista si ceva similar "imunomodulatorilor" sau "terapiei de desensibilizare"?
Sau astea sunt amanunte, secrete ale fiecarei meserii (de psiholog, sau de teolog)?
Astept totusi raspunsuri.

Vorbesc ca fost pacient, aflat in terapie scurta cu internare, apoi tratament medicamentos aproximativ 6 luni, apoi psihoterapie de grup aproape 3 ani.
Tulburarea mea a fost depresie cu complicatii etilice. Si consider ca am trait in iad sau, in orice caz, in ceva asemanator.

Am fost ajutat (acceptind de la bun inceput ajutorul, intrucat aveam o anumita constienta de ansamblu asupra situatiei mele) pe toate caile: medicamentos, psihoterapie si, la momentul potrivit, m-am apropiat cu sufletul deschis de Sfanta Biserica.
Toate laolalta, pe parcursul a aproape 3 ani, m-au scos din groapa in care zaceam.
Cunosc oameni cu aceleasi suferinte care au beneficiat doar de terapie de grup sau tratament medicamentos, cu succes stabil (fara recaderi). Dar recomandarea specialistilor si a pacientilor este in general catre folosirea tuturor remediilor amintite.
Personal nu cred ca ar trebui sa fie secrete in acest domeniu. Boala sufleteasca e teribila, suferinta psihica si afectarea celor din jur necesita intreaga atentie. Din observatii si din studiile de specialitate consultate, consider ca in Romania suntem foarte departe de constientizarea (macar) gradului de afectare a sanatatii mintale. Alcoolismul poate fi socotit o boala cvasigenerala, cu efecte devastatoare mai ales in randul tinerilor. Iar educatia, preventia, sunt extrem de modeste, limitate la sfaturi superficiale si abordari neprofesioniste. Scoala ar avea nevoie de o implicare mult mai serioasa.
Mentionez ca in Biserica, dupa convingerea mea, avem toate mijloacele pentru a depasi marile momente de impas. Afirm aceasta in baza experientei personale.
Singura conditie pe care cred ca este necesar sa o indeplinim, este sa cadem la pocainta, in Biserica, inaintea Multimilostivului nostru Dumnezeu, Doctorul si Mantuitorul nostru, Iisus Hristos, laudat fie in vecii vecilor! AMIN+

[fallen]

Eu cred ca demoni (creaturi diabolice) sunt mult mai multe decat stim noi, dar e mai bine sa nu le cunoastem si sa nu vorbim despre ele. Povestile pt copii creaza multe astfel de creaturi, stiinta si chiar biserica ne descurajeaza sa credem in ele. Chiar si pe la tara, lumea vorbeste in soapta despre astfel de lucruri. Nu suntem incurajati sa credem in ele si mai ales sa vorbim despre ele pentru ca exista riscul sa ni se faca frica si in felul asta sa le alimentam cu energie si sa ajunga sa ne manipuleze mintea. Si nu ma refer aici numai la varcolaci, spiridusi, fantome si alte creaturi de basm, ci la orice chestie negativa, care ne poate crea o obsesie, o fobie, daca ii acordam prea multa atentie.

[fallen]

Se spune ca demonii ataca in grup, formand asa-numitele "legiuni". Intr-adevar, un pacat nu vine niciodata singur. De la un pacat aparent mic si nevinovat, apare rusinea, deznadejdea, sau din contra, mandria. Cum se spune in popor, "acum daca tot m-am spurcat..." ce rost mai are sa ma opresc? Oricum nu tin post, ce rost are sa nu ma gandesc la femei? Oricum sunt obsedat sexual, ce daca mai si beau si fumez? La capitolul asta, parca sunt mai slabi barbatii decat femeile. Asa e cool, numai prostilor le e frica de Dumnezeu, uite smecherii care fura si insala, au bani, case, masini, femei...ba chiar pare ca le ajuta Dumnezeu si ei Ii sunt recunoscatori pentru asta. Si daca nu, la un moment dat, de rascruce sau de boala, si astia se trezesc din ratacire si-si aduc aminte de El, dar din pacate nu-si vad greseala si pacatul, decat daca sunt loviti foarte rau. Chiar si asa, mai bine mai tarziu decat niciodata...
Greseal pe care o facem noi, insa, cei tineri si virtuosi, care ne credem buni, e ca ne incredem prea mult in fortele proprii si uitam ca fara Dumnezeu nu putem face nimic. Si cand o dam in bara, zicem ca El ne-a parasit si ca nu a fost cu noi. Dar oare cand a fost bine si am reusit, nu cumva El a fost acolo, si noi nu L-am vazut? De ce ne infuriem cand nu putem sa rezolvam orice situatie? Uite de-aia, ca nu suntem atotputernici. De ce avem nevoie de un esec ca sa ne vedem neputintele? Am lamurit de ce, dar acum se pare ca exista un alt demon, care odata ce-am cazut, nu ne mai lasa sa ne ridicam. Si "al dracului", e bagat in mintea noastra pana in strafundul "ADN-ului". Nu mai e instinct de conservare ca ala ar zice "iesi din casa si cauta de mancare, ca mori"; asta zice : " ce rost are sa mai ies, ca iar o dau in bara; fie ce-o fi". E oare un demon, sau e pur si simplu vorba de lipsa de adaptare si de un suflet si un trup care si-a epuizat toate posibilitatile si e sortit pieirii, ca o planta care si-a piedut frunzele sau o zburatoare care si-a pierdut aripile?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Nu mai e instinct de conservare ca ala ar zice "iesi din casa si cauta de mancare, ca mori"; asta zice : " ce rost are sa mai ies, ca iar o dau in bara; fie ce-o fi". E oare un demon, sau e pur si simplu vorba de lipsa de adaptare si de un suflet si un trup care si-a epuizat toate posibilitatile si e sortit pieirii, ca o planta care si-a piedut frunzele sau o zburatoare care si-a pierdut aripile?

Este o ispită diabolică. Totuşi, creştinul care aude această sugestie, ar trebui să se bucure, fiindcă aceasta e specifică cuiva care a început deja suişul spiritual: e semnul că a avut deja câteva succese în faţa Inamicului, iar Inamicul a intrat un pic în panică, din moment de a scos la înaintare această armă de rezervă, pe care o scoate numai la mare nevoie.

De obicei, se întâmplă aşa: omul e dezamăgit de roadele câştigate până acum în raport cu efortul de luptă şi îşi spune: "iată, sunt 6 luni (sau un an, sau doi ani) şi cad tot cât cădeam şi înainte, când nu mă pocăisem şi nu mă întorsesem la Cristos. Ţin posturile, mă spovedesc, îmi fac canonul, merg la Liturghie. Dar ce folos ? Harurile primite sunt insuficiente ca să lupt. Deci, pentru ce aş mai lupta, dacă nu am nicio şansă să mă fiu mai bun ?"

Ei bine, nu e aşa ! Lupta aceasta seamănă cu lupta pe care o duce cineva care înoată contra curentului. Trebuie mereu să dea din mâini şi mereu să caute ajutor. Uneori curentul este atât de puternic, încât e un mare succes să te menţii: cel aflat în această situaţie, dacă nu ar mai lupta, ar fi antrenat imediat tot mai în aval, spre ape mocirloase şi rele, spre marea unde există întuneric şi unde împărăţeşte moartea. Acum nici nu înaintează înspre izvoare, e adevărat, dar faptul că stă pe loc e succes în sine. Duşmanul nostru se plictiseşte până la urmă să atace cu toată puterea, văzând încăpăţânarea noastră. La fel şi curentul, la un moment dat va slăbi: timp potrivit atunci ca, din punctul rămas, să mai marcăm câteva succese urcând mai în amonte.

[fallen]

Nu cumva e si mandria cea care ne "ajuta" sa cadem si ne impiedica sa ne ridicam atunci cand avem un esec?
Prima data cand iti iei o palma de la cineva, e dureros ca te gandesti ca ai luat-o pe nedrept, apoi cand iti dai seama ca s-ar putea sa fii avut dreptate persoana respectiva, iti vine sa-ti mai dai si tu una. Cateodata sti ca nu eti vinovat si ca o incasezi mereu pe nedrept, si e frustrant, alteori sti ca esti mereu vinovat si o iei pe buna dreptate, si asta e la fel de frustrant. Pana la urma ajungi sa nu mai stii nici tu cand ai fost de vina si cand nu, ce ai facut bine si ce ai facut rau, ce esti in stare si ce nu, ce vrei cu adevarat sau ce faci doar din obligatie. Cert e ca te simti ca ai picioarele si mainile rupte si ce ai vrea tu sa faci, nu stii daca vei mai putea vreodata, iar ce ti se ofera, nu prea ai vrea, e sub demnitatea ta. Si din pacate astea nu sunt lucruri cu care sa irosesti timpul unui duhovnic, si nici macar pe-al lui Dumnezeu. Nu cred ca pe El il intereseaza atat de mult ce anume faci, daca iti place sau nu, daca esti multumit, implinit, etc, sau nu, atata timp cat nu pacatuiesti. Cu toate ca tu, din cauza mandriei tale ranite (si care te raneste in continuare), ajungi asemeni fiului risipitor sa mananci din mincarea porcilor, si ai vrea nespus sa te intorci "acasa". Poate ca si esecul e o lectie de umilinta pe care vrea Dumnezeu sa o invatam.

În prealabil postat de fallen

Nu cumva e si mandria cea care ne "ajuta" sa cadem si ne impiedica sa ne ridicam atunci cand avem un esec?
Prima data cand iti iei o palma de la cineva, e dureros ca te gandesti ca ai luat-o pe nedrept, apoi cand iti dai seama ca s-ar putea sa fii avut dreptate persoana respectiva, iti vine sa-ti mai dai si tu una. Cateodata sti ca nu eti vinovat si ca o incasezi mereu pe nedrept, si e frustrant, alteori sti ca esti mereu vinovat si o iei pe buna dreptate, si asta e la fel de frustrant. Pana la urma ajungi sa nu mai stii nici tu cand ai fost de vina si cand nu, ce ai facut bine si ce ai facut rau, ce esti in stare si ce nu, ce vrei cu adevarat sau ce faci doar din obligatie. Cert e ca te simti ca ai picioarele si mainile rupte si ce ai vrea tu sa faci, nu stii daca vei mai putea vreodata, iar ce ti se ofera, nu prea ai vrea, e sub demnitatea ta. Si din pacate astea nu sunt lucruri cu care sa irosesti timpul unui duhovnic, si nici macar pe-al lui Dumnezeu. Nu cred ca pe El il intereseaza atat de mult ce anume faci, daca iti place sau nu, daca esti multumit, implinit, etc, sau nu, atata timp cat nu pacatuiesti. Cu toate ca tu, din cauza mandriei tale ranite (si care te raneste in continuare), ajungi asemeni fiului risipitor sa mananci din mincarea porcilor, si ai vrea nespus sa te intorci "acasa". Poate ca si esecul e o lectie de umilinta pe care vrea Dumnezeu sa o invatam.

Draga Fallen,

Eu cred ca pe EL il intereseaza totul despre noi, prin urmare si despre tine. Chiar si cand pacatuim, ceea ce ni se intampla des, caci nici un om nu e fara de pacat. Asta nu e o scuza sa nu luptam cu pacatul si sa renuntam la el. Un prim pas ar fi sa constientizam ca pacatul e daunator, din cauza lui suferim, suntem nelinistiti, nu stim ce vrem (poate din orgoliu vrem prea mult, sau poate nu suntem inca pregatiti sa primim) etc.
Esecul este si el o experienta, ca si succesul. Important este sa invatam din esec, sa vedem care au fost cauzele lui, sa le corectam in viitor... Asta ar fi o bucatica din teoria psihologiei... Daca vezi ca metoda pe care o aplici intr-o anumita situatie nu duce la rezultatul pe care il vrei, schimba metoda. Trebuie sa continuam lupta. Toti am avut sau avem esecuri, neimpliniri, important este sa trecem peste ele. Si fiecare dintre noi trebuie sa-si faca, la un moment dat, ordine in viata.... Asa ar fi bine... Eu cel putin am avut nevoie de aceasta ordine, pentru a iesi din "balamucul" in care intrasem...

Nu stiu daca-ti foloseste ce am scris, nici tu nu ai lansat o intrebare clara... Cert este ca iti doresc sa iti gasesti linistea si implinirea sufleteasca (pentru inceput).

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Nu cumva e si mandria cea care ne "ajuta" sa cadem si ne impiedica sa ne ridicam atunci cand avem un esec?

Sunt multe feluri de a cădea, iar mândria este doar unul dintre ele. În schimb, odată căzuţi, cauza pentru care suntem împiedicaţi să ne ridicăm este, practic întotdeauna, mândria. De aceea mândria este păcat diabolic: nu fiindcă este păcatul care l-a doborât pe diavol, ci pentru că este starea sufletului care îl ţine încătuşat în robia diavolului. Nimeni nu poate ieşi din robia aceasta decât prin opusul mândriei, care este smerenia. A fi smerit înseamnă a realiza cât eşti de slab fără ajutorul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, mândria este idolatrie a eului.

Prima data cand iti iei o palma de la cineva, e dureros ca te gandesti ca ai luat-o pe nedrept, apoi cand iti dai seama ca s-ar putea sa fii avut dreptate persoana respectiva, iti vine sa-ti mai dai si tu una. Cateodata sti ca nu eti vinovat si ca o incasezi mereu pe nedrept, si e frustrant,

Personajul principal din "Fraţii Karamazov", Dimitri (Mitea, fratele mijlociu) îşi ia o suită de palme pe nedrept. Dar nu e deloc frustrat, ci le primeşte (deşi ar fi putut fi altfel, de fiecare dată). Le primeşte, fiindcă îşi dă seama că, de fapt, e vinovat. Nu pentru cele de care îl acuzau pârâşii lui, ci pentru altele, care erau numai în sufletul lui. De fapt, despre asta e vorba în acea minunată carte.

(...)nu sunt lucruri cu care sa irosesti timpul unui duhovnic, si nici macar pe-al lui Dumnezeu. Nu cred ca pe El il intereseaza atat de mult ce anume faci, daca iti place sau nu, daca esti multumit, implinit, etc, sau nu, atata timp cat nu pacatuiesti.

El este un judecător perfect. Pe un judecător perfect, eu cred că toate acestea îl interesează. Dacă e adevărat dictonul "nu este acelaşi lucru când doi spun acelaşi lucru" (non idem est si duo dicunt idem), cu atât mai adevărat e că "nu este acelaşi păcat când doi fac acelaşi păcat".