Ispita sinuciderii

[adam000]

În prealabil postat de Profetul de carton

Eu afirmasem, ce vina are sinucigasul ca nu mai are cand sa se pocaiasca de pacatul comis.
Iar ce ati spus, este valabil si pt cel care ucide, care face un pacat mai mare decat sinucigasul, pt ca distruge lacasul Duhului Sfant din ura si nu din disperare.

Fiecarui om i-a dat Dumnezeu cap ca sa gandesca (e unul din talantii pe care i-am primit de la Dumnezeu si nu trebuie ingropat) - e destul de logic ca daca vrei sa te sinucizi nu o sa mai ai timp sa te pocaiesti. Atat de logic ca presupun ca niciun sinucigas nu isi va planifica: "ma omor si in timpul dintre actul ucigas si moarte o sa ma pocaiesc". Deci este un act planificat ce nu are intentie spre pocainta si isi asuma inca de la inceput ca nu va avea timp de pocainta. Daca Dumnezeu ii da sau nu cateva secunde in care omul se poate pocai, asta noi nu stim (si nici cat de intens s-ar pocai respectivul in acele cateva secunde).

Cred ca intrebarea este insa alta: oare cel ce se sinucide nu este de fapt un om bolnav psihic, care datorita bolii nu mai are judecata si discernamant in acele momente si datorita acestei intunecari a judecatii nu mai vede nici o alta solutie/varianta? Daca nu cumva (si in ce masura) o boala psihica (deci fizica - in/a trupului) este consecinta unei "boli" duhovnicesti? Caci asta noi nu putem stii, atata timp cat nu avem o traire duhovniceasca.

Apropo de ura/disperare - ti se pare ok ca o mama care nu mai are cum sa-si intretina copilul si din aceasta cauza ajunge la o extrema a disperarii, sa-si omoare copilul? Oare asta e disperare+dragoste, sau ura - ura fata de neputiinta proprie, ura fata de situatia ca trebuie sa-si creasca copilul si nu poate = ura fata de soarta (ca sa nu zic voia Lui Dumnezeu in loc de "soarta"), care i-a pus aceasta responsabilitate in carca, de a-si creste copilul? Intotdeauna unde exista disperare, exista si o ura pe undeva, cred, sau cel putin o ne-iertare, o lipsa a iertarii.

[fallen]

În prealabil postat de adam000

Fiecarui om i-a dat Dumnezeu cap ca sa gandesca (e unul din talantii pe care i-am primit de la Dumnezeu si nu trebuie ingropat) - e destul de logic ca daca vrei sa te sinucizi nu o sa mai ai timp sa te pocaiesti. Atat de logic ca presupun ca niciun sinucigas nu isi va planifica: "ma omor si in timpul dintre actul ucigas si moarte o sa ma pocaiesc". Deci este un act planificat ce nu are intentie spre pocainta si isi asuma inca de la inceput ca nu va avea timp de pocainta. Daca Dumnezeu ii da sau nu cateva secunde in care omul se poate pocai, asta noi nu stim (si nici cat de intens s-ar pocai respectivul in acele cateva secunde).

Cred ca intrebarea este insa alta: oare cel ce se sinucide nu este de fapt un om bolnav psihic, care datorita bolii nu mai are judecata si discernamant in acele momente si datorita acestei intunecari a judecatii nu mai vede nici o alta solutie/varianta? Daca nu cumva (si in ce masura) o boala psihica (deci fizica - in/a trupului) este consecinta unei "boli" duhovnicesti? Caci asta noi nu putem stii, atata timp cat nu avem o traire duhovniceasca.

Apropo de ura/disperare - ti se pare ok ca o mama care nu mai are cum sa-si intretina copilul si din aceasta cauza ajunge la o extrema a disperarii, sa-si omoare copilul? Oare asta e disperare+dragoste, sau ura - ura fata de neputiinta proprie, ura fata de situatia ca trebuie sa-si creasca copilul si nu poate = ura fata de soarta (ca sa nu zic voia Lui Dumnezeu in loc de "soarta"), care i-a pus aceasta responsabilitate in carca, de a-si creste copilul? Intotdeauna unde exista disperare, exista si o ura pe undeva, cred, sau cel putin o ne-iertare, o lipsa a iertarii.

Omului care se sinucide, probabil nu-imai pasa de nici o pocainta sau iertare, pentru ca le vede inutile (pocainta) si imposibil de obtinut(iertarea). El stie ca-l asteapta iadul si accepta, se resemneaza. Asta daca a fost candva credincios. Poate chiar Ii multumeste lui Dumnezeu si-si cere iertare ca n-a putut sa-I urmeze pana la capat. Nu stiu, poate eu asa as face (Doamne fereste!).
In ce priveste boala psihica, multi oameni cred ca nu are vindecare si ca cei cu tendinte sinucigase nu mai pot fi ajutati nicuicum.
Da, asa e, ura fata de propria neputinta duce la imposibilitatea iertarii propriilor greseli si la hula fata de Dumnezeu. Chiar daca ai momente de luciditate cand iti dai seama ca Dumnezeu n-are nici o vina, El ti-a dat tot ce iti trebuia, atunci mai rau te doare propria neputinta. Sau, poate, mandria, iubirea de sine, e cea care de fapt te doare, faptul ca nu poti sa accepti ca esti mai prejos decat ti-ai propus.
Sunt insa, situatii cand "neputinta" asta este un factor limitativ, care nu te lasa sa mergi mai departe nicicum. Ca si cum ai fi mamifer acvatic (de exemplu) si n-ai mai putea sa inoti. Nu zic " peste", ca ai murii pe uscat, dar ca 'foca" de exemplu,ai puta sta si pe uscat, doar daca te=ar hrani ceilalti sau ai manca stiu eu ce starvuri aduce apa.