Calatoria spre Ortodoxie si dinspre Ortodoxie

[M-am gandit sa postez povestea convertirii unui american la ortodoxie, caci pe mine m-a impresionat f.mult.]

Povestea unei convertiri la ortodoxie si la… Romania

“Românii sunt mai liberi ca americanii, aici poţi discuta cu poliţistul ca oamenii. Poţi să ieşi din maşină, să faci o glumă, nu trebuie să stai nemişcat cu mâinile pe volan şi să arăţi frică”, spune Father John, aşa cum este cunoscut la Biserica Rusă din Capitală părintele John Downie, americanul devenit preot ortodox.
Într-un interviu pentru gândul, părintele vorbeşte despre România de astăzi, dar şi despre ţara pe care a văzut-o în urmă cu zece ani când a ajuns prima dată la Otopeni, despre superstiţiile românilor “de la baba citire”, dar şi despre taina botezului pe care a primit-o la Sfântul Munte de la un stareţ ortodox. [COLOR=#ff0000] ” Îmi voi aminti botezul toată viaţa. De multe ori mă rog lui Dumnezeu să simt ce am simţit în momentul în care m-am botezat, măcar o zi sau două înainte să mor”.[/COLOR]

Ce ştiu americanii despre România
“Nu cred că cineva din familia mea a înţeles alegerea”, mărturiseşte părintele John Downie vorbind despre decizia pe care a luat-o, în urmă cu zece ani, de a veni în România. O ţară despre care la început, înainte să se “apropie de ortodoxie”, ştia prea puţin pentru că, spune el, toţi americanii vorbesc despre Europa în general, dar mai puţin despre Europa de Est. “Dar ştiam că a fost o ţară ortodoxă, ştiam că a trăit sub comunism, ştiam că a fost şi o prigoană mare asupra Bisericii, ştiam şi despre Ceauşescu. Şi, bineînţeles, despre Transilvania şi despre Dracula. Înainte să fac un pas spre ortodoxie, cam atât am ştiut. Când am început să mă apropii, am aflat mai multe lucruri concrete despre România”, povesteşte Father John.
Era la Athos, la mânăstirea Cutlumuş, unde a stat doi ani ca dokimos (încercat şi acceptat), când a decis să viziteze România, ba chiar să studieze Teologia la Bucureşti. “Când am fost la Sfântul Munte am întâlnit mulţi români şi mi-au plăcut românii pe care i-am întâlnit acolo”, povesteşte preotul John într-o română cu accent american.
“Erau destul de smeriţi şi blânzi, adică nu veneau cu foarte multă propagandă şi am vrut foarte mult să văd o ţară fostă comunistă, să văd ce se întâmplă, cum a trecut prin aşa ceva. Am rămas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism şi doream să mă apropii de sfinţi adevăraţi. Auzisem despre Părintele Cleopa şi Părintele Sofian, precum şi despre Nicu Steinhardt, creştini adevăraţi”, spune părintele.
Prima impresie la Otopeni: “E o ţară care a pierdut războiul”
Aşa că a ajuns în România, despre care le-a spus părinţilor săi, aflaţi în Pennsylvania, la primul telefon doar atât: “Aici este o ţară care a pierdut un război”. “Mi s-a părut că ţara nu-şi revenise. Nu-mi părea neapărat înapoiată”, îşi aminteşte Father John. “Nu ştiu cum să vă spun. Cred că întâi de toate am văzut blocurile comuniste”. Acum însă? “S-au schimbat foarte multe lucruri”, spune.
“Când am venit eu, nici nu erau maşini. Erau Dacii şi Mercedes”, creionează părintele peisajul românesc de acum un deceniu. În peisajul ăsta a rămas John Lincoln Downie, care s-a înscris la Teologie, la Bucureşti. Primul an a stat la cămin, cu doi colegi, care au ajuns şi ei preoţi. Ţine şi acum legătura cu cei doi, Iulian – cel scund şi cel înalt, pentru că aveau acelaşi prenume – şi se văd ori de câte ori aceştia ajung la Bucureşti.
“Am compus un imn al cartofilor prăjiţi”
“Am fost bine primit la facultate. În primul an am stat la cămin, iar colegii mei au fost la înălţime. Nu am mai cunoscut alţi români cu care să mănânc atâţia cartofi prăjiţi. Chiar am scris un cântec despre cartofii prăjiţi”, mai spune Father John.
Povesteşte cum în studenţie îşi câştiga banii predând engleză şi făcând traduceri. Traduceri face şi azi când lucrează la o carte despre istoria Bucureştiului. La fel, predă şi engleză la şcoala Sfinţii Trei Ierarhi, înfiinţată de părintele Vasile, parohul Bisercii Ruse, dar şi la ASCOR. “Şi m-am angajat la o firmă de soft care realizează programe pentru traduceri”, explică părintele.
Deşi este preot, John Downie nu primeşte salariu de la stat, fiind – ceea ce se cheamă – preot onorific. De slujit, slujeşte la Biserica Rusă, unde venea în timpul studenţiei ca un credincios. “Mi-a plăcut duhul care e în biserică şi, după ce am terminat şi masterul, am zis să depun dosarul“. Aşa a ajuns Father John preot la Rusă.

De ce a spus un american DA României

Povesteşte că la un moment dat şi-ar fi dorit să se întoarcă în America natală dar că soţia lui, o româncă pe care a cunoscut-o într-un pelerinaj la Cana Galileei, nu a vrut. Aşa că au rămas în România împreună cu cei doi fii ai lor, de 4, respectiv 1 an.“Mi-e dor de casă din 1999 (n.r. perioadă când a plecat la Sfântul Munte). S-au schimbat multe lucruri şi în America. O văd din ştirile pe care le citesc”, spune părintele. Vorbeşte însă cu ai lui, mai mult la telefon şi pe email.
“Nu cred că cineva din familia mea a înţeles alegerea”, povesteşte Father John, mărturisind că mulţi au fost cei care i-au spus să lase România şi să vină înapoi în State. “Dar uite, noi suntem aici pe pământ pentru foarte puţin timp. Şi, Slavă Domnului, părinţii mei, prietenii mei din America nu erau orbiţi de bani şi de succes. Dar cultura, în general în America, este foarte materialistă. Nu neapărat că vor mai mult”, spune John Downie, “dar se gândesc numai la aceste lucruri materiale, nu în sensul că vor să fie cei mai bogaţi sau cei mai mari. Şi cultura asta mi-a făcut scârbă de această mentalitate. Mai ales când eşti un pic orientat spre ortodoxisme. Sărăcia nu este neapărat o virtute, dar nici să nu-ţi fie frică de sărăcie“, crede părintele.

Ce avem noi şi nu au americanii

România îi place părintelui Downie. O găseşte liberă comparativ cu America de astăzi. “Pot să dau un exemplu concret, cu poliţiştii. În America, dacă te opreşte poliţia cu maşina, trebuie să stai foarte cuminte, cu mâinile pe volan, să nu te mişti brusc şi aşa mai departe. Este o întâlnire suficient de dificilă, stresantă. Aici, dacă ai făcut o infracţiune mică, ai trecut pe roşu, dar era strada liberă şi n-a fost nimeni în pericol, totuşi poţi să discuţi cu poliţistul ca oamenii. Poţi să ieşi din maşină, să faci o glumă, nu trebuie să stai în maşină şi să arăţi că îţi este frică.”
Ce nu-i place este birocraţia, care e foarte greu de suportat. “Trebuie să recunosc că este greu de suportat faptul că nu s-a schimbat mare lucru după trecerea la democraţie”, spune preotul. “Şi nu zic că[COLOR=#ff0000] în America e o mare schimbare, şi acolo se face trecerea spre un sistem totalitar,[/COLOR] dar ar fi fost bine dacă, după ce Ceauşescu a fost dat jos, s-ar fi făcut o curăţenie generală”.
“Bine, la ghişee e cu totul altceva”, punctează Downie. “Poate şi pentru că nu înţeleg bine româna, dar la orice lucru oficial, mă duc şi cer o listă, ce act îmi trebuie mie ca să fac cutare lucru. Mie, dacă nu-mi scrie, uit. E ceva ce n-am luat. Niciodată nu îmi iese din prima. În America, ai luat carnetul de şofer, ţi-ai făcut poză, ai primit ştampila, eşti gata. Aici nu, mai trebuie ceva.”
Cu toate astea, aminteşte plusurile României. Vorbeşte despre mânăstirile Moldovei – “foarte frumoase toate, dar este puţin greu să ajungi acolo“, Sighişoara – “nu este un loc foarte duhovnicesc, dar cetatea este foarte frumoasă”, şi munţii – “cei mai sălbatici din Europa”. Din Bucureşti îi plac parcurile şi Muzeul Satului, dar recunoaşte că nu este un om de oraş. “E o ironie că am ajuns aici. Nu prea sunt în elementul meu.” Visează ca într-o zi să slujească într-un sat de munte.

Cum se vede ortodoxia la el acasă

Până în acea zi însă, Father John vede tradiţiile românilor, care nu au nimic de-a face cu ortodoxia, dar şi superstiţiile care ne macină ca naţie. “Probleme mari sunt în momentul în care vine cineva care nu s-a spovedit 20 de ani sau niciodată. Şi nu ştii exact cât înţelege şi cât nu înţelege, adică sunt lucrurile care mi se par de bază şi pe care orice om care a crescut într-o cultură creştină ar trebui să le ştie”, explică părintele John Downie.
“E vorba că trebuie să te rogi pentru duşmani, adică să nu scrii un pomelnic în care să treci “Cutare, Georgescu, să fie pedepsit de către Dumnezeu”. Asta este oarecum şocant, uimitor, să zicem aşa. Ar mai fi, din nefericire, tot felul de superstiţii, tradiţii, cum a spus Părintele Cleopa, “de la baba citire”, adică nişte tradiţii care nu au nicio legătură cu ortodoxismul“.
El dă exemplu obiceiurile de înmormântare. “O dovadă e momentul în care preotul spune la mormânt “se dezleagă păcatele omului sau femeii” şi oamenii stau foarte aproape să vadă dacă se dezleagă aţa legată la piciorul decedatului. Mi se pare absurd, foarte absurd. Aproape la fiecare înmormântare, toţi stau cu foarte multă grijă să vadă dacă se dezleagă aţa, în exact momentul potrivit. Arată o perspectivă foarte naivă asupra Tainei şi-asupra oamenilor“, afirmă John Downie.
Loganul, sarmalele şi ispita McDonald’s
Father John, americanul născut în urmă cu 40 de ani într-o familie prezbiteriană şi care s-a convertit la ortodoxism, conduce un Logan şi mănâncă sarmale şi mici. Se fereşte de McDonald’s, deşi recunoaşte că este o ispită, şi în faţa copiilor vorbeşte în engleză, dar şi în româneşte. “Încerc să-l pun pe cel mare să vorbească în engleză, dar nu vrea, e mai greu”, povesteşte pentru gândul preotul.
Altfel, ţine toate posturile şi nu i se pare deloc greu. “Posteam chiar înainte să vin aici. A fost puţin mai greu în America. Acolo nu ştia nimeni ce înseamnă post. Trebuia să întreb – are ouă, are lapte, are unt? Aici este un pic mai uşor – sunt produse de post“.

(Interviu de Gh. Ciocioi, pentru revista “Lumea credintei”, acum circa 8 ani, cand inca pr. John nu era preot)

— Domnule John Lincoln Downie, ce ne puteţi spune despre copilăria şi religia în care aţi crescut?
— Am copilărit într-un mic orăşel din Pennsylvania, fiind născut în sânul unei familii reformate prezbiteriene. Am urmat o şcoală privată protestantă. Copilăria mea a fost aproape idilică. Sunt cel mai tânăr dintre cei 5 fraţi ai mei. Ne-am înţeles foarte bine între noi, fiind în acelaşi timp foarte diferiţi. Intreaga mea familie este o familie protestantă liniştită. Eu, în perioada colegiului, am devenit oarecum rebel. Revolta mea nu era întru totul rea. M-am revoltat împotriva a ceea ce se chema “succes” în societate şi împotriva materialismului care a cuprins acum America întreagă.
— Cum aţi cunoscut Ortodoxia?
— Uneori simt că aş putea vorbi o săptămână întreagă despre cum am cunoscut Biserica Ortodoxă, însă încerc să fiu concis. Tatăl meu, bine inforrnat şi, în general, o persoană cu vederi largi, a văzut că mă zbăteam pe multe căi. El a observat totuşi că citeam şi devenisem interesat de scrierile Părinţilor Bisericii (Sf Atanasie cel Mare, Sf Ignatie al Antiohiei) şi de Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, cărţi pe care tocmai le adusese “pe lăngă casă“. El mi-a dat o carte scrisă de către un protestant despre Biserica Ortodoxă, iar aceasta mi s-a părut foarte interesantă şi destul de precisă. Cartea se numea Eastern Orthodoxy — a Western Ferspective. Desigur că ea conţinea câteva greşeli în ceea ce priveşte ortodoxia, însă, cu toate acestea, mi-a stârnit îndeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiată mănăstire ortodoxă, care nu era alta decât ctitoria comună a părintelui Roman Braga şi a Principesei Ileana a României (Maica Alexandra). Eram pentru prima oară într-o biserică ortodoxă şi am simţit dintr-o dată plinătatea păcii şi a gravităţii care domneau aici. Din acel moment am căpătat un mare respect pentru Biserica Ortodoxă şi am constatat, deşi încă neclară în mintea mea, o mare diferenţă între aceasta şi Biserica Catolică. Încetul cu încetul, în decursul a 2-3 ani, m-am îndrăgostit pur şi simplu de slujbele bisericeşti ortodoxe şi am simţit o dorinţă puternică să experimentez cât de puţin viaţa monahală, pe de o parte pentru că nu eram prea copt în acel moment şi, pe de altă parte, din cauză că toţi apropiaţii mei erau protestanţi ori catolici, în timp ce eu mă simţeam în firea mea ortodox. Fiind foarte mişcat de viaţa monahală, am mers în Athos, sperând să-mi adâncesc viaţa duhovnicească şi, în acest demers, am fost încurajat de către monahii athoniţi să primesc botezul. Fusesem botezat în tinereţea mea ca protestant, dar când am devenit ortodox în America, mi s-a spus, cu îngăduinţă, să primesc doar Mirungerea. A fost o cumpănă pentru mine, dar în cele din urmă am hotărât că mă voi boteza. Am locuit la mănăstirea Cutlumuş, unde am stat ca dokimos (încercat şi acceptat), iar părinţii m-au botezat în mare în locul numit Kaliagra, care înseamnă “loc bun de pescuit“. Ce pot să spun? Părinţii sunt cu adevărat oameni sfinţi. Am fost foarte întristat să-i părăsesc, dar în acelaşi timp nu m-am simţit în stare să devin un monah athonit. Acum nădăjduiesc şi mă rog ca, atunci când va veni timpul să părăsesc această lume, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfănt să aibă milă de mine şi să-mi mai îngăduie să gust din acel har şi din acea pace. Vă mărturisesc că, o săptămână după ce am primit botezul la Athos, am fost în cer. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trăirea de acel har.
— Ce ne puteţi spune despre convertirea dumneavoastră?
— Eu cred într-o convertire continuă. Aceasta durează toată viaţa. Este un proces de trecere de la moarte la viaţă. Din nou simt că aş putea să merg la nesfârşit. Atâtea şi atâtea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu să mă aducă la hotărârea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevărat ortodox? Când îmi privesc viaţa mea, nu cred că aş putea să mă numesc pe mine creştin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a cărui inimă este rece şi lipsită de lumina harului? Mă rog să mă convertesc deplin înainte de moarte. Ca să fiu puţin mai concret, când am început să înţeleg rugăciunea şi să mă rog mai mult, am realizat că tradiţia ortodoxă a păstrat şi a trăit cea mai adâncă experienţă cu putinţă a rugăciunii. Ea singură în afara tuturor celorlalte Biserici, proclamă că Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Doar ea mărturiseşte că teolog este acela care se roagă cu adevărat. Numai ea ne învaţă că trebuie să ne eliberăm pe noi înşine de propriile preconcepţii despre Dumnezeu pentru a ne apropia de El. Numai Biserica Ortodoxă ne învaţă că mintea are nevoie să fie unită cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptură şi, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxă le păstrează fără greşeală.
— Întâlnirea dumneavostră cu mănăstirea Maicii Alexandra credeţi că v-a dat un imbold spre a cunoaşte mai mult ortodoxia românească? Cum aţi ajuns în România?
— Aceasta este O altă întrebare grea şi mi-ar trebui mult timp ca să răspund. Însă voi fi scurt şi la obiect.
Am întâlnit câţiva români pe când eram în Grecia, şi am simţit dorinţa să vizitez România, ori chiar să merg să studiez teologia aici. Am rămas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism şi doream să mă apropii de sfinţi adevăraţi. Auzisem despre Părintele Cleopa şi Părintele Sofian, precum şi despre N. Steinhardt — creştini adevăraţi.
— Cum vedeţi acum lucrurile în România?
— Am fost bine primit la Facultatea de Teologie. În primul an am stat la cămin, iar colegii mei au fost la înălţime. Nu am mai cunoscut alţi români cu care să mănânc atâţia cartofi prăjiţi… oamenii au fost foarte ajutători şi m-au încurajat. Pentru mine a fost o emoţie de nedescris să am profesori ai căror părinţi spirituali au fost în puşcării pentru dragostea lor faţă de Hristos. Am fost uluit pur şi simplu. L-am văzut pe Părintele Sofian, am stat puţin de vorbă şi cu Părintele Iustin Pârvu. Am profesori care i-au avut duhovnici pe Părintele Stăniloae şi pe Părintele Sofian. Uneori sunt supărat, nu pot să pricep cum mulţi nu înţeleg ce mare cinste este să ai astfel de oameni în mijlocul tău! Părinţii Galeriu, Stăniloae, Sofian, Cleopa, Ilie Lăcătuşu, Arsenie Boca nu au murit — ei sunt cu Dumnezeu! Nu mă bucur că ei sunt români, ci mă bucur că ei sunt Sfinţi.
— Se poate face o comparaţie între societatea americană creştină şi lumea ortodoxă românească?
— Nu vreau să accentuez diferenţele, oamenii sunt oameni peste tot în lume, dar cred că nu-i aşa de greu să spunem că, spiritual vorbind, România este bogată, în timp ce America este săracă. Materialismul este foarte avansat acolo. În şcolile publice nu se poate vorbi despre Iisus Hristos. Dacă cineva ar dori să-L întâlnească pe Iisus Hristos, în America, are mii de posibilităţi să se rătăcească şi să ajungă aiurea. Succesul financiar este extrem de tentant, însă lumea afacerilor din America este foarte necredincioasă. Asta ca o ironie. Este o foarte mare putere, o rea gândire care a pătruns America, şi ea poate să fie mai rea decât comunismul. În ateismul comunist se spunea: “Dumnezeu nu există, n-ar trebui să credeţi în El“. În America se spune: “Nu este o problemă dacă Dumnezeu există ori dacă El nu există, toate religiile sunt la fel, ceea ce este important este dragostea – dacă gândiţi că religia dumneavoastră este cea adevărată, probabil că sunteţi un fanatic“. În comunism, creştinii au fost crunt persecutaţi, ceea ce demonstrează că liderii ţărilor comuniste au realizat puterea religiei. În America, religiei nu i s-a permis să facă diferenţe. Guvernul spune că este “neutru“. Românii se întorc acum către Dumnezeu pentru că nu au altceva, dar iată că ei au lucrul cel mai important! Un adevărat test pentru Romănia va fi atunci când, după intrarea în UE, îşi va mai putea păstra credinţa ortodoxă?

[Grabriella]

În prealabil postat de Laura19

(Interviu de Gh. Ciocioi, pentru revista “Lumea credintei”, acum circa 8 ani, cand inca pr. John nu era preot)

— [i]Domnule John Lincoln Downie...

— Ce ne puteţi spune despre convertirea dumneavoastră?
— Eu cred într-o convertire continuă. Aceasta durează toată viaţa. Este un proces de trecere de la moarte la viaţă. Din nou simt că aş putea să merg la nesfârşit. Atâtea şi atâtea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu să mă aducă la hotărârea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevărat ortodox? Când îmi privesc viaţa mea, nu cred că aş putea să mă numesc pe mine creştin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a cărui inimă este rece şi lipsită de lumina harului? Mă rog să mă convertesc deplin înainte de moarte. Ca să fiu puţin mai concret, când am început să înţeleg rugăciunea şi să mă rog mai mult, am realizat că tradiţia ortodoxă a păstrat şi a trăit cea mai adâncă experienţă cu putinţă a rugăciunii. Ea singură în afara tuturor celorlalte Biserici, proclamă că Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Doar ea mărturiseşte că teolog este acela care se roagă cu adevărat. Numai ea ne învaţă că trebuie să ne eliberăm pe noi înşine de propriile preconcepţii despre Dumnezeu pentru a ne apropia de El. Numai Biserica Ortodoxă ne învaţă că mintea are nevoie să fie unită cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptură şi, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxă le păstrează fără greşeală.
[/b][/u]

Da! M-a impresionat foarte mult acest mesaj.Simt din tot sufletul la fel!

[delia31]

În prealabil postat de Laura19

mi-a stârnit îndeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiată mănăstire ortodoxă, care nu era alta decât ctitoria comună a părintelui Roman Braga şi a Principesei Ileana a României (Maica Alexandra).

Eram pentru prima oară într-o biserică ortodoxă şi am simţit dintr-o dată plinătatea păcii şi a gravităţii care domneau aici. Din acel moment am căpătat un mare respect pentru Biserica Ortodoxă şi am constatat, deşi încă neclară în mintea mea, o mare diferenţă între aceasta şi Biserica Catolică.

Încetul cu încetul, în decursul a 2-3 ani, m-am îndrăgostit pur şi simplu de slujbele bisericeşti ortodoxe şi am simţit o dorinţă puternică să experimentez cât de puţin viaţa monahală, pe de o parte pentru că nu eram prea copt în acel moment şi, pe de altă parte, din cauză că toţi apropiaţii mei erau protestanţi ori catolici, în timp ce eu mă simţeam în firea mea ortodox.

Fiind foarte mişcat de viaţa monahală, am mers în Athos, sperând să-mi adâncesc viaţa duhovnicească şi, în acest demers, am fost încurajat de către monahii athoniţi să primesc botezul. Fusesem botezat în tinereţea mea ca protestant, dar când am devenit ortodox în America, mi s-a spus, cu îngăduinţă, să primesc doar Mirungerea.

A fost o cumpănă pentru mine, dar în cele din urmă am hotărât că mă voi boteza. Am locuit la mănăstirea Cutlumuş, unde am stat ca dokimos (încercat şi acceptat), iar părinţii m-au botezat în mare în locul numit Kaliagra, care înseamnă “loc bun de pescuit“.

Ce pot să spun? Părinţii sunt cu adevărat oameni sfinţi. Am fost foarte întristat să-i părăsesc, dar în acelaşi timp nu m-am simţit în stare să devin un monah athonit.

Acum nădăjduiesc şi mă rog ca, atunci când va veni timpul să părăsesc această lume, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfănt să aibă milă de mine şi să-mi mai îngăduie să gust din acel har şi din acea pace.

Vă mărturisesc că, o săptămână după ce am primit botezul la Athos, am fost în cer. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trăirea de acel har.

Laura, multumiri pentru stradania de a fi postat acest interviu cu Parintele John Lincoln Downie de la Biserica Rusa din Bucuresti!

Pe siteul Bisericii Ortodoxe la care merg eu s-a postat aceasta frumoasa marturie si m-am gandit sa o postez si aici.

"Am venit la ortodoxie in 2006 un om frant. Am fost un practicant sincer si un romano-catolic convins multi ani la rand dar credinta mea a fost zguduita in mare parte de ceea ce am descoperit lucrand ca reporter si investigand scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost ca ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credintei de orice incercare, dar informatiile pe care le aveam si care ma chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede in pretentiile de adevar ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru sotia mea si pentru mine Protestantismul nu era o optiune, dat fiind ceea ce cunosteam despre istoria bisericii si date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentala. Ne-a mai ramas Ortodoxia ca singur liman la care putem trage in urma furtunii ce ameninta sa ne darame credinta.

Adevarul este ca tanjeam deja de o vreme dupa Ortodoxie din aceleasi motive pentru care eu, ca tanar, mi-am gasit calea in Catolicism. Mi s-a parut o stanca de stabilitate intr-o marea turbulenta a relativismului si modernismului care acaparau crestinismul apusean. Si in vreme ce Biserica Catolica a dat la o parte atat de mult din mostenirea sa liturgica si artistica in violenta Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxa si-a pastrat-o. Cu ceva ani inainte de a intra in Ortodoxie, eu si sotia mea am vizitat niste prieteni ortodocsi in parohia lor din Maryland. Ca niste catolici morali si conservatori in ceea ce priveste ritualul liturgic ce eram am fost miscati de ceea ce am vazut acolo si chiar invidiosi. A trebuit sa plecam mai devreme si s-o pornim in graba la drum pentru a ajunge catre cea mai apropiata parohie catolica pentru a ne indeplini indatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastra de la Pizza Hut, biserica la care am reusit sa ajungem, si ceea ce am vazut la parohia ortodoxa ne-a facut sa plangem. Dar uratenia estetica, chiar si un simtamant de dezolare spirituala nu inlatura adevarul si noi stiam ca trebuie sa stam cu adevarul – si prin urmare cu Roma – in ciuda tuturor acestor lucruri.

Daca Catolicismul in America ar fi fost sanatos poate ca am fi putut sta mai tari in timpul proceselor de abuz sexual. Dar sotia mea si cu mine ne ingrijoram deja de ceva vreme cum aveam sa crestem copii crestini data fiind lejeritatea invataturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocsi” insemnand ca noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune si ne sarguiam sa traim dupa aceste invataturi. Dadeam gres – toata lumea da gres – dar ideea e ca asteptam de la biserica sa ne dea invataturi morale limpezi si sa ne ajute sa ne traim credinta cu integritate si bucurie. Iata care era problema: este foarte putina ortodoxie in Biserica Catolica din Statele Unite si, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoastere a conceptului de „credinta dreapta”. Nu era ca si cand as fi vrut sa-i dau afara pe toti cei care nu se ridicau la inaltimea trairii invataturii catolice – ar fi trebuit sa fiu primul caruia sa-i fie aratata usa daca asta era cazul – doar ca nu distingeam nicio directie si nicio convingere reala ca parohiile si comunitatile parohiale exista pentru alt motiv decat acela de a ne complace intr-o paruta stare de bine. Desi atunci nu aveam un termen cu care sa descriu situatia, eram istovit pana la pamant de acea forma artificiala de crestinism pe care sociologul Christian Smith o numeste „Deismul moralist terapeutic”. Eram atat de golit de deznadejde din pricina tuturor acestor lucruri ca si catolic incat atunci cand au batut acele vanturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credintei mele catolice nu a rezistat."

'Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolica – pe care inca o iubesc si careia nu-i pot fi suficient de recunoscator pentru faptul ca m-a facut sa cunosc vechiul crestinism sacaramental – ci pentru a infatisa de ce Ortodoxia a fost atat de atractiva pentru mine. Cand l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus ca pentru un catolic, istovit de razboaiele culturale ce au loc inlauntrul Catolicismului american, e o usurare binecuvantata sa afle ca in Ortodoxie nu exista astfel de „razboaie”. Tipurile de probleme care separa multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atat de disputate in practica ortodoxa. Desi ar fi ridicol sa pretindem ca aceste conflicte nu exista in parohiile ortodoxe, ele pur si simplu nu starnesc asemenea valva.

Si apoi mai este liturghia si muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea in alte biserici. Este coplesitor de frumoasa si profunda si este in cea mai mare parte aceeasi Sfanta Liturghie pe care Sfantul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusetea acestei liturghii este de-a dreptul emotionanta si evlavia pe care o inspira este intaritoare. Si desi duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (in slujbele ortodoxe cantam psalmi si rugaciuni), sunt multe de spus pentru faptul ca nu mai trebuie sa rabd sa ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) si alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atat de atractiva pentru convertiti, cel putin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care trateaza pacatul. Nu vreau sa spun ca e o religie dura – e departe de asa ceva! – doar ca Ortodoxia ia foarte in serios stricaciunea firii umane. Ortodoxia n-o sa-ti spuna ca esti bine. De fapt, iti va cere sa te numesti pe tine asa cum Sfantul Pavel se numea, „cel mai mare dintre pacatosi.” Si Ortodoxia iti va spune Veste cea Buna: ca Hristos a murit si a inviat ca si tu sa ai viata. Dar ca sa ai viata, va trebui sa mori tie iar si iar. Si ca nu va fi fara durere, ca nu poate fi, altfel nu va fi adevarat.

Din pricina tuturor acestora, in pofida frumusetii impresionante si a bogatiei sarbatorilor, Ortodoxia este mult mai austera si solicitanta decat majoritatea bisericilor crestine americane. Liturghiile lungi, desele rugaciuni, asprimea posturilor – toate solicita in mod serios credinciosul, in special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi insine si ne cheama la pocainta. Ortodoxia nu e interesata sa ne faca sa ne simtim confortabil in starea de pacatosenie. Nu vrea, nici mai mult nici mai putin, decat ca noi sa devenim sfinti.

E obisnuit printre convertitii americani ca barabtii sa fie mai intai atrasi de Ortodoxie si apoi ca sotiile lor sa ii urmeze. Nu e greu de vazut de ce. Multi barbati sun satui de un crestinism usurel, burghez care nu le cere prea mult. Barbatilor le plac provocarile si chiar asta le ofera Ortodoxia.

Nu va lasati inselati. Ortodoxia nu e, in adancul ei, despre reguli si practici. Cu cat sporesc in ortodoxie cu atat mai clar imi este ca Ortodoxia este o cale. Nu este o institutie, un set de doctrine sau o colectie de ritualuri, desi le contine pe toate trei. Este mai degraba o modalitate de a privi lumea si locul individului in lume si o traiectorie catre sfintenie care este, in mod paradoxal, atat foarte veche cat si actuala, cel putin pentru sensibilitatile apusene. Este calea catre libertate."

"Desigur, exista posibilitatea sa fie si viata parohiala plictisitoare, mohorata in ortodoxia americana, cel mai adesea in parohiile mai vechi si care sunt orientate etnic, care se vad pe sine putin mai mult decat comunitatea la rugaciune. Si pentru ca bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obisnuiti, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obisnuite. Oricine vine intr-o biserica ortodoxa si se astepta la perfectiune va fi dezamagit. Ceea ce veti gasi este adevarul si frumusetea prezentate intr-o forma care poate taia respiratia pentru americanul modern si o Cale veche fondata pe stabiltate doctrinara, realitate sacramentala si misticism crestin practic – un misticism care a fost marginalizat in mai toate celelalte biserici americane.

Am gasit in Ortodoxie ceea ce credeam ca voi gasi cand am devenit catolic. Sunt recunoscator lui Dumnezeu ca mi-a dat o a doua sansa in Ortodoxie si mi-a aratat Calea pe care am cautat-o toata viata mea. Cand am venit la usa bisericii pentru prima data, un dezastru spiritual, credeam ca nu voi putea sa rabd aceste liturghii lungi, aceste rugaciuni intense, aceste prosternari, posturile aspre si – cum sa ma exprim? – ciudatenia crestinismului ortodox intr-un context american. Au trecut cinci ani si nu-mi pot imagina cum am putut trai fara ele. Nu poti sa intri in Ortodoxie prin lectura. Trebuie sa vii si sa vezi."

sursa: http://www.bisericaortodoxaaurora.com/?p=3836