Calatoria spre Ortodoxie si dinspre Ortodoxie

(Interviu de Gh. Ciocioi, pentru revista “Lumea credintei”, acum circa 8 ani, cand inca pr. John nu era preot)

— Domnule John Lincoln Downie, ce ne puteţi spune despre copilăria şi religia în care aţi crescut?
— Am copilărit într-un mic orăşel din Pennsylvania, fiind născut în sânul unei familii reformate prezbiteriene. Am urmat o şcoală privată protestantă. Copilăria mea a fost aproape idilică. Sunt cel mai tânăr dintre cei 5 fraţi ai mei. Ne-am înţeles foarte bine între noi, fiind în acelaşi timp foarte diferiţi. Intreaga mea familie este o familie protestantă liniştită. Eu, în perioada colegiului, am devenit oarecum rebel. Revolta mea nu era întru totul rea. M-am revoltat împotriva a ceea ce se chema “succes” în societate şi împotriva materialismului care a cuprins acum America întreagă.
— Cum aţi cunoscut Ortodoxia?
— Uneori simt că aş putea vorbi o săptămână întreagă despre cum am cunoscut Biserica Ortodoxă, însă încerc să fiu concis. Tatăl meu, bine inforrnat şi, în general, o persoană cu vederi largi, a văzut că mă zbăteam pe multe căi. El a observat totuşi că citeam şi devenisem interesat de scrierile Părinţilor Bisericii (Sf Atanasie cel Mare, Sf Ignatie al Antiohiei) şi de Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, cărţi pe care tocmai le adusese “pe lăngă casă“. El mi-a dat o carte scrisă de către un protestant despre Biserica Ortodoxă, iar aceasta mi s-a părut foarte interesantă şi destul de precisă. Cartea se numea Eastern Orthodoxy — a Western Ferspective. Desigur că ea conţinea câteva greşeli în ceea ce priveşte ortodoxia, însă, cu toate acestea, mi-a stârnit îndeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiată mănăstire ortodoxă, care nu era alta decât ctitoria comună a părintelui Roman Braga şi a Principesei Ileana a României (Maica Alexandra). Eram pentru prima oară într-o biserică ortodoxă şi am simţit dintr-o dată plinătatea păcii şi a gravităţii care domneau aici. Din acel moment am căpătat un mare respect pentru Biserica Ortodoxă şi am constatat, deşi încă neclară în mintea mea, o mare diferenţă între aceasta şi Biserica Catolică. Încetul cu încetul, în decursul a 2-3 ani, m-am îndrăgostit pur şi simplu de slujbele bisericeşti ortodoxe şi am simţit o dorinţă puternică să experimentez cât de puţin viaţa monahală, pe de o parte pentru că nu eram prea copt în acel moment şi, pe de altă parte, din cauză că toţi apropiaţii mei erau protestanţi ori catolici, în timp ce eu mă simţeam în firea mea ortodox. Fiind foarte mişcat de viaţa monahală, am mers în Athos, sperând să-mi adâncesc viaţa duhovnicească şi, în acest demers, am fost încurajat de către monahii athoniţi să primesc botezul. Fusesem botezat în tinereţea mea ca protestant, dar când am devenit ortodox în America, mi s-a spus, cu îngăduinţă, să primesc doar Mirungerea. A fost o cumpănă pentru mine, dar în cele din urmă am hotărât că mă voi boteza. Am locuit la mănăstirea Cutlumuş, unde am stat ca dokimos (încercat şi acceptat), iar părinţii m-au botezat în mare în locul numit Kaliagra, care înseamnă “loc bun de pescuit“. Ce pot să spun? Părinţii sunt cu adevărat oameni sfinţi. Am fost foarte întristat să-i părăsesc, dar în acelaşi timp nu m-am simţit în stare să devin un monah athonit. Acum nădăjduiesc şi mă rog ca, atunci când va veni timpul să părăsesc această lume, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfănt să aibă milă de mine şi să-mi mai îngăduie să gust din acel har şi din acea pace. Vă mărturisesc că, o săptămână după ce am primit botezul la Athos, am fost în cer. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trăirea de acel har.
— Ce ne puteţi spune despre convertirea dumneavoastră?
— Eu cred într-o convertire continuă. Aceasta durează toată viaţa. Este un proces de trecere de la moarte la viaţă. Din nou simt că aş putea să merg la nesfârşit. Atâtea şi atâtea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu să mă aducă la hotărârea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevărat ortodox? Când îmi privesc viaţa mea, nu cred că aş putea să mă numesc pe mine creştin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a cărui inimă este rece şi lipsită de lumina harului? Mă rog să mă convertesc deplin înainte de moarte. Ca să fiu puţin mai concret, când am început să înţeleg rugăciunea şi să mă rog mai mult, am realizat că tradiţia ortodoxă a păstrat şi a trăit cea mai adâncă experienţă cu putinţă a rugăciunii. Ea singură în afara tuturor celorlalte Biserici, proclamă că Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Doar ea mărturiseşte că teolog este acela care se roagă cu adevărat. Numai ea ne învaţă că trebuie să ne eliberăm pe noi înşine de propriile preconcepţii despre Dumnezeu pentru a ne apropia de El. Numai Biserica Ortodoxă ne învaţă că mintea are nevoie să fie unită cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptură şi, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxă le păstrează fără greşeală.
— Întâlnirea dumneavostră cu mănăstirea Maicii Alexandra credeţi că v-a dat un imbold spre a cunoaşte mai mult ortodoxia românească? Cum aţi ajuns în România?
— Aceasta este O altă întrebare grea şi mi-ar trebui mult timp ca să răspund. Însă voi fi scurt şi la obiect.
Am întâlnit câţiva români pe când eram în Grecia, şi am simţit dorinţa să vizitez România, ori chiar să merg să studiez teologia aici. Am rămas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism şi doream să mă apropii de sfinţi adevăraţi. Auzisem despre Părintele Cleopa şi Părintele Sofian, precum şi despre N. Steinhardt — creştini adevăraţi.
— Cum vedeţi acum lucrurile în România?
— Am fost bine primit la Facultatea de Teologie. În primul an am stat la cămin, iar colegii mei au fost la înălţime. Nu am mai cunoscut alţi români cu care să mănânc atâţia cartofi prăjiţi… oamenii au fost foarte ajutători şi m-au încurajat. Pentru mine a fost o emoţie de nedescris să am profesori ai căror părinţi spirituali au fost în puşcării pentru dragostea lor faţă de Hristos. Am fost uluit pur şi simplu. L-am văzut pe Părintele Sofian, am stat puţin de vorbă şi cu Părintele Iustin Pârvu. Am profesori care i-au avut duhovnici pe Părintele Stăniloae şi pe Părintele Sofian. Uneori sunt supărat, nu pot să pricep cum mulţi nu înţeleg ce mare cinste este să ai astfel de oameni în mijlocul tău! Părinţii Galeriu, Stăniloae, Sofian, Cleopa, Ilie Lăcătuşu, Arsenie Boca nu au murit — ei sunt cu Dumnezeu! Nu mă bucur că ei sunt români, ci mă bucur că ei sunt Sfinţi.
— Se poate face o comparaţie între societatea americană creştină şi lumea ortodoxă românească?
— Nu vreau să accentuez diferenţele, oamenii sunt oameni peste tot în lume, dar cred că nu-i aşa de greu să spunem că, spiritual vorbind, România este bogată, în timp ce America este săracă. Materialismul este foarte avansat acolo. În şcolile publice nu se poate vorbi despre Iisus Hristos. Dacă cineva ar dori să-L întâlnească pe Iisus Hristos, în America, are mii de posibilităţi să se rătăcească şi să ajungă aiurea. Succesul financiar este extrem de tentant, însă lumea afacerilor din America este foarte necredincioasă. Asta ca o ironie. Este o foarte mare putere, o rea gândire care a pătruns America, şi ea poate să fie mai rea decât comunismul. În ateismul comunist se spunea: “Dumnezeu nu există, n-ar trebui să credeţi în El“. În America se spune: “Nu este o problemă dacă Dumnezeu există ori dacă El nu există, toate religiile sunt la fel, ceea ce este important este dragostea – dacă gândiţi că religia dumneavoastră este cea adevărată, probabil că sunteţi un fanatic“. În comunism, creştinii au fost crunt persecutaţi, ceea ce demonstrează că liderii ţărilor comuniste au realizat puterea religiei. În America, religiei nu i s-a permis să facă diferenţe. Guvernul spune că este “neutru“. Românii se întorc acum către Dumnezeu pentru că nu au altceva, dar iată că ei au lucrul cel mai important! Un adevărat test pentru Romănia va fi atunci când, după intrarea în UE, îşi va mai putea păstra credinţa ortodoxă?

[Grabriella]

În prealabil postat de Laura19

(Interviu de Gh. Ciocioi, pentru revista “Lumea credintei”, acum circa 8 ani, cand inca pr. John nu era preot)

— [i]Domnule John Lincoln Downie...

— Ce ne puteţi spune despre convertirea dumneavoastră?
— Eu cred într-o convertire continuă. Aceasta durează toată viaţa. Este un proces de trecere de la moarte la viaţă. Din nou simt că aş putea să merg la nesfârşit. Atâtea şi atâtea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu să mă aducă la hotărârea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevărat ortodox? Când îmi privesc viaţa mea, nu cred că aş putea să mă numesc pe mine creştin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a cărui inimă este rece şi lipsită de lumina harului? Mă rog să mă convertesc deplin înainte de moarte. Ca să fiu puţin mai concret, când am început să înţeleg rugăciunea şi să mă rog mai mult, am realizat că tradiţia ortodoxă a păstrat şi a trăit cea mai adâncă experienţă cu putinţă a rugăciunii. Ea singură în afara tuturor celorlalte Biserici, proclamă că Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Doar ea mărturiseşte că teolog este acela care se roagă cu adevărat. Numai ea ne învaţă că trebuie să ne eliberăm pe noi înşine de propriile preconcepţii despre Dumnezeu pentru a ne apropia de El. Numai Biserica Ortodoxă ne învaţă că mintea are nevoie să fie unită cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptură şi, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxă le păstrează fără greşeală.
[/b][/u]

Da! M-a impresionat foarte mult acest mesaj.Simt din tot sufletul la fel!

[delia31]

În prealabil postat de Laura19

mi-a stârnit îndeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiată mănăstire ortodoxă, care nu era alta decât ctitoria comună a părintelui Roman Braga şi a Principesei Ileana a României (Maica Alexandra).

Eram pentru prima oară într-o biserică ortodoxă şi am simţit dintr-o dată plinătatea păcii şi a gravităţii care domneau aici. Din acel moment am căpătat un mare respect pentru Biserica Ortodoxă şi am constatat, deşi încă neclară în mintea mea, o mare diferenţă între aceasta şi Biserica Catolică.

Încetul cu încetul, în decursul a 2-3 ani, m-am îndrăgostit pur şi simplu de slujbele bisericeşti ortodoxe şi am simţit o dorinţă puternică să experimentez cât de puţin viaţa monahală, pe de o parte pentru că nu eram prea copt în acel moment şi, pe de altă parte, din cauză că toţi apropiaţii mei erau protestanţi ori catolici, în timp ce eu mă simţeam în firea mea ortodox.

Fiind foarte mişcat de viaţa monahală, am mers în Athos, sperând să-mi adâncesc viaţa duhovnicească şi, în acest demers, am fost încurajat de către monahii athoniţi să primesc botezul. Fusesem botezat în tinereţea mea ca protestant, dar când am devenit ortodox în America, mi s-a spus, cu îngăduinţă, să primesc doar Mirungerea.

A fost o cumpănă pentru mine, dar în cele din urmă am hotărât că mă voi boteza. Am locuit la mănăstirea Cutlumuş, unde am stat ca dokimos (încercat şi acceptat), iar părinţii m-au botezat în mare în locul numit Kaliagra, care înseamnă “loc bun de pescuit“.

Ce pot să spun? Părinţii sunt cu adevărat oameni sfinţi. Am fost foarte întristat să-i părăsesc, dar în acelaşi timp nu m-am simţit în stare să devin un monah athonit.

Acum nădăjduiesc şi mă rog ca, atunci când va veni timpul să părăsesc această lume, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfănt să aibă milă de mine şi să-mi mai îngăduie să gust din acel har şi din acea pace.

Vă mărturisesc că, o săptămână după ce am primit botezul la Athos, am fost în cer. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trăirea de acel har.

Laura, multumiri pentru stradania de a fi postat acest interviu cu Parintele John Lincoln Downie de la Biserica Rusa din Bucuresti!

Pe siteul Bisericii Ortodoxe la care merg eu s-a postat aceasta frumoasa marturie si m-am gandit sa o postez si aici.

"Am venit la ortodoxie in 2006 un om frant. Am fost un practicant sincer si un romano-catolic convins multi ani la rand dar credinta mea a fost zguduita in mare parte de ceea ce am descoperit lucrand ca reporter si investigand scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost ca ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credintei de orice incercare, dar informatiile pe care le aveam si care ma chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede in pretentiile de adevar ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru sotia mea si pentru mine Protestantismul nu era o optiune, dat fiind ceea ce cunosteam despre istoria bisericii si date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentala. Ne-a mai ramas Ortodoxia ca singur liman la care putem trage in urma furtunii ce ameninta sa ne darame credinta.

Adevarul este ca tanjeam deja de o vreme dupa Ortodoxie din aceleasi motive pentru care eu, ca tanar, mi-am gasit calea in Catolicism. Mi s-a parut o stanca de stabilitate intr-o marea turbulenta a relativismului si modernismului care acaparau crestinismul apusean. Si in vreme ce Biserica Catolica a dat la o parte atat de mult din mostenirea sa liturgica si artistica in violenta Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxa si-a pastrat-o. Cu ceva ani inainte de a intra in Ortodoxie, eu si sotia mea am vizitat niste prieteni ortodocsi in parohia lor din Maryland. Ca niste catolici morali si conservatori in ceea ce priveste ritualul liturgic ce eram am fost miscati de ceea ce am vazut acolo si chiar invidiosi. A trebuit sa plecam mai devreme si s-o pornim in graba la drum pentru a ajunge catre cea mai apropiata parohie catolica pentru a ne indeplini indatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastra de la Pizza Hut, biserica la care am reusit sa ajungem, si ceea ce am vazut la parohia ortodoxa ne-a facut sa plangem. Dar uratenia estetica, chiar si un simtamant de dezolare spirituala nu inlatura adevarul si noi stiam ca trebuie sa stam cu adevarul – si prin urmare cu Roma – in ciuda tuturor acestor lucruri.

Daca Catolicismul in America ar fi fost sanatos poate ca am fi putut sta mai tari in timpul proceselor de abuz sexual. Dar sotia mea si cu mine ne ingrijoram deja de ceva vreme cum aveam sa crestem copii crestini data fiind lejeritatea invataturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocsi” insemnand ca noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune si ne sarguiam sa traim dupa aceste invataturi. Dadeam gres – toata lumea da gres – dar ideea e ca asteptam de la biserica sa ne dea invataturi morale limpezi si sa ne ajute sa ne traim credinta cu integritate si bucurie. Iata care era problema: este foarte putina ortodoxie in Biserica Catolica din Statele Unite si, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoastere a conceptului de „credinta dreapta”. Nu era ca si cand as fi vrut sa-i dau afara pe toti cei care nu se ridicau la inaltimea trairii invataturii catolice – ar fi trebuit sa fiu primul caruia sa-i fie aratata usa daca asta era cazul – doar ca nu distingeam nicio directie si nicio convingere reala ca parohiile si comunitatile parohiale exista pentru alt motiv decat acela de a ne complace intr-o paruta stare de bine. Desi atunci nu aveam un termen cu care sa descriu situatia, eram istovit pana la pamant de acea forma artificiala de crestinism pe care sociologul Christian Smith o numeste „Deismul moralist terapeutic”. Eram atat de golit de deznadejde din pricina tuturor acestor lucruri ca si catolic incat atunci cand au batut acele vanturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credintei mele catolice nu a rezistat."

'Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolica – pe care inca o iubesc si careia nu-i pot fi suficient de recunoscator pentru faptul ca m-a facut sa cunosc vechiul crestinism sacaramental – ci pentru a infatisa de ce Ortodoxia a fost atat de atractiva pentru mine. Cand l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus ca pentru un catolic, istovit de razboaiele culturale ce au loc inlauntrul Catolicismului american, e o usurare binecuvantata sa afle ca in Ortodoxie nu exista astfel de „razboaie”. Tipurile de probleme care separa multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atat de disputate in practica ortodoxa. Desi ar fi ridicol sa pretindem ca aceste conflicte nu exista in parohiile ortodoxe, ele pur si simplu nu starnesc asemenea valva.

Si apoi mai este liturghia si muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea in alte biserici. Este coplesitor de frumoasa si profunda si este in cea mai mare parte aceeasi Sfanta Liturghie pe care Sfantul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusetea acestei liturghii este de-a dreptul emotionanta si evlavia pe care o inspira este intaritoare. Si desi duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (in slujbele ortodoxe cantam psalmi si rugaciuni), sunt multe de spus pentru faptul ca nu mai trebuie sa rabd sa ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) si alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atat de atractiva pentru convertiti, cel putin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care trateaza pacatul. Nu vreau sa spun ca e o religie dura – e departe de asa ceva! – doar ca Ortodoxia ia foarte in serios stricaciunea firii umane. Ortodoxia n-o sa-ti spuna ca esti bine. De fapt, iti va cere sa te numesti pe tine asa cum Sfantul Pavel se numea, „cel mai mare dintre pacatosi.” Si Ortodoxia iti va spune Veste cea Buna: ca Hristos a murit si a inviat ca si tu sa ai viata. Dar ca sa ai viata, va trebui sa mori tie iar si iar. Si ca nu va fi fara durere, ca nu poate fi, altfel nu va fi adevarat.

Din pricina tuturor acestora, in pofida frumusetii impresionante si a bogatiei sarbatorilor, Ortodoxia este mult mai austera si solicitanta decat majoritatea bisericilor crestine americane. Liturghiile lungi, desele rugaciuni, asprimea posturilor – toate solicita in mod serios credinciosul, in special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi insine si ne cheama la pocainta. Ortodoxia nu e interesata sa ne faca sa ne simtim confortabil in starea de pacatosenie. Nu vrea, nici mai mult nici mai putin, decat ca noi sa devenim sfinti.

E obisnuit printre convertitii americani ca barabtii sa fie mai intai atrasi de Ortodoxie si apoi ca sotiile lor sa ii urmeze. Nu e greu de vazut de ce. Multi barbati sun satui de un crestinism usurel, burghez care nu le cere prea mult. Barbatilor le plac provocarile si chiar asta le ofera Ortodoxia.

Nu va lasati inselati. Ortodoxia nu e, in adancul ei, despre reguli si practici. Cu cat sporesc in ortodoxie cu atat mai clar imi este ca Ortodoxia este o cale. Nu este o institutie, un set de doctrine sau o colectie de ritualuri, desi le contine pe toate trei. Este mai degraba o modalitate de a privi lumea si locul individului in lume si o traiectorie catre sfintenie care este, in mod paradoxal, atat foarte veche cat si actuala, cel putin pentru sensibilitatile apusene. Este calea catre libertate."

"Desigur, exista posibilitatea sa fie si viata parohiala plictisitoare, mohorata in ortodoxia americana, cel mai adesea in parohiile mai vechi si care sunt orientate etnic, care se vad pe sine putin mai mult decat comunitatea la rugaciune. Si pentru ca bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obisnuiti, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obisnuite. Oricine vine intr-o biserica ortodoxa si se astepta la perfectiune va fi dezamagit. Ceea ce veti gasi este adevarul si frumusetea prezentate intr-o forma care poate taia respiratia pentru americanul modern si o Cale veche fondata pe stabiltate doctrinara, realitate sacramentala si misticism crestin practic – un misticism care a fost marginalizat in mai toate celelalte biserici americane.

Am gasit in Ortodoxie ceea ce credeam ca voi gasi cand am devenit catolic. Sunt recunoscator lui Dumnezeu ca mi-a dat o a doua sansa in Ortodoxie si mi-a aratat Calea pe care am cautat-o toata viata mea. Cand am venit la usa bisericii pentru prima data, un dezastru spiritual, credeam ca nu voi putea sa rabd aceste liturghii lungi, aceste rugaciuni intense, aceste prosternari, posturile aspre si – cum sa ma exprim? – ciudatenia crestinismului ortodox intr-un context american. Au trecut cinci ani si nu-mi pot imagina cum am putut trai fara ele. Nu poti sa intri in Ortodoxie prin lectura. Trebuie sa vii si sa vezi."

sursa: http://www.bisericaortodoxaaurora.com/?p=3836

Un preot catolic se converteste la ortodoxie. Marturia sa :

I am leaving Old Catholicism(video)

de la biserica luterana la ortodoxie:
Why I Became an Orthodox Christian(video)
***
Why I Converted To Eastern Orthodoxy : Author Frank Shaeffer(video)
***
Evangelicals Come Home to the Orthodox Church(video)

[Ekaterina]

Aceasta povestire despre lucrarea Sfantului Nicolae Kasatkin, apostolul Japoniei este foarte insufletitoare. Chiar si mai mult, povestea si viata primului sau convertit intru Hristos, parintele Paul Takuma Sawabe. Ce preot luptator pentru Hristos!

Sfantul Nicolae Kasatkin a fost un preot orthodox care slujea lui Hristos in Japonia in timpul shogunatului Tokugava, in perioada Edoa (1603 – 1868). Strainii erau priviti cu neincredere, chiar urati si era ilegala pentru cineva sa propovaduiasca o religie straina. In primii ani ai misionariatului sau Sfantul Nicolae a fost infruentat de catre un razboinic samurai si preot shintoist pe nume Takuma Sawabe. Inarmat cu sabia katana, Swabe a stat in fata tanarului preot Nicolae cu intentia de a-l ucide inainte ca acesta sa apuce sa predice.

Cu o privire feroce pe chip, samuraiul s-a oprit in fata Parintelui Nicolae. Ce treaba avea omul asta sa intre in tara mult iubita a samuraiului si sa propovaduiasca o credinta ciudata? Ii va spune acestui tanar preot una sa-l tina minte! Daca vorbele nu vor fi de ajuns sa-l convinga atunci poate trebuie luate alte masuri.

Nu prea avea ce sa faca Parintele Nicolae. Stia ca multi japonezi sunt impotriva religiei ortodoxe. Si, iata, in fata lui statea acest mandru samurai, un pagan, un preot al celui mai vechi templu Shinto din oras, uitandu-se cu racela la el si exprimandu-si dispretul pentru credinta crestina. Parintele Nicolae nu putea pur si simplu sa-l ignore sau sa-l ocoleasca pe preot. Situatia cerea inititativa si pentru ca a fost pregatit de anii de munca, studiu si greutati pe care le-a avut de timpuriu in viata, Parintele Nicolae a fost in stare sa faca fata acestei provocari dure. Infatisand o grija iubitoare, a purtat o discutie calma cu acest om furios. Ura pe care samuraiul o simtise nu prea mai statea in picioare. Devenise serios si ingandurat.

Sfantul Nicoale continua cu ale sale cuvinte:

„Incepand cu a doua zi i-am dictat istoria sfanta a Vechiului Testament. El a adus hartie si pensula si a inceput sa astearna in scris tot ceea ce i se spunea. Vorbirea mea a fost intrerupta la aproape fiecare cuvant de catre obiectii care, la randul lor, aveau nevoie de explicatii. Pe masura ce zilele treceau, erau din ce in ce mai putine obiectii si el a continuat sa inregistreze fiecare gand si nume. Procesul nasterii unui om la o viata noua era infatisat de Dumnezeu chiar inaintea ochilor mei.”

Samuraiul preot-razboinic Takuma Sawabe a fost, prin mila lui Dumnezeu, botezat in aprilie 1868 impreuna cu doi dintre prietenii sai, Sakai si Urano. Si-a luat numele de Paul la botez – si cei trei oameni au devenit primii japonezi convertiti la ortodoxie. In 1875, Takuma (Paul) a fost uns intru preotie si a devenit primul preot japonez. Parintele Paul Swabe a continuat sa slujeasca noua sa credinta pe masura ce biserica sa continua sa creasca in deceniile urmatoare. Avea sa supravietuiasca dascalului sau, episcopul Nicolae cu un an, murind in 1913.
http://www.familiaortodoxa.ro/2012/0...nez/#more-4223