Cel mai josnic pacat si cea mai mare virtute

M-am mai gandit la ideea aceasta a sacrificiului, care ar trebui sa vina din iubire de semeni, si anume cum sa exprim mai bine "problema" mea: daca stiu teoretic ca a avea grija de un bolnav, spre exemplu, este un sacrificiu care teoretic este bine primit/ placut Domnului (ca sa nu mai vorbim de cel bolnav), dar practic nu am atat de multa putere de sacrificiu, nu pot sa il vizitez zilnic, ci doar de doua ori pe saptamana, sau nu il tin la mine acasa ci il vizitez la el acasa, si poate mai vorbesc cu cineva sa ma suplineasca in zilele in care nu pot... sau ceva de genul asta... Adica il ajuti pe celalalt, dar nu poti sa te dai pe tine peste cap, nu din egoism, ci din conditionari obiective (ai serviciu, ai si alte obligatii)...
Ideea este ca si pe drumul acesta al sacrificiului se inainteaza treptat, la masura fiecaruia. Important este sa vrem sa mergem pe acest drum. Dar daca "ma sacrific" si ma simt frustrat, ma enervez etc. - nu cred ca are prea mare valoare...