Injuratura

[Magda M.]

Intr-adevar pare incredibil ce se-ntampla. Oamenii nu mai vorbesc limba romana,injura. De ceva timp sunt nevoita sa fac naveta cu trenul, in Teleorman. Mi-am facut abonament pe interregio, mai scump, tocmai petru a fi scutita de compania mai colorata de pe trenul personal. Ei bine, dintr-un cap pana in celalalt al trenului IC, oriunde ai incerca sa te ascunzi ca sa nu mai auzi, toata lumea incepand cu batranii si terminand cu copiii injura de cele sfinte...Indiferent de ce ar fi vorba, propozitiile simple de genul "e soare" sunt urmate obligatoriu de injuratura. Este trist pentru ca fenomenul s-a perpetuat, spiritul de turma l-a asimilat imediat, ca fiind ceva "haios" si nu stiu ce e de facut. Simti si mila pentru acesti oameni dar in acelasi timp esti si agresat...si ca sa nu te afecteze prea tare personal (ci numai pentru ca te doare soarta poporului caruia ii apartii) cred ca e bine sa fii cat mai adancit in lumea ta si sa te poti ruga atunci. Poate ca si acestea sunt incercari pentru noi...

[mihaiB]

Si in vest se folosesc asemenea cuvinte, dar nu in fata ci cand omul se intoarce, nu asa direct. Dar sa nu uitam ca suntem in saptamana luminata.

Hulele dovedesc o vinovăţie mai veche, nu una de acum. Înjurătura însă îl dovedeşte pe respectivul că, cel puţin în momentul acela, e un iresponsabil, deci dezechilibrat în structura genetică, în mediul umoral, în servciul de cenzură şi în sistemul nervos.

"Prima iubire e către părinte. Primul copil avea tată pe Dumnezeu…Asta dovedeşte că iubirea îşi are sensul în Dumnezeu, care veşnic învredniceşte şi pe cel ce iubeşte pe Dumnezeu.

Dar oamenii se mai încâlcesc şi cu iubirea de trup. Iubirea aceasta nu e egală în toate cazurile cu păcatul, ci zicem că în tot cazul e infectată de păcat. Faptul dragostei trupeşti lasă o puternică impresie în toată pivniţa fiinţei, în acea zonă de nouă zecimi a subconştientului. Cenzura morală astupă un deposit de dinamită, după ce n-a ştiut să-l refuze. O înjurătură de Dumnezeu e explozia acestui depozit. Iată de ce, când înjură bărbaţii, folosesc cuvântul – ce nu se scrie – al iubirii trupeşti. Partea de înjosire şi păcat a acestei iubiri, pe care o simt în trupul lor, le izbucneşte din subconştient şi, cu ea, izbesc furios cenzura morală şi idealul de dragoste – pe Dumnezeul celui pe care-l înjură. O înjurătură e un moment de îndrăcire a mâniei, o clipă de întunecare a minţii – aşa plăteşte cenzura conştiinţei negrija de mai înainte.

Când deci pe unii cu cenzura slabă – slăbiciune moştenită genetic – îi scoate din sărite vreo împrejurare oarecare, afluxul de sânge şi fiere la creier face de li se întunecă orice conştiinţă, şi încep rafalele înjurăturii. Ea vine, după cum se poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consummate, din auzire, din conţinutul memoriei conştiente sau inconştiente, printr-un mecanism al suprapunerii de imagini, şi anume, peste cele cuvioase, cele necuvioase, stârnite de hormoni, sau, în sfârşit, prin mecanismul de contrast". - Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Părintele Arsenie Boca

[costel]

"Omul, ori de cate ori pacatuieste, urmareste satisfacerea unei dorinte si uneori se procopseste cu ceva. Cand fura, la avutul sau adauga avutul altuia. Cand desfraneaza, urmareste satisfacerea unei pofte trupesti. Prin minciuna, vrea sa-si apere onoarea. Pe cand atunci cand injura, nu se alege cu nimic decat cu o mare osanda".

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de costel

"Omul, ori de cate ori pacatuieste, urmareste satisfacerea unei dorinte si uneori se procopseste cu ceva. Cand fura, la avutul sau adauga avutul altuia. Cand desfraneaza, urmareste satisfacerea unei pofte trupesti. Prin minciuna, vrea sa-si apere onoarea. Pe cand atunci cand injura, nu se alege cu nimic decat cu o mare osanda".

Nu stiu de unde vine citatul, dar e greu de inteles aceasta. Cum adica, la toate avem o scuza, dar la injuratura nu avem fiindca... nu ne alegem cu nimic? Ce fel de "nimic"? Sa lasam "osanda", fiindca aceasta vine pentru orice pacat, nu doar pentru injuratura. Uneori mai spunem cand se strica vremea ca Dumnezeu "S-a suparat pa noi"... cand ne mai da cate un cutremur, cate o furtuna, cate o ploaie mare, cate o alunecare de teren... Sfantul Ilie cand se supara, tuna si fulgera, si unde cade traznetul se spune ca mai "omoara" cate un diavol. Ce este injuratura, daca nu o descatusare de zaduf, de suparari pe care le tot acumulezi dintr-un mediu care pare ostil, nedrept si injust in fata propriei constiinte? Cum adica "nu castigi nimic"? Eu cred ca aceasta "eliberare", tocmai ca este ceva foarte insemnat, fara de care nici Pamantul nu poate rabda, si mai da cate un cutremur sau mai erupe cate un vulcan... Nu exista notiune de "nimic" ca si valoare comparativa, ca si reper... Curentul electic este tot "nimic", dar zgaltiie teribil. Sfintele moaste pot insemna "nimic", dar sunt datatoare de mir si facatoare de minuni...
Omul nu face exceptie si simte nevoia la randul lui sa izbucneasca din cand in cand. Cum o face, aceasta este alta problema. Daca alege sa injure si sa-si manifeste ura fata de Dumnezeu sau lucruri sfinte, este foarte grav, fiindca asta chiar il osandeste. Ca si dracuiala sau cuvintele vulgare care sunt uraciune si spurcaciune la Dumnezeu.
Indelunga rabdare ne poate scuti de astfel de izbucniri, dar se intelege ca trebuie sa fii foarte induhovnicit pentru asta, iar noi... vai de zilele noastre...

[windorin]

Injuraturile si vorbele de rusine sunt urmarea unor patimi precum: judecarea aproapelui, mandria, egoismul si mania.
Impotriva injuraturilor se lupta cu nevointe precum: tacerea, privirea spre caderile proprii, jertfelnicia, lupta cu gandurile si smerenia.

Fara ajutorul lui Dumnezeu insa, totul ramane psihologie lipsita de roade statornice.
Desi ajuta mult, singure bunul simt si educatia nu vor fi niciodata indeajuns pentru a nu avea ganduri si cuvinte de necinste.