Biserica CATOLICA ZGUDUITA DE NOI DEZVALUIRI ! ! !

[ioanna]

În prealabil postat de nutucutu

Spuneati ca celibatul sta in calea implinirii vocatiei. Iar eu v-am aratat ca si casatoria poate sta in calea vocatiei.

Casatoria nu sta in fata implinirii vocatiei, pentru ca un tanar ortodox poate fi hirotonisit indiferent de starea sa civila, insa romano-catolicul nu poate fi daca este casatorit. Momentul hirotonisirii trebuie ales de fiecare, pentru ca in starea in care se hirotoniseste (casatorit/necasatorit) in aceea ramane. Mai devreme sau mai tarziu, ortodoxul isi implineste vocatia, insa romano-catolicul casatorit nu va putea niciodata sa fie hirotonisit.

[Mihailc]

În prealabil postat de nutucutu

Dumneavoastra prezentati lucrurile ca si cum preotii ortodocsi renunta la tot in afara de viata de familie, iar preotii catolici renunta la viata de familie si primesc in scimb "compensatii". V-as ruga sa va documentati. Preotiii catolici, ca si cei ortodocsi, se angajeaza pe un drum de slujire a Domnului si a aproapelui. Preotii catolici pornesc la drum renuntind la cele mai usoare lucruri, adica la bunurile materiale si la viata de familie. Pe parcursul vietii unii se desavirsesc renuntind la toate, inclusiv la ei insisi, altii nu.

Uite cum stau lucrurile (ca să evităm deturnarea infantilă a discuției într-o polemică cu argumente aproximative)...

D-ta te-ai grăbit să-i faci mucenici pe toți preoții catolici, întrucât sunt obligați să renunțe la sexualitate (nu la viața de familie, întrucât demonizarea familiei este condamnată de toată tradiția creștină autentică).
Ai folosit total nepotrivit cuvântul ”tot” și prin asta mi-ai dovedit că nu cunoști sensul adevărat al ascezei creștine.
Cât privește documentarea, am experiența unor studii într-o facultate de teologie catolică și am avut ocazia să văd pe viu cum trăiesc preoții celibatari și chiar am purtat discuții deschise cu asemenea oameni, sinceri în intenții dar neputincioși în mijloace. Compensațiile există, chiar dacă nu sunt recunoscute oficial ca atare, iar acestea fac parte dintr-un sistem de organizare în care sunt incluse tacit, în umbra unor priorități de natură pastorală. Nu-i condamn, nici nu-i disprețuiesc, doar îi compătimesc creștinește, fiindcă târgul ăsta mi se pare de o ipocrizie greu de calificat cu un singur cuvânt.
Ideea generală pe care am încercat să o scot în evidență este diferența dintre funcționalitatea organică și funcționalitatea mecanică, prima axată pe libertatea de a alege o formă de împlinire spirituală în parametrii căreia persoana să se dezvolte optim, și a doua bazată pe integrarea forțată într-un angrenaj reglat ideologic pentru o funcționare impersonală. Și vorbesc de viziunea ortodoxă, rezumată de sintagma evanghelică ”sabatul este pentru om”, adică principiul slujește persoana și viziunea catolică, exprimată concis în expresia ”omul este pentru sabat”, sau cu alte cuvinte persoana este sclava principiului.

Cumva preotul la care va spovediti, dupa ce va spovediti, va trimbiteaza pacatele in gura mare ca sa stie toata lumea?

Cred că un preot bun care spovedește multă lume, își dă seama ce păcate predomină în viața credincioșilor și va căuta să le combată prin predici și alte mijloace pastorale.

Biserica Ortodoxa face publice greselile slujitorilor ei?Dumneavoastra strigati in gura mare problemele din familia dumneavoastra?

Păi victimele păcatelor încep să vorbească, arătând tuturor unde poate duce celibatul forțat. Vorbim aici de viețuire dedublată și de păcate grave care distrug vieți, nu de picanterii imorale.

Spuneati ca celibatul sta in calea implinirii vocatiei.

Unde am spus așa ceva?

Iar eu v-am aratat ca si casatoria poate sta in calea vocatiei.

Cu siguranță căsătoria poate sta în calea vocației monahale, dar n-am sesizat ce mi-ai arătat. Poate că doar ai gândit ceva și ai uitat să scrii!

"[...]Dintre Sf. Taine, in afara de Sf. Impartasanie, ne oprim si la preotie. Biserica Ortodoxa admite casatoria preotilor, asa cum o cerea si Sf. Pavel (Tit, 1, 6) si asa cum o recomanda Sinodul I ecumenic, dar accepta episcopi numai din randul monahilor (can. 12 al Sinodului VI ecumenic). Biserica romano-catolica a introdus celibatul preotilor, lucru care isi are riscurile lui de ordin moral. Tot asa, de prin secolul V s-a dezvoltat in Apus ritul liturgic roman, cunoscut mai tarziu sub numle de “missa” un timp a existat si asa numitul rit “galican”.[...] ""(extras din"Pagini din istoria bisericii romanesti", Situatia Bisericii crestine pana la schisma din 1054)

Primul Sinod Ecumenic

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împaratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl a adoptat 20 de hotarâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pâna atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodlui de catre Eusebiu din Nicomedia, însa a fost respins imediat. În cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este urmatorul:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamântului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.

Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai înainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a facut om.

Si s-a rastignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, dupa Scripturi.

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Împaratie nu va avea sfârsit.

O alta hotarâre a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.

Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care îi poarta numele.

Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutati si cruzimi în timpul prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.

Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita în Biserica Ortodoxa în a saptea duminica dupa Pasti.

CELIBATUL

424. -”Celibatul religios este fagaduinta de a trai necasatorit toata viata, numai cu scopul de a sluji Domnului in toata deplinatatea si nu altfel. Casatoria, este legea obsteasca. Celibatul este o exceptie care isi are temeiul in darul lui Dumnezeu. Nu toti pot primi necasatoria, ci numai celor ce le este dat” (Matei. 19, 1). El este un sfat celor ce se simt in stare sa-l implineasca. “Cel ce nu este casatorit, se ingrijeste de slujba Domnului, cum sa placa mai bine lui Dumnezeu; cine este casatorit se ingrijeste mai mult de lucrurile lumii, cum sa placa sotiei” (I Cor.7,2,34; I Tim. 5,5). Orice preot este liber sa aleaga viata de casatorie sau feciorie celibatara. Astfel, celibatarul are datoria sa-si cerceteze sufletul sau daca poarta in sine acel foc al harului si a unei credinte mai tare decat moartea, daca are vointa de a duce greul singuratatii si al gospodariei personale prin sine insusi, daca are inclinari de a se ocupa cu rugaciunea, slujba si misiunea bisericeasca, care sa-i ocupe tot timpul, caci altfel se poate insela. Celibatul este foarte usor pentru cine il traieste cu vrednicie deplina pentru Dumnezeu, dupa exemplul proorocilor, apostolilor si a sfintilor parinti din toate timpurile si, se va bucura de roadele infranarii si ale faptelor bune. “Ei nu s-au intinat cu femei, caci sunt feciorelnici si urmeaza Mielul oriunde el merge. Ei au fost rascumparati dintre oameni, ca cel dintai rod pentru Dumnezeu si pentru Miel”. -(Apoc. 14,4


”Deoarece si dreptcredinciosul imparat (desi este mirean), a vorbit catre acest sfant si ecumenic sinod, ca cei ce se numara in cler si impart altora cele sfinte sa fie curati, si slujitori evlaviosi si vrednici de jertfa cea inteleapta a marelui Dumnezeu, care este El insusi si jertfa si arhiereu si sa curatim cele spurcate care s-au lipit de dansii prin casatoriile cele nelegiuite. Apoi, delegatiile bisericii romanilor, au propus ca sa se aplice canoanele cu prea multa strictete. Delegatii acestei cetati imparatesti (Bizantul), au cerut sa aplice canoanele mai umanitar si cu mai multa ingaduinta. Noi am impreunat amandoua propunerile, in chip parinteste si cu iubire de Dumnezeu, ca sa nu dam prilej ca ingaduinta sa duca la slabiciune si nici strictetea sa nu fie prea aspra, mai ales ca pacatele s-au intins asupra multor barbati din cauza nestiintei canoanelor”[...] Ancira 10

Familia preotului – comuniune de credinţă şi de viaţă creştină în parohie

Preotul ortodox, spre deosebire de preoţii Bisericii Romano-Catolice, are dreptul şi privilegiul de a se căsători, de a forma o familie, acest drept şi privilegiu fiind în acelaşi timp o obligaţie şi o răspundere deosebită în viaţa socială şi pastorală din parohie. Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalţi credincioşi, el trebuind să justifice familia sa, nu numai prin dreptul comun tuturor oamenilor, ci şi din punct de vedere religios-moral, printr-o viaţă de familie exemplară şi edificatoare.

Căsătoria preotului este căsătoria celui ce este rânduit să slujească lui Dumnezeu, fiind, prin urmare, angajat în lucrarea sa sacerdotală din parohie împreună cu familia sa, aceasta nefiind pentru preot numai un cadru de vieţuire cotidiană, ci şi o comunitate de viaţă religioasă şi de credinţă în care preotul îşi începe propria activitate pastorală, fiind „pepiniera morală a parohiei”. Dată fiind participarea familiei preotului la întreaga sa activitate de formare a credincioşilor şi de mântuire a acestora, ea poate contribui pozitiv sau negativ la împlinirea scopului slujirii sacerdotale a preotului, în funcţie de nivelul vieţuirii duhovniceşti în Hristos şi de conştientizarea misiunii preoţeşti, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai secularizată.

Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioşilor trebuie să înceapă întotdeauna cu propria familie, cu soţia, copiii, casnicii şi rudele sale, aceştia, mai mult decât alţi credincioşi, trebuie să fie catehizaţi şi moralizaţi pentru a fi cu adevărat un model de viaţă creştină. Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie s-o neglijeze în timp, întrucât de stadiul ei de creştere duhovnicească depinde în mare măsură reuşita preotului în chemarea specială a slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi conducerea acestora pe calea mântuirii.

Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă.
Având în vedere complexitatea misiunii pastorale, preotul nu poate fi duplicitar, el trebuie să fie consecvent în comportament şi în misiunea sa, neputând fi păstor în parohie, neglijând şi fiind dezinteresat faţă de familia sa, care ar trebui să constituie piatra de temelie a propriei misiuni preoţeşti. A face abstracţie de propria familie în activitatea de parohie, înseamnă imposibilitatea de a zidi, de a-i îndrepta pe alţii, fără a fi susţinut prin puterea exemplului propriei familii. Oare cum poţi să-i îndrepţi şi să-i mântuieşti pe alţii, dacă propria familie este exclusă şi neglijată în lucrarea de mântuire a credincioşilor ? Cum vor înţelege şi accepta ceilalţi credincioşi mijloacele de dobândire a mântuirii, dacă însăşi familia preotului, în care el vieţuieşte zilnic, nu le înţelege şi nu le primeşte ? Însăşi misiunea preotului este în pericol, cuvântul lui nu mai este cuvânt cu putere multă, convingător şi ziditor, dacă toate acestea nu sunt însoţite de putea exemplului vieţii personale şi a propriei familii, aceasta din urmă fiind factor de păstrare şi promovare a vieţii religios-morale în parohie, precum şi factor de coeziune socială şi duhovnicească în comunitatea locală de viaţă în Hristos.

Casa preotului trebuie să fie „pârga parohiei, pârga Bisericii, început şi model de casă creştină, de comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă-morală”, familia preotului fiind prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală[10]. Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creştină şi casa lui Dumnezeu, Biserica, toţi creştinii trebuind să-şi conducă cu moralitate casa: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul care poartă de grijă comunităţii creştine de acasă, „având copii ascultători cu toată bunăcuviinţa” (I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înţelepciunea şi puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său. Căci dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii, nu reuşeşte să conducă bine şi cu bunăcuviinţă pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă şi îndemn pentru ceilalţi, cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioşii săi pe calea mântuirii, cu credinţă şi cu dragoste ? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Iar de nu ştie cineva casa sa să şi-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ?” (I Tim. III, 12).

Dar, nu numai preotul trebuie să aibă calităţile de părinte responsabil pentru casa lui Dumnezeu şi a sa, ci şi soţia credincioasă trebuie să fie conştientă de sfinţenia şi de răspunderea preoţiei, fiind sprijin şi mângâiere pentru preot, participând la necazurile şi la bucuriile activităţii pastorale în parohie.
Copiii preotului au datoria unui comportament demn în faţa oamenilor, o purtare frumoasă prin care să se distingă de cei mai puţin iniţiaţi în tainele credinţei şi ale slujirii lui Dumnezeu, participând astfel, în mod direct, alături de mama lor la misiunea preoţească a părintelui lor.

O soţie nepăsătoare, neserioasă, vanitoasă, nepotrivită cu chemarea preotului, precum şi copiii neascultători, imorali şi aroganţi pot afecta lucrarea preotului ca părinte duhovnicesc pentru enoriaşii săi, expunându-l pe acesta chiar unei situaţii scandaloase prin comportamentul imoral al membrilor familiei sale.

Soţia şi copiii preotului trebuie să fie modele de urmat pentru ceilalţi credincioşi, ascultându-l obiectiv pe preot şi învăţând ca orice credincios, fiind în acelaşi timp cei dintâi care se pronunţă asupra activităţii preotului, corectând ceea ce se poate corecta în cuvântul, atitudinea şi poziţia sa faţă de credincioşi, având cea mai sinceră apreciere asupra lucrării sale.
Preotul, în activitatea sa în parohie, nu trebuie să se limiteze numai la predică şi la serviciile religioase, el trebuie să verifice roadele muncii sale pe terenul sufletesc al credincioşilor săi, în ce măsură aceştia ascultă cuvântul şi îl fac să rodească în viaţa lor. Cel mai bun confident al preotului pentru cunoaşterea stării sufleteşti a credincioşilor este soţia sa, care trebuie să fie obiectivă şi să nu-l descurajeze pe preot în misiunea sa. Însuşi preotul ar trebui s-o facă pe soţia sa conştientă de lucrarea lor comună, de greutăţile, dar şi de mulţumirile sufleteşti pe care o astfel de lucrare sfântă le poate aduce, slujirea pastorală a preotului neputând fi separată de familia sa, de colaborarea cu aceasta pentru împlinirea scopului ultim al slujirii preoţeşti, mântuirea credincioşilor.

Locul în care soţia preotului poate activa cu cele mai bune rezultate este comitetul parohial. În cadrul său lucrează femei evlavioase din parohie, pline de entuziasm şi de iniţiativă în a-l ajuta pe preot în lucrarea de întreţinere şi de înfrumuseţare a locaşului de cult. Aici, soţia preotului se poate afirma prin delicateţea, sensibilitatea şi simţul ei practic, fiind de real folos preotului în lucrarea sa pastorală, chiar un Ierarh al Bisericii noastre afirma: „preotesele sunt jumătatea misionară a preotului în parohie”. În plus, prestigiul de care se bucură în calitatea sa de soţie a preotului, contribuie decisiv în asigurarea succesului în lucrarea comitetului parohial.

Dar, pentru a se realiza toate acestea, preotul trebuie să facă o bună alegere a soţiei care asigură împlinirea prin împreună-lucrare a sarcinilor ce decurg din activitatea pastorală a preotului. Soţia trebuie să fie potrivită sufleteşte cu misiunea preoţească, să conştientizeze responsabilităţile unei astfel de chemări. Dacă rămâne străină faţă de aspiraţiile sacerdotale, nu numai că nu-l ajută pe preot, dar îl şi împiedică şi-l demoralizează în lucrarea lui sfântă. Astfel, soţia preotului trebuie să fie formată în acest spirit de către preot pentru a corespunde împreună cu toată familia chemării sfinte de a-I sluji lui Dumnezeu şi oamenilor. Atunci când preotul face o bună alegere privind soţia sa, ea corespunzând sufleteşte misiunii sale de preot, se asigură nu numai o căsnicie fericită a preotului, dar şi o bună colaborare şi armonie în opera sa în parohie[13]. După cuvintele înţeleptului Solomon „cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte bunăvoirea lui Dumnezeu” (Pilde XVIII, 22), iar „femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei” (Pilde XII, 4). Aşadar şi pentru preot, o femeie virtuoasă este ajutor şi bucurie omenească şi duhovnicească, lucrând împreună, în comuniune, la mântuirea proprie şi a credincioşilor încredinţaţi preotului.

În cazul unei alegeri nepotrivite, preotul este nevoit, fie să trăiască o viaţă plină de neplăceri, fie dacă se desparte de soţia sa să fie expus criticilor, diferitelor greutăţi şi piedici, slujind fără personalitate şi cu o moralitate pusă la îndoială, putând fi chiar pedepsit cu depunerea. Astfel, o eventuală nepotrivire a soţiei cu slujirea preotului are numeroase repercursiuni asupra vieţii de familie, dar şi asupra familiei mai mari care este parohia. Având o soţie leneşă, neglijentă, avară, nepricepută şi ocupându-se numai de plăcerile vieţii pământeşti, cu cochetăria şi cu petrecerile, preotul va fi cu siguranţă afectat pe cele două planuri ale vieţii lui, cel al vieţii de acasă şi cel al vieţii de slujire preoţească.

[Demetrius]

În prealabil postat de Mihailc

Demetrius, una e să-ți asumi o cruce pe măsura ta și alta să-ți pună cineva o cruce standardizată în spate obligatoriu, ca o condiție sine qua non pentru aprofundarea unei vocații. Rigiditățiile catolicismului în ceea ce privește castitatea forțată, îl va conduce fie la o regândire în duh patristic a problemei slujirii ecleziale, fie la schismă ”în rate” și o decredibilizare masivă a mesajului său pastoral.
Desăvârșirea creștină se măsoară în libertate ontologică a persoanei, asumată liber în comuniune cu Biserica, adică lepădare de sine într-un mod foarte realist. Cu alte cuvinte: spune-mi cât poți să renunți la pretențiile ego-ului tău (implicit a celor considerate ca necesare) ca să-ți spun cât de creștin ești. În vârful scării adevăratelor virtuți ne așteaptă libertatea cea mai apropiată de absolut, proba supremă a credinței: mucenicia, renunțarea la tot, din dragoste pentru Hristos. Mucenicii sunt cei care agonisesc fulgerător sfințenia printr-o alegere cu miză uriașă, între viața întru moarte și moartea dătătoare de Viață. Pentru păgânii din toate timpurile, asta e cea mare nebunie, să dai pasărea din mână pe aia de pe gard, dar pentru Dumnezeu înseamnă izbânda desăvârșită a învierii lui Hristos, libertatea față de consecința ultimă a păcatului, moartea.

Din cuprinsul mesajului înțeleg că i-ai răpuns lu glykys deși ai scris Demetrius.

[Mihailc]

În prealabil postat de Demetrius

Din cuprinsul mesajului înțeleg că i-ai răpuns lu glykys deși ai scris Demetrius.

Stai liniștit, am adresat bine replica! La care mai adaug că răsăritul ortodox nu rupe clerul de popor și nu transformă Noul Testament într-o versiune creștinizată formal, a legii lui Moise.

[DragosP]

În prealabil postat de Demetrius

Spune-i asta lui Cristos că doar El a propovăduit Cuvântul de la Tatăl.

Sau tu vrei să spui că cei care-l urmează pe Cristos greșesc că-și duc crucea? De ce le-o mai cere Cristos? Ce-o fi vrut El să zica aici:
48. Drept aceea, fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este! (MT 5:48)

1. Cine e 'Cristos'? Daca vorbesti de Mantuitorul nostru, scrie-I numele corect.
2. Pai cum isi duc crucea? Abuzand copii?

În prealabil postat de Demetrius

Sau tu vrei să spui că .....

Glykis destul de limpede a spus cu cuvintele ei si citand cuvintele Apostolului Pavel, iar pentru mai multe:

http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ica-68927.html


""Problema celibatului preotesc in traditia Bisericii Romano-Catolice

Pana in secolul al IV-lea, Biserica crestina, urmand invatatura Sfintilor Apostoli, nu a considerat celibatul ca un lucru obligatoriu, ci ca pe un sfat. Cel ce voia sa intre in cler, atat in Biserica de Rasarit cat si in cea de Apus, trebuia sa fie bar*batul unei singure femei. Incepand din secolul al IV-lea, in Biserica Rasaritului cel ce candida la treapta de episcop trebuia sa fie necasatorit, considerandu-se o anu*mita varsta inaintata ce se cerea pentru aceasta treapta ierarhica. Canonul 12 dat de Sinodul trulan (692) opreste casatoria episcopilor in mod expres.

In Apus, Sinodul din Elvira, prin canonul 33 precizeaza ca cei ce sunt chemati a fi propovaduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoti sau diaconi, trebuie sa se abtina de la orice legaturi cu sotiile lor si sa renunte a avea copii. Oricine calca acest canon era depus. "Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis postis in ministerio abstinere se a conjugibus suis et non generare filios; quicumcrue vero fecerit, ab honore clericatus exterminetur".

Conciliul din 386 tinut de papa Siricius prezinta pozitia papilor in aceasta privinta. Papa invoca in favoarea decretului sau autoritatea Vechiului si Noului Testament. Aceasta regula a fost adresata episcopilor din Africa. Cativa ani mai tarziu papa Inocentiu I a reinnoit aceasta regula care avea sa fie urmata de Africa, Spania si Galia.

Sinoadele din Cartagina din 390, canonul 1, si din 401 canonul 3 opreau - cu pedeapsa depunerii - pe preotii si diaconii casatoriti de a se folosi de drepturile lor conjugale dupa hirotonie.

Secolul al VIII-lea incadreaza o perioada de criza pentru disciplina celibatului ecleziastic. Moralitatea clerului difera, in Galia, sub Carol Martel, ea e intr-o de*cadenta vizibila. In Spania regele Witiza abroga legea celibatului. Disciplina s-a imbunatatit simtitor in vremea Carolingienilor, sinoadele reamintind clerului ca trebuie sa se abtina de la orice legatura conjugala, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinata. Pentru a fi reabilitata a fost nevoie de actiunea papei Leon al IX-lea, Grigore al VII-lea, Urban al II-lea si Calixt al II-lea.

Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale Conciliului din Clermont, prezidat in 1095 de Urban al II-lea si la canonul 5 al Conciliului din Reims prezidat de Calixt al II-lea in 1119.

Sinodul din Latran (1139) prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin cano*nul 1 si cel din Reims, prin canonul 7, scolastica prin Toma d'Aquino, Conciliul tridentin, prin canonul 9 n-au facut altceva decat sa repete decretul lui Calixt al II-lea. In secolele al XIV-lea si al XV-lea celibatul sufera o noua de*cadenta.

Codex Juris Canonici din timpul lui Pius al X-lea a precizat hotararea romana de a nu renunta la celibat, pozitie pe care a ramas pana in zilele noastre. Prin aceasta s-a stirbit unul din darurile dumnezeiesti cu care a fost inzestrat omul - libertatea. "Clerici in maioribus ordinibus constituti a nuptiis arcentur et servandae castitaitis obligatione ita tenentur, ut contra eandem peocantes sacrilegii quoque rei sint". Acest canon, ca si celelalte, legifereaza un sfat, iar sfatul cuprinde in sine o rezerva. Sfatul indica un drum, dar in acelasi timp lasa pe sfatuit sa aleaga. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog intre cel ce il da si cel ce-l primeste, pentru ca daca am legifera toate sfaturile, daca le-am urma fara acest dialog n-am mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar stirbi din demnitatea lui.

Orice sfat da posibilitatea de a fi urmat sau nu. Dictonul machiavelic nu are nimic comun din structura crestinismului. Scopul nu scuza mijloacele murdare. Nu se poate trece peste om, peste libertatea lui. "Iata, Eu stau la usa si bat" spune Mantuitorul, dar El nu forteaza aceasta usa. Aceasta bataie in usa e un sfat, iar Sfantul Apostol Pavel spune clar ca in privinta fecioriei nu are porunca de la Domnul. Singura porunca de la Domnul este "sa va iubiti unii pe altii" si nu iubim pe Dumnezeu printr-un trebuie juridic ci printr-un trebuie care striga in noi, care ne obliga din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frica, ci din dragoste. Canoanele apostolice, precum si cele date in sinoadele ecumenice permit clerului, in afara de episcop, sa fie casatorit. Canonul 5 apostolic arata ca despar*tirea de femeie nu-si are nici o justificare in vreun motiv de evlavie. Cel ce va face acest lucru sa se afuriseasca, iar daca staruie in greseala sa fie caterisit.

Evenimentul Invierii a adus pe langa alte daruri si pe acela al infratirii cre*dinciosului cu natura. Sfanta Scriptura atesta acest lucru. Credinciosul se roaga impreuna cu toata natura sa si natura inconjuratoare. Glasul psalmistului invita muntii, apele, cerul si toate vietuitoarele sa laude pe Domnul. Natura nu este dis*pretuita, ca fiind ceva necurat. Aceasta invatatura isi are obarsie in religiile pagane - unde (ilogic) sunt doua principii: al binelui si al raului - si in sectele de mai tarziu ale gnosticilor, carpocratienilor, marcianitilor, maniheilor, encratitilor, dupa care materia este necurata. In Ortodoxie sunt rugaciuni speciale de binecu*vantare a naturii si nu gasim nici un blestem la adresa ei.

In colindele de Craciun natura este umanizata, ridicata pe o treapta superioara. Muntii aduc bradul pentru leagan, campurile - cele mai curate flori, cerul - steaua, apele - glasul lor. E o dragoste divina care se pogoara prin intrupare, revarsandu-se si plinind toate. Intemeierea familiei nu este o pulverizare in materie a misiunii preotesti, nu este un compromis, ci o nota a comuniunii umanului cu divinul. Misionarii romano-catolici trimisi in secolul al IX-lea in Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de Biserica de Rasarit predicau ca preotii ortodocsi trebuie priviti cu scarba pentru ca sunt casatoriti. Slujirea lor e in afara legii si neplacuta lui Dumnezeu.

Preotul in Ortodoxie e impreuna-rugator cu credinciosii si nu inlocuieste pe Hristos, ci cauta sa duca pe credinciosi la Dumnezeu. Sfintele Taine exprima aceasta stransa legatura cu poporul. La Botez, de exemplu, zice: "se boteaza robul lui Dumnezeu" (de catre Dumnezeu). Toata savarsirea tainei se face de Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit iconom al darurilor dumnezeiesti. Nu e nici o inter*punere. Nu zice: ego te baptizo. Nu eu, ci Dumnezeu. Eu nu inseamna decat un chivernisitor al tainelor.""