Sa ramanem ORTODOCSI pana la capat !

[FlaviusM]

În prealabil postat de ovidiu b.

Ți se pare cumva că după '48 ortodocșii au fost cumva ținuți în puf de comuniști?

Comparativ cu greco-catolicii, da.

În prealabil postat de FlaviusM

Comparativ cu greco-catolicii, da.

detii cumva o statistica in directia aceasta sau vorghesti gratuitati?.

[MihaiG]

În prealabil postat de mihaila_alin

detii cumva o statistica in directia aceasta sau vorghesti gratuitati?.

Cati episcopi ortodocsi au murit in inchisoare ?

În prealabil postat de MihaiG

Cati episcopi ortodocsi au murit in inchisoare ?

dupa cit ai fost de cianurat pe alt topic, cu tine nu mai fac corespondenta.punct,virgula,liniuta,a mare de tipar.

[FlaviusM]

În prealabil postat de mihaila_alin

detii cumva o statistica in directia aceasta sau vorghesti gratuitati?.

De ce statistici ai nevoie cata vreme bisericii greco-catolice i-a fost interzisa existenta? Tie ti-ar conveni ca de maine sa fii obligat sa devii adventist, de exemplu?

În prealabil postat de FlaviusM

De ce statistici ai nevoie cata vreme bisericii greco-catolice i-a fost interzisa existenta? Tie ti-ar conveni ca de maine sa fii obligat sa devii adventist, de exemplu?

mie credinta nu mi-o poate schimba nimeni nici chear eu.
eu stiu ce sa intimplat si 'nainte si dupa :generalul bucow de i-am scris numele bine nu stiu, ca nu era neam cu mine, a tras cu tunurile in bisericile de piatra respectiv caramida si manastiri,incendiind bisericile din lemn[si americanii au ceva exemplare de lemn construite de ardeleni]
preotii ortodocsi fiind obligati sa ii duca in spate prin sat pe cei de tip papistas.plus multe crime ce s-au facut,pe care ardelenii de si poate le iarta, nu le uita[sa nu uiti darie]sti tu vorba ceia.

[cristiboss56]

În prealabil postat de mihaila_alin

mie credinta nu mi-o poate schimba nimeni nici chear eu.

Asa este Alin !Ai spus asta la mesajul 777 , si iata ca nimic nu este intamplator . . .
Doamne ajuta !

Cât priveşte în Basarabia, imediat după anexarea ei de către ruşi, a fost distrusă toată organizarea bisericească românească de până atunci, în locul Mitropoliei Basarabiei s-a înfiinţat o episcopie dependentă de Patriarhia Moscovei, cu sediul la Chişinău, cârmuită de ierarhi ruşi. Şi acelaşi lucra s-a întâmplat şi la Cernăuţi, unde în locul Mitropoliei româneşti s-a creat o Episcopie, cu ierarhi ruşi sau ucraineni. Eparhiile Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost considerate ca desfiinţate.

De arhipelagul ororii n-a scăpat nici Biserica Ortodoxă din România, în frunte cu ierarhii acesteia, odată aduşi la putere comuniştii de către armata roşie de ocupaţie, când s-a început sovietizarea ţării după modelul stalinist.
Cu privire la ierarhi, a fost emis decretul cu numărul 166 din 1947, care prevedea îndepărtarea acelora în care regimul comunist nu avea încredere. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Iar, din anul următor, 1948, regimul comunist trecea şi la exercitarea unui control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu. Erau acei aşa-numiţi inspectori de culte? din cadrul Ministerului de Culte - devenit Departament al Cultelor în 1958 - care aveau să-şi înceteze funcţia abia la sfârşitul lui martie 1990.

La 15 mai 1948, avea să fie declanşată teroarea politică pe scară largă, prin arestările politice în masă, iar începând cu anul 1949 şi până în 1962, să se fixeze domicilii obligatorii la aproximativ 60.000 de persoane?. Aşadar, România începea să fie o insulă din Arhipelagul Gulag, o ţară pregătită să devină colonie sovietică, după cum scria, foarte recent, dl. Aurel Sergiu Marinescu.

Printre cele aproximativ 60.000 de persoane, cărora li s-au fixat domicilii obligatorii în perioada amintită, au fost şi clerici ortodocşi, preoţi şi ierarhi. Numai că domiciliile forţate pentru ierarhii ortodocşi depuşi din treaptă le-au constituit chiar mănăstirile şi schiturile, devenite loc de surghiun sau de recluziune monastică, şi în care Securitatea îşi avea, fireşte, informatorii ei. Ce-i drept, până în 1957, Securitatea nu reuşise încă să-şi aibă informatori în toate mănăstirile ortodoxe. Dovadă că în acel an, 1957, ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, ?constata că, în cele 27 mănăstiri şi schituri din regiunea Bacău, exista doar în 8 câte un informator, în regiunea Piteşti, erau informatori doar în 13 din cele 33 mănăstiri, în cele 7 din regiunea Constanţa, niciunul.

Din motive tactice şi din cauza stării de spirit a populaţiei din ţară, care nu le era favorabilă, comuniştii au manifestat precauţie şi reţinere în ceea ce priveşte trimiterea ierarhilor ortodocşi în temniţe. Din cele cercetate, cunoaştem doar cazul episcopilor Nicolae Popovici al Oradiei şi Eugenie Laiu Suceveanul al Tomisului, care au fost întemniţaţi. În schimb, preoţii şi monahii ortodocşi umpleau închisorile. După o evaluare imediat postdecembristă, din 12.000 de preoţi ortodocşi, peste 3.000 au fost închişi sau trimişi la Canal. Din aceştia, peste 1.800 au murit. La Poarta Albă, dintr-un transport de 100 preoţi, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoţi ortodocşi au trecut prin închisorile comuniste.

O publicaţie catolică occidentală, din martie 1948, releva că, în Biserica Ortodoxă Română, deja, în 1947, şase mitropoliţi şi episcopi fuseseră obligaţi să-şi dea demisia sau se văzuseră pensionaţi din oficiu. Ultima măsură a fost aplicată celor doi episcopi, de Roman şi de Constanţa, care refuzau să se retragă, deşi fuseseră somaţi s-o facă de către ministrul Cultelor?.

Publicaţia Cuvântul Românesc din Canada, în numărul său pe aprilie 1987, insera un interviu al d-lui Sergiu Grossu, acordat cotidianului francez Présent, din 19 şi 29 februarie 1987, în care declara că 13 episcopi şi arhierei (ortodocşi, n.n.) au fost îndepărtaţi de la scaunul lor bisericesc, arestaţi sau supravegheaţi cu străşnicie.

Din publicaţiile şi presa Bisericii Ortodoxe Române postdecembriste, aveam să aflăm, abia în august 1992, că, până la îndepărtarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei, în octombrie 1950, 15 ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din scaune înaintea lui, potrivit mitropolitului Antonie Plămădeală. Prin urmare, mitropolitul Antonie considera că, până în octombrie 1950, inclusiv cu episcopul Nicolae Popovici, şaisprezece ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din tron. Deşi, o lună mai târziu - septembrie 1992 - acelaşi mitropolit scria că cincisprezece mitropoliţi şi episcopi au fost scoşi din scaune şi trimişi la mănăstiri de autorităţile comuniste. Interesant este că mitropolitul Antonie, intervievat în S.U.A., în 1994, declara că ...pentru că erau contra regimului, contra comunismului... în 1948-1949, noi am pierdut 17 episcopi ortodocşi. Au fost lipsiţi de dreptul scaunelor lor şi obligaţi a se stabili în mănăstiri. Multe dieceze au fost dezafectate, iar unele complet distruse.

Preotul cărturar transilvănean, Petru Ciuhandu - întemniţat în 1952 - într-o carte publicată în 1994, scrie că au fost şaisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, şi anume:

1. Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte în lipsă şi a murit în exil.

2. Episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, scos din scaun şi izgonit la Cheia - nume care spune destul.

3. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea.

4. Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu.

5. Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu.

6. Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Irineu Mihălcescu.

7. Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici.

8. Episcopul de Roman, Lucian Triteanu.

9. Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor.

10. Episcopul de la Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă.

11. Episcopul de Huşi, Grigore Leu.

12. Locţiitorul arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal.

13-14. Vicarii patriarhali : Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe.

15. Vicarul de laşi, Valeriu Moglan.

16. Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ.

Şi, conchidea părintele Ciuhandu:
Toţi aceştia 16 au fost scoşi din scaune, prin măsuri anticanonice, poliţieneşti şi au murit în diferite mănăstiri, unii în condiţii neelucidate. Astfel, au fost: Patriarhul Nicodim, mitropolitul Irineu Mihălcescu, episcopul Grigore Leu, arhimandritul luliu Scriban, toţi au murit suspect în jurul anului 1948, iar mitropolitul Sebastian Rusan, după toate probabilităţile, otrăvit. De precizat că părintele Ciuhandu nu a trecut în lista sa de 16 ierarhi ortodocşi prigoniţi de dictatura comunistă, pe patriarhul Nicodim şi pe mitropolitul Sebastian Rusan, deşi îi pomeneşte printre ierarhii care au murit în condiţii neelucidate. După cum părintele Ciuhandu n-a trecut, în lista sa de ierarhi prigoniţi, nici pe mitropolitul Banatului, Vasile Lazărescu, pe mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, pe episcopul Partenie Ciopron, pe episcopul Policarp Moruşca, pe episcopul Galaction Gordon, pe episcopul Andrei Magieru şi pe episcopul Valerian Zaharia, toţi victime ale aceleaşi dictaturi comuniste.
[...]
Autorul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, preotul profesor Mircea Păcurariu, scrie, în sfârşit, în ediţia a V-a a acesteia din 2000, că, după ce în 1948 s-au desfiinţat câteva eparhii, precum şi posturile de ierarhi vicari, au fost puşi în retragere vreo 20 de ierarhi, dar fără a-i menţiona.

Cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin, la 7 noiembrie 2000, patriarhul Teoctist declara, printre altele, că în perioada comunistă din România peste 20 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost scoşi din scaunele chiriarhale.[...]
articolul este mai lung il; gasiti complet aici: Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române

Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului – Prejudecăţi şi mistificări curente

Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi până la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii „postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi însemnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a regimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nicio opoziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplând închisorile şi dând cohorte de martiri.

M-a pus pe gânduri, bunăoară, altercaţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apropiat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dezvoltase (într-un eseu pe care până la urmă a avut decenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Ortodoxiei româneşti contemporane, bazându-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de prim rang): „În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin», afişată chiar în localul aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină din*tre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonând aproape toate poziţiile sale de onoare de până aci şi îm*părţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regi*mul comunist şi un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpânire de sine… L-am întrebat pe prie*tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec*tant, ci român ortodox şi „de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea abjecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici a Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, descoperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gândise”! Acum, „gândindu-se”, şi-a amintit că ştia că „până şi blândul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste câteva nume, şi ar fi trebuit să se sesizeze, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. „nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întâm*plă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu „luciditatea” şi „onestitatea” atâtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă in*stanţă, cu bunul simţ românesc)?!

Adevărul probat documentar

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atâtea câte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemână, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica întemniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398d e preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; protestanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi neincluşi în corpul dicţionarului, sunt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezistenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilustre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărâmării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decât lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sunt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. „Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici [greco-catolicii - cu victime destul de numeroase - nu şi-au definitivat materialul până la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe…” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi preoţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături! Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai degrabă se poate spune că majoritatea covârşitoare a ortodocşilor în sânul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decât minoritatea catolică sau decât confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesem*nificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sunt cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: „Se vede că Biserica nu a fost nu*mai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).

Memorialistica mărturisitoare

Există astăzi o uriaşă literatură memorialistică despre în*chisorile comuniste, iar ea este plină de figuri exem*plare de preoţi sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu şi al poporului român dreptcredincios, „fiara roşie”, majoritatea fiind condamnaţi cu sentinţa formală de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Ba mai mult: mulţi dintre aceşti slujitori ai Bisericii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări despre anii de luptă anticomunistă şi de detenţie. Înşir în continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărţi mărturi*si*toare (cerând iertare că nu le-am putut înregistra pe toate): Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui pre*ot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 (despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; ulterior a făcut închisoare şi în ţară, din 1950 până în 1964), şi Viforniţa cea mare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996; Liviu Brânzaş, Raza din catacombă. Jurnal de închisoare, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru Cu*vânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nec*tarie], Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Babadagului, Col. „Omul Nou”, Hallan*dale [Florida], 1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legionare, 5 vol., [în regie proprie], Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul lui N. Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Agora, Iaşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, [Mănăstirea] Petru Vodă, 2007; Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 2004); N. Steinhardt, Jurnalul feri*cirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (numeroase reeditări ulterioare).

Mulţi dintre aceşti prigoniţi şi-au reluat activitatea slujitoare după 1964, când închisorile politice au fost lichi*date. Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici ex*cepţii lăturalnice, zelul şi vred*nicia. Ei au lucrat, sub oblăduirea lui Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari pre*dicatori, sau mari cărturari; unii au ajuns ierarhi, alţii arhimandriţi, alţii parohi exemplari, iar ţara este plină de ctitoriile lor, putând fi consideraţi nişte adevăraţi răscum*părători ai vremurilor.

Lor li s-au adăugat o mulţime de alţi preoţi care n-au trecut prin închisori, dar care au înfruntat vremurile cu o rectitudine discretă, lăsând o amintire de neşters în minţile şi inimile credincioşilor. Sunt de neuitat, cu neostentativa lor subversivitate întru Hristos, figuri precum cea a părin*telui Athanase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare orientalist), care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a fo*losit cunoscuta formulă liturgică de rugăciune „pentru conducătorii Republicii Populare – sau Socialiste – Ro*mâ*nia, pentru sănătatea şi mântuirea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuindo firesc, curajos şi invariabil cu „şi pentru conducătorii ţării noastre, ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, sau care sărea mereu, sub privirile complice ale credincioşilor, peste balastul ideologic impus de re*gim pastoralelor patriarhale…

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni decât în parte şi în treacăt pe numeroşii păstori sufleteşti vrednici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit nea*mu*lui românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciaţi ai secolului al XX-lea împotriva terorii bolşevice. Biruind cu strălucirea lor beznele atâtor nevrednicii mărunte, ei dau ade*vărata măsură a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători în ceruri, harnicul iconar de mâine.

Răzvan CODRESCU


sursa: Sfintii Inchisorilor