Intrebare despre credinta

[laurastifter]

În prealabil postat de Adrianna

Multumesc de raspunsuri. Ceea ce am inteles din ele este ca putini oameni au credinta primilor crestini, putini au credinta cat un bob de mustar si anume doar anumiti credinciosi imbunatatiti iar acestia fac minuni de vindecare dar nu sunt mediatizate. Cum anume fac minunile? Prin punerea mainilor ca in pasajul citat? Imi puteti da exemple? Cunoasteti persoane astfel vindecate?

Si cum ramane atunci cu ceilalti credinciosi care nu au semnele? Pe ce baza cineva poate fi incredintat despre sine ca ar fi credincios daca nu are aceste semne iar lipsa semnelor tradeaza lipsa unei credinte macar cat un bob de mustar?
De unde s-ar deduce ca astazi credinta nu ar mai trebui urmata de semne? In alta parte Domnul Iisus a zis ca lumea aceasta va trece dar cuvantul Sau nu, deci mie imi rezulta ca pana la a doua Sa venire toate paragrafele evanghelice sunt valide, de aceea lipsa semnelor la cei mai multi (si la mine inclusiv) ma face sa imi pun intrebarea daca suntem intr-adevar pe calea cea buna, pe calea apostolilor. Vi se pare ilegitima o astfel de nedumerire?

Cat despre cartea recomandata aveti acces la ea pentru a verifica daca este comentat si pasajul care ma intereseaza la acest topic?

Multumesc!

Doamne ajută!
Nici în vremea Apostolilor nu aveau toţi creştinii puterea de a săvârşi astfel de minuni, ci existau anumite harisme (daruri excepţionale dobândite de la Duhul Sfânt) care li se dădeau doar unora dintre membrii Bisericii. În special Sfinţii Apostoli aveau darul facerii de minuni, dar şi ei îşi foloseau această harismă doar după voia lui Dumnezeu, doar în măsura în care le dădea El puterea să o facă. De exemplu, în II Corinteni, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că L-a rugat pe Dumnezeu să-i îndepărteze "un ghimpe din trup" (unii dintre exegeţi cred că era vorba despre o boală cronică de ochi de care suferea Apostolul), iar Domnul i-a dat un răspuns neaşteptat: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (am citat din memorie, textul se găseşte la II Corinteni 11 sau 12...). Aşadar, harismele nu puteau fi puse în lucrare aşa, în mod magic, ci doar în comuniune cu Dumnezeu, din puterea Sa şi cu un scop bine definit. Nicio minune autentică nu se săvârşeşte aşa, de dragul poftei de senzaţional, ci doar spre binele unei/unor persoane.
De ce Dumnezeu săvârşeşte lucrările Sale într-un mod atât de discret? De ce Hristos Dumnezeu, îndată după vindecarea slăbănogului de la scăldătoare (Ioan5), S-a pierdut în mulţime? De ce adesea le poruncea "cu asprime" celor vindecaţi de El să nu relateze nimănui despre modul în care s-au tămăduit? De ce oare cea mai mare minune din toate timpurile - Învierea Domnului Hristos - a fost săvârşită într-un mod atât de tainic, încât cei sceptici în credinţă ezită s-o menţioneze în manualele de istorie? De ce?
Simplu: pentru că Dumnezeu respectă atât de mult libertatea noastră (pe care El ne-a dăruit-o din iubire), încât nu vrea ca, prin miracole evidente, să constrângă raţiunea noastră de a adera la credinţa în El. Dumnezeu nu ne obligă să credem şi, mai mult decât atât, cum spunea părintele Steinhardt, "parcă în adins face totul ca să nu credem" (Jurnalul fericirii), pentru a nu îngrădi în vreun fel sufletul nostru liber în căutările sale.
"Pe cât de mult ne iubeşte Hristos, pe atât este de discret."
"Credinţa este un dialog, dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere. Ea exercită o presiune de o delicateţe fără margini şi niciodată irezistibilă." (Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale)
"Ştiinţa îşi impune viziunea ei asupra lucrurilor văzute, verificabile şi mă obligă s-o accept. Eu nu pot să neg existenţa unui vierme din pământ, nici a unui virus, dar pot să neg existenţa lui Dumnezeu." (Paul Evdokimov, VÂrstele vieţii spirituale)
Domnul nostru Hristos, Viaţa noastră şi Dătătorul libertăţii noastre, îi cuprinde în dragostea Sa nemărginită chiar şi pe cei care-I neagă existenţa şi nu-i constrânge să creadă prin tot felul de minuni, ci bate discret la uşa inimilor lor (cf. Apocalipsa3, 20), fiind - aşa cum mărturisea meditativ Paul Evdokimov - "un Cerşetor al iubirii la poarta inimii".
De aceea, să fim şi noi cerşetori ai iubirii Sale la poarta Împărăţiei - Biserica ortodoxă!
Slavă lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, pentru toate, pentru tot ceea ce ştim şi pentru tot ceea ce nu ştim despre iubirea Sa faţă de noi!