Renuntarea sau refuzarea unui tratament

[Hionia]

''Domnule,
Sînt într-o situaţie cum nu se poate mai îngrozitoare şi mai disperată. Am 54 de ani şi sufăr
de scleroză multiplă, plus un cancer gastric cu metastazare rapidă.
Domnule, niciodată nu mi-am închipuit că omului îi poate fi dat să sufere fizic atît de mult.
Am ajuns chiar să urlu de durere, anestezicele ne mai fiind eficiente. Pe lîngă suferinţa fizică
extremă, sufăr şi afectiv văzîndu-mi familia extrem de îndurerată, chinuită şi stresată. Şi de-ar
fi doar situaţia de mizerie de acum, dar cum şansele de vindecare sînt nule, nu mă pot aştepta
decît la mai rău, la o continuă degradare, la pierderea autonomiei şi controlului, la o
decrepitudine ce mă va coborî la starea de animal, stare pe care este absurd ca un om să o
accepte.
Deoarece prognosticul în cazul meu este cu certitudine funest, doresc să ies acum din
existenţa temporală şi astfel această suferinţă inutilă să-mi fie curmată imediat. La ce bun să
sufăr dacă nu mai am şanse de vindecare ? Cui i-ar folosi ca eu să mor încet, să fiu chinuit şi
involuntar să-mi chinui familia ? Ştiu, suferinţa este o cale de purificare aici. Dar între ce
limite ? Acceptînd-o excesiv sau cu „plăcere”, nu dau dovadă de masochism ?
O viaţă lipsită de demnitate, o viaţă de calitate zero, impune devansarea momentului morţii
atît pentru uşurarea mea cît şi a familiei. Acum, cînd mai am mintea sănătoasă, aşa cred că
este bine.
Dar îngrozitor este şi faptul că îmi este cumplit de frică de moarte, cu toate că nu mai
accept ca pentru cîteva săptămîni de viaţă să mai fiu chinuit. Apoi, nu ştiu cum să-mi curm
zilele fără ca aceasta să însemne că m-am sinucis, gîndindu-mă că viaţa este un dar de la
Dumnezeu şi numai El o poate lua.
Cui să cer să mă ajute să mor mai curînd ? Medicul de salon refuză să mă ajute şi nici chiar
sugestii nu are curajul să-mi ofere. Îl înţeleg; el se luptă pentru viaţa mea, nu pentru moartea
mea.
Dacă s-ar putea să mor acasă, după scurt timp, ar fi o mare uşurare şi bucurie pentru mine.
Vă rog, vă implor, ajutaţi-mă sfătuindu-mă cum să procedez.
Cu mulţumiri,

Domnule,
Şi dvs. aţi ajuns în situaţia tragică a tot mai multor oamenii din zilele noastre. Probabil la
aceasta contribuie, fără să vrea, medicina şi tehnologia medicală care, cu cît este mai tehnică
şi mai eficace, pare a determina o mai inumană suferinţă a momentelor premergătoare morţii.
În absenţa ei, cu siguranţă, am trăi mult mai puţin, dar am muri mai lejer.
În situaţia în care vă aflaţi: ce trebuie să faceţi ? ce aţi putea face ? ce vă este îngăduit să
faceţi ?
În opinia mea, corect ar fi să procedaţi astfel:
- Stabiliţi dacă, cu certitudine, şansele de a mai trăi aici sînt sub şase luni.
- Rezistaţi cît puteţi mai mult.
- Autoconvingeţi-vă că trebuie oricum să muriţi, că toţi împărtăşim mai devreme sau
mai tîrziu această soartă, că moartea este o clipă, iar ei îi urmează, cu certitudine, un
ceva care ne conservă eul de o manieră imposibil de imaginat. „Dincolo” se găsesc şi
părinţii noştri, iar noi ne vom alătura lor, firesc şi necesar, pentru reîntregirea
întregului din care ne-am dispersat.
- Desprindeţi-vă de tot ce vă înconjoară, de tot ce aveţi, de tot ce vă mai leagă de
această lume, lumea iluziilor, lumea trupului, lumea suferinţei cu excelenţă.
- Cereţi să fiţi externat, dacă credeţi că acasă veţi beneficia de mai mult confort afectiv.
- Pentru a exonera de vreo culpă pe cei din jur, redactaţi o notă explicativă, justificativă,
referitoare la acţiunea dvs.
- Optaţi pentru una din cele trei moduri de precipitare a ieşirii din scenă: 1) Metoda
„naturală”, adică refuzul administrării hranei şi medicamentelor (excepţie,
analgezicele); 2) Metoda autoadministrării unor medicamente ce pot avea şi un
asemenea efect. Pentru aceasta puteţi cere şi primi indicaţii de la cadre medicale
competente. 3) Metoda „violentă”, iar opţiunea pentru care anume depinde de felul
dvs. de a fi.
Indiferent de metoda utilizată, pînă în ultimul moment de viaţă, nu încetaţi să vă rugaţi la
Dumnezeu pentru iertare şi ajutor.
Viaţa nu este oricînd şi oricum preferabilă morţii, iar faptul că ne putem sinucide arată că
noi putem ieşi din scenă decent şi „avantajos”. Dacă unii suportă starea terminală prelungită,
chinuită, alţii nu. Dvs. vreţi să suprimaţi trupul, animalul, nu sufletul, omul care sînteţi. Nu
fugiţi de lupta cu viaţa, ci de lupta inegală cu trupul, de pierderea demnităţii, de mizeria
fiziologică animală. Divinitatea înţelege aceasta, fiţi sigur.
Vă doresc curaj şi o stingere uşoară.''

[glykys]

Carmen, ce conteaza cate luni sau ani pe langa vesnicie?
Oare nu ai o mama, niste rude care te iubesc, asa cum esti tu, si carora le va fi infinit mai greu fara tine?
Sinuciderea e apanajul oamenilor egoisti si lasi, cu putina credinta. Nu lasa deznadejdea sa te copleseasca! Spune si tu in gand: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma! Maica Domnului, nu ma lasa!"
Noi toti suntem alaturi de tine.