Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

Pentru că m-ai „invocat”, mă bag şi eu, însă mă simt cam încurcat, mai ales că nu stau prea bine în privinţa cunoştinţelor teologice, cum poate am reuşit să dau impresia. De altfel, eu am propus subiectul ca să aflu răspunsuri, ca să mă dumiresc eu însumi cât de cât.

Dar o să încerc să spun şi eu ceva, ca să nu tac.

Particularitatea tainei căsătoriei cred că este tocmai faptul că e Hristos prezent în ea. Că cei doi sunt uniţi în Hristos, că nu mai sunt doar ei doi, ci e şi Domnul, şi prin asta formează o mică biserică. Şi bine este ca ei să nu uite niciodată Cine îi uneşte.

Iar prezenţa aceasta a Lui şi conştiinţa acestei prezenţe pe care soţii o au le sfinţeşte legătura, iubirea, integral - trup, suflet şi duh, armonizându-le astfel încât să nu mai fie despărţite între ele şi să nu mai aibă nevoi, chemări, pofte antagonice, ci toate supunându-se, în dragoste şi smerenie, lui Dumnezeu.

Mai cred că este taină şi pentru că în ea este o deschidere către taina celuilalt, pe care n-o epuizezi niciodată dacă rămâi viu, dacă relaţia rămâne vie, dacă întotdeauna te preocupă durerile şi bucuriile lui, dacă toate le împărtăşeşti cu el, dacă trăieşti cu adevărat şi prin el. Dacă „a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt” (cum spunea părintele Galeriu, dar parcă cita pe cineva), iar în celălalt este Hristos (şi tu ştii asta), atunci el îţi devine interior ţie şi tu lui, Hristos îţi devine interior ţie şi tu Lui.

Păcatele în căsnicie le simţi concret, atunci când îl răneşti pe celălalt şi sufletul i se strânge, i se închide, lăsându-te singur şi lipsit de har. (Aş îndrăzni să spun că fiecare persoană, după chipul lui Dumnezeu fiind, emană un „har”, o energie a prezenţei şi iubirii sale către ceilalţi)
Poţi înţelege (şi simţi) în felul ăsta, prin analogie, ce este iadul, dacă ai refuzat iubirea lui Dumnezeu, dar şi ce este Împărăţia, dacă te-ai străduit din răsputeri să te lepezi de toate răutăţile, egoismele, meschinăriile, patimile, ca să poţi iubi. Pentru că în celălalt, în iubirea şi atenţia lui pentru tine, e însuşi Hristos, şi atunci când nu poţi face o jertfă de sine ca să-l iubeşti, te desparţi de El, ieşi din dragostea Lui.

Cred că în căsnicie poţi vedea clar, dacă eşti sincer cu tine însuţi, cam cum stai cu păcatele şi patimile, cam cât te lasă ele să iubeşti, de câtă jertfă de sine eşti în stare.

Poate ce am scris aici nu răspunde întrebărilor voastre, pe care poate nu le-am înţeles prea bine. Dar chiar şi despre „Sărutul” lui Brâncuşi, că tot v-aţi referit la el, mie nu mi se pare că acolo este doar trup. Din contră, cred că dacă ar fi fost doar atât, aia n-ar fi fost o operă mare. Acolo e cuprinsă, într-o piatră (care sfidează trecerea timpului), perfecţiunea unei comuniuni totale.

[tabitha]

Sa spun si eu care cred ca e particularitatea Tainei Cununiei:
- aceea ca Dumnezeu binecuvanteaza unirea trupeasca a sotilor, barbat si femeie.
Restul, ca niste figuri de stil, se adauga la aceasta insusire de baza.

În prealabil postat de mirela.t

Sa spun si eu care cred ca e particularitatea Tainei Cununiei:
- aceea ca Dumnezeu binecuvanteaza unirea trupeasca a sotilor, barbat si femeie.
Restul, ca niste figuri de stil, se adauga la aceasta insusire de baza.

Nimic mai strain de modul in care vad eu lucrurile. Taina aceasta nu e un articol de lege privind legalizarea vietii sexuale. Cu totul minor un astfel de gest, iar Domnul nu face gesturi minore, nu se ocupa cu maruntisuri. (Ne putem face singuri legi, cate voim, pentru reglementarea sexului si a oricaror alte aspecte ale vietii noastre sub soare.)
Cat priveste precizarea "restul, ca niste figuri de stil...", recunosc ca ma infurie.
Ma infurii pe anii, prea multi, in care intelegeam si eu aprox. la fel.

Orice Taina deschide un lucru limitat, omenesc, inscris in cercul repetitiv al orizontalei vietuirii trupesti, spre infinit si, ca sa fortez cumva exprimarea, chiar dincolo de infinit (zic asa cu gandul de a lasa in urma orice posibilitate de exprimare omeneasca). Adica in Dumnezeu. Face saltul la posibilitatea efectiva a plinatatii, a desavarsirii ("Imparate Ceresc, Mangaietorule ... care pe toate le plinesti.") Sensul giratoriu e spulberat, e spart in sfarsit. Acum se poate, in sfarsit, calatori!

A considera ca Taina Cununiei da o aprobare, o permisiune pentru unirea trupeasca, inseamna nici mai mult nici mai putin ca Domnul ne lasa unde suntem (in cutia noastra magica numita lume) si, culmea, zice cam asa: stati voi acolo in lumea voastra, ca niste rime sexualizate in borcan, iar Eu raman aici (pe culmi si abisuri separate de voi, inaccesibile voua), si sa stiti ca e OK, dragilor, puteti sa faceti sex. Nu am nimic impotriva. Eu urasc doar sexul cel fara de aprobarea mea. Vreti sex? Musai cu aprobare de la mine (adica "de Sus"). Altminteri va trimit in iad! Pe vecie!
Hilar... Predecembrist. Asa or fi gandit membrii de partid, carora totul le curgea de sus, de la big brother.

Oare asta-i Taina Cununiei?....
Dezolant. Si nedrept. Fata de Domnul, Care ne vrea Acasa, cat mai Acasa. Pentru aceasta, celor casatoriti Domnul ne-a intins o scara: urcati cu incredere pe scara aceasta care nu e din sfoara, nici din otel, care scapa simturilor toate (exceptind simtul duhovnicesc..:)), care e atat de subtire incat panza de paianjen sau razele lunii sunt deja o grosolanie fara egal... O scara care se numeste HAR si pe care, iata, Eu v-o trimit voua! Urcati, copiii mei, urcati.. Eu sunt aici, EU SUNT: si la capatul scarii si cu voi si in voi... Doar indrazniti si urcati!
Aceasta-i principala particularitate a Tainei Cununiei, Mirela, dupa inima mea...

Prin Sfanta Taina a Cununiei Domnul ne deschide (si ne angajeaza) inca o poarta de inaintare in unirea cu El. Dragoste noastra fireasca are toate sansele sa se rotunjeasca in parametri suprafiresti.
Inaintea Tainei, indraznesc sa afirm, simtirea, resimtirea, gandirea, voirea, bucuria, placerea, implicatiile, complicatiile, reactiile, implinirile, obstacolele, SUNT CU TOTUL ALTFEL decat dupa sfintirea cuplului. Ca unii nu dau curs acestor prilejuri deosebitoare si raman trupesti si lumesti, e alta poveste. Din fericire insa, unii dau atentie si energie si timp si multe din cele lumesti! Si se sfintesc, se despatimesc, se indumnezeiesc tocmai inlauntrul Sfintei Taine. Toata viata lor de cuplu este altfel acum, are sa spun asa o alta mireasma, o altfel de miza, un alt sens, o alta erminie. Si un alt pret platit. Dur, deseori. Si splendid. Inaccesibil si imposibil pe alte cai, oricat s-ar forta omul.
Cuplul casatorit calatoreste... Inainteaza in nespus.... Parcurge Odisseea neincetata a mirarii...
La fel patesc si apa si uleiul si toate cele sfintite. Duhul Sfant ne poarta (ne "tracteaza") in alte zone posibile ale fiintarii omenesti: cele ale Imparatiei.

Fireste, cat inca suntem aici in trup. Cu aluatul acela in noi, care dospeste masurile noastre de faina, in mod tainic...

În prealabil postat de ioan cezar

Nimic mai strain de modul in care vad eu lucrurile. Taina aceasta nu e un articol de lege privind legalizarea vietii sexuale. Cu totul minor un astfel de gest, iar Domnul nu face gesturi minore, nu se ocupa cu maruntisuri. (Ne putem face singuri legi, cate voim, pentru reglementarea sexului si a oricaror alte aspecte ale vietii noastre sub soare.)

Orice Taina deschide un lucru limitat, omenesc, inscris in cercul repetitiv al orizontalei vietuirii trupesti, spre infinit si, ca sa fortez cumva exprimarea, chiar dincolo de infinit (zic asa cu gandul de a lasa in urma orice posibilitate de exprimare omeneasca). Adica in Dumnezeu. Face saltul la posibilitatea efectiva a plinatatii, a desavarsirii ("Imparate Ceresc, Mangaietorule ... care pe toate le plinesti.") Sensul giratoriu e spulberat, e spart in sfarsit. Acum se poate, in sfarsit, calatori!

A considera ca Taina Cununiei da o aprobare, o permisiune pentru unirea trupeasca, inseamna nici mai mult nici mai putin ca Domnul ne lasa unde suntem (in cutia noastra magica numita lume) si, culmea, zice cam asa: stati voi acolo in lumea voastra, ca niste rime sexualizate in borcan, iar Eu raman aici (pe culmi si abisuri separate de voi, inaccesibile voua), si sa stiti ca e OK, dragilor, puteti sa faceti sex. Nu am nimic impotriva. Eu urasc doar sexul cel fara de aprobarea mea. Vreti sex? Musai cu aprobare de la mine (adica "de Sus"). Altminteri va trimit in iad! Pe vecie!
Hilar... Predecembrist. Asa or fi gandit membrii de partid, carora totul le curgea de sus, de la big brother.

Oare asta-i Taina Cununiei?....
Dezolant. Si nedrept. Fata de Domnul, Care ne vrea Acasa, cat mai Acasa. Pentru aceasta, celor casatoriti Domnul ne-a intins o scara: urcati cu incredere pe scara aceasta care nu e din sfoara, nici din otel, care scapa simturilor toate (exceptind simtul duhovnicesc..:)), care e atat de subtire incat panza de paianjen sau razele lunii sunt deja o grosolanie fara egal... O scara care se numeste HAR si pe care, iata, Eu v-o trimit voua! Urcati, copiii mei, urcati.. Eu sunt aici, EU SUNT: si la capatul scarii si cu voi si in voi... Doar indrazniti si urcati!
Aceasta-i principala particularitate a Tainei Cununiei, dupa inima mea...

Frumos frate Cezar. Pe cât am fost de împotrivit în anumite situaţii împotriva ideilor tale, acum de 10 ori mai mult îmi vine să te iau în braţe după acest cuvânt de mare folos...

[tabitha]

Intrebare : ne mantuim cu neamul, cu "trupul duhovnicesc" sot-sotie, sau fiecare cu-ale lui pacate?

În prealabil postat de mirela.t

Intrebare : ne mantuim cu neamul, cu "trupul duhovnicesc" sot-sotie, sau fiecare cu-ale lui pacate?

Tind să cred că nu prea putem să mergem singuri în Rai. Asta ar îmsemna egoism, contrar iubirii. Ne mântuim unul prin celălalt, nu ne mântuim niciodată singuri. Cred că vom fi întrebaţi dacă noi nu am adus pe nimeni. Mai degrabă soţ-soţie, care normal ar trebui să fie o unitate în duh. Acum sunt şi cazuri destul de multe, poate chiar mai multe, în care înclinaţiile soţilor spre mântuire diferă, se bat cap în cap....dar nici aici nu putem şti finalul...numai Dumnezeu ştie mai bine. Şi totuşi să nu uităm de judecata particulară a fiecăruia dintre noi. E doar o părere personală...

Uite aici o dezbatere cam pe aceeşi temă: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=12839

[fallen]

Nu stiu unde ar fi mai bine sa postez intrebarea: aici sau la "experiente luminoase"?
Ati intalnit vreodata sau v-ati intalnit cu situatia in care intr-un cuplu sa existe atat de multa suferinta din partea unuia sau a ambilor parteneri, teroare chiar, incat sa ajunga sa-si doreasca mai repede moartea (pe a sa sau pe a celuilalt), sa ajunga sa se roage "Doamne, stiu ca pentru pacatele mele platesc, dar Te rog, nu stiu cat mai pot indura, slobozeste pe robul Tau!"
E oare o astfel de casnicie o incercare pentru om? Oare nu e o incercare prea grea? Inafara de asat, astfel de experiente nu se intampla numai oamenilor crediniciosi ci poate mai ales celor necredinciosi, care poate L-au nesocotit pe Dumnezeu in alegerile lor. Dar chiar si acestia, la un moment dat, satui de atata suferinta, se intorc la El si se roaga pentru izbavire, dar ce sa-i faci, ca nu se mai poate face nimic, nici pe lumea asta, nici chiar pe cealalata, odata ce esti "legat " prin Sfanta cununie. Daca toata viata traiesti in teroare alaturi e un tiran, si pe lumea aialalta vei fi tot cu el? Daca chiar el e cel care hotaraste ca a venit vremea sa te trimita acolo (si te omoara), ce faci, te duci cu el in iad?
Asta e probabil cea mai mare dilema de "juridico-teologica" a mea: Sfanta Taina nu se dezleaga de la sine in momentul cand unul din parteneri o incalca, o sparge? Adica : comite adulter, se leapada de Dumnezeu, este excomunicat, se duce la sectanti, sau chiar la vreo grupare satanista, sau cel mai rau, isi ucide partenerul ?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de mirela.t

Intrebare : ne mantuim cu neamul, cu "trupul duhovnicesc" sot-sotie, sau fiecare cu-ale lui pacate?

Judecata este individuală. Nu e en-gross: nici cu "neamul", nici cu "trupul duhovnicesc". Prin urmare, este posibil ca unul dintre soţi să fie mântuit, iar celălalt damnat.
Pe de altă parte:
1) Există o mare responsabilitate a soţilor unul faţă de celălalt şi, mai ales, a amândurora faţă de copii în ceea ce priveşte mântuirea.
2) Consecinţele temporale ale păcatelor, dar şi meritele virtuţilor pot apăsa / uşura nu numai pe autorul lor, dar şi pe cei din familia lui, pe descendenţii lui, pe cei din comunitatea ori chiar din seminţia ori ţara lui. Fără multă teologie, ţăranul român ştie asta şi se supără dacă nu el, ci altcineva din casă ori chiar vecinul lui încalcă una din Legile lui Dumnezeu. Dimpotrivă, o sanctificare sau simpla prezenţă a unui om cu faimă de sfinţenie în timpul vieţii, ori a cuiva care doar se consacră Domnului primind tonsura ori hirotonia, este privită ca o binecuvântare de o întreagă comunitate de oameni.

[fallen]

Ati vazut cate sotii isi blesteama sotul, atat direct cat si fata de terte persoane? Poate una din zece il lauda, restul nu vorbesc de sot decat "fir-ar el al...". Barbatii mai rar, poate doar la betie, vorbesc urat de neveste, insa in fata nu se sfiesc sa le dracuie. Din fericire, ei nu intotdeauna vorbesc serios, din pacate, femeile da. Multe chiar asta isi doresc : sa-l stie inghitit de iad. Urat...
Multi din pacate isi blesteama chiar si copiii sau parintii...
Acuma nu stiu eu ce mare putere are si blestemul asta, am mai vorbit pe tema asta; eu cred ca e doar o vorba in vant: daca eu ii zic cuiva sa-l ia... sau el imi zice mie, cine suntem noi pana la urma sa avem puterea asta, sau sa ne asculte cineva? Noi doar ne exprimam o dorinta. Dracul ia numai pe cine vrea sa se duca le el.
Ce-ar fi asa greu sa spunem cand ne supara cineva "iarta-l Doamne?". Dar asta n-o facem decat cand e vorba de cineva cu adevarat drag care il vedem ca face o mare greseala...

[tabitha]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Judecata este individuală. Nu e en-gross: nici cu "neamul", nici cu "trupul duhovnicesc". Prin urmare, este posibil ca unul dintre soţi să fie mântuit, iar celălalt damnat.
Pe de altă parte:
1) Există o mare responsabilitate a soţilor unul faţă de celălalt şi, mai ales, a amândurora faţă de copii în ceea ce priveşte mântuirea.
2) Consecinţele temporale ale păcatelor, dar şi meritele virtuţilor pot apăsa / uşura nu numai pe autorul lor, dar şi pe cei din familia lui, pe descendenţii lui, pe cei din comunitatea ori chiar din seminţia ori ţara lui. Fără multă teologie, ţăranul român ştie asta şi se supără dacă nu el, ci altcineva din casă ori chiar vecinul lui încalcă una din Legile lui Dumnezeu. Dimpotrivă, o sanctificare sau simpla prezenţă a unui om cu faimă de sfinţenie în timpul vieţii, ori a cuiva care doar se consacră Domnului primind tonsura ori hirotonia, este privită ca o binecuvântare de o întreagă comunitate de oameni.

Cam așa vedeam și eu lucrurile, mulțumesc pentru răspuns !