Minuni din zilele noastre...inca se intampla...

[Yasmina]

Citind cele marturisite de tine,mi-a venit in minte celebrul indemn"Credinta ta te-a mantuit!"
Ma bucur sincer pt tine,asa intamplare este una foarte fericita in lumea asta cu multe probleme,dureri si neimpliniri.
Sa fie spre folosul multora de aici care citesc!

[ihodios]

În prealabil postat de Yasmina

Citind cele marturisite de tine,mi-a venit in minte celebrul indemn"Credinta ta te-a mantuit!"
Ma bucur sincer pt tine,asa intamplare este una foarte fericita in lumea asta cu multe probleme,dureri si neimpliniri.
Sa fie spre folosul multora de aici care citesc!

Doamne ajuta! Yasmina , frumos raspunsul tau la raspunsul la rugaciunile, doamnei catre sf. XENIA , as avea o intrebare. Chiar v-ati inchis contul de youtube sau ati fost victima abuzului lor ?? ca am dat clik pe ambele linkuri postate de dumneavoastra si asa scria utilizatorul bla bla bla ca a inchis contul , vorba vine :). Pacea Domnului Iisus Hristos cu noi toti .

[Ekaterina]

Consider povestea acestei fetite o mare minune!

Avea 300 de grame la naştere, nimeni nu credea că va trăi. Ce s-a întâmplat după 6 luni e ULUITOR

A fost cel mai mic copil venit pe lume la Spitalul Universitar din San Diego şi puţini îi dădeau şanse de supravieţuire, scrie NBC News. Ce s-a întâmplat în numai şase luni a uimit pe toată lumea.

Alexis Clarke avea doar 311 grame în momentul în care s-a născut, prematur, la Spitalul Universitar din San Diego. Deşi puţini îi dădeau şanse de supravieţuire, fetiţa a rezistat şi a luat în greutate, spre bucuria părinţilor care, timp de mai multe luni, nu au putut să o ţină în braţe.

Alexis este acum gata să meargă acasă. În ultimele şase luni ea a ajuns la o greutate de 3, 5 kilograme şi este sănătoasă tun. (sursa: realitatea.net)

[Yasmina]

În prealabil postat de Ekaterina

Consider povestea acestei fetite o mare minune!

Avea 300 de grame la naştere, nimeni nu credea că va trăi. Ce s-a întâmplat după 6 luni e ULUITOR

A fost cel mai mic copil venit pe lume la Spitalul Universitar din San Diego şi puţini îi dădeau şanse de supravieţuire, scrie NBC News. Ce s-a întâmplat în numai şase luni a uimit pe toată lumea.

Alexis Clarke avea doar 311 grame în momentul în care s-a născut, prematur, la Spitalul Universitar din San Diego. Deşi puţini îi dădeau şanse de supravieţuire, fetiţa a rezistat şi a luat în greutate, spre bucuria părinţilor care, timp de mai multe luni, nu au putut să o ţină în braţe.

Alexis este acum gata să meargă acasă. În ultimele şase luni ea a ajuns la o greutate de 3, 5 kilograme şi este sănătoasă tun. (sursa: realitatea.net)

Daca la 6 luni are greutatea unui copil la nastere...oare creierul este dezvoltat normal?
Dupa poza pare un copil cu probleme si retard,dar as putea sa ma insel!
Sa dea Domnul sa aibe o copilarie fericita,bucurii si sa nu cunoasca boala!

[Yasmina]

În prealabil postat de ihodios

Doamne ajuta! Yasmina , frumos raspunsul tau la raspunsul la rugaciunile, doamnei catre sf. XENIA , as avea o intrebare. Chiar v-ati inchis contul de youtube sau ati fost victima abuzului lor ?? ca am dat clik pe ambele linkuri postate de dumneavoastra si asa scria utilizatorul bla bla bla ca a inchis contul , vorba vine :). Pacea Domnului Iisus Hristos cu noi toti .

Imi pare rau ca am vazut mesajul tau abia acum...
Videoclipurile nu-mi apartineau,erau doar afisate aici insa proprietarul lor probabil le-a sterg sau dezactivat...

[tabitha]

În vara anului 1995, mă întorceam de la nunta unui coleg din Botoşani. Am oprit la Iaşi pentru a mă închina la Sfânta şi a rezolva câteva probleme. Terminasem seminarul în acel an şi voiam să dau la Facultatea de Teologie.

Aveam tren la ora 4 după amiaza spre oraşul meu, Tg. Neamţ. Însă luat de vâltoarea metropolei, am întârziat mult, aşa că am sosit în gară, pe la 4 şi 5 minute. Trenul tocmai pleca. Luase ceva viteză. Cu inconştienţă de copil, dar şi cu un teribilism naiv, am sărit spre tren şi am apucat o bară de susţinere de la o uşă. M-am prins bine de ea, însă am observat că din cauza vitezei tot mai mari şi a curentul care se formează sub tren, picioarele mele erau trase dedesubt, acolo unde cuţitele uriaşe ale roţilor de fier îmi ameninţau viaţa. De pus picioarele pe scară nici vorbă. Atunci, într-o străfulgerare de gând, mi-am dat seama că îmi voi pierde picioarele. Nu de viaţă îmi era mie, ci mai ales de faptul că nu voi mai fi niciodată preot, lucru pe care-l visam de mic. Mâinile îmi amorţiseră pe bara rece şi cedam încetul cu încetul picioarele spre hăul de sub roţi. Atunci, cu un ultim efort, am ridicat picioarele la piept. Viteza trenului era mare. Era un accelerat spre Paşcani. Ajunsesem deja departe de gară, spre Canta. Am strâns picioarele la piept, m-am proptit în ele şi m-am aruncat în gol. Am căzut pe pietrele mari tăioase de pe calea ferată, întâi cu umărul şi apoi cu capul. Nu mi-am pierdut pentru nici o clipă cunoştinţa, dar am simţit la tâmplă un izvor cald, fremătând. Era sângele meu. Am încercat să mă mişc, dar eram atât de ameţit, încât nu am reuşit deloc.

Trimis de Dumnezeu, un muncitor s-a apropiat şi m-a luat în braţe. Eram plin de sânge, lumea se strânsese ca la urs, nimeni nu ştia dacă voi supravieţui. Omul bun, cu hainele pline de sânge, m-a strâns la piept şi - Dumnezeu să-l mântuiască - mi-a zis „Tatăl nostru”. Credea că voi muri. Apoi mi-a făcut semnul Sfintei Cruci pe faţa plină de sânge. A stat acolo lângă mine, rugându-se - ce minune de om! - până când s-a auzit sirena salvării. Eram conştient, dar tot mai slăbit. Mi-au pus oxigen, m-au săltat în maşină şi m-au dus la Spitalul de Neurochirurgie. Acolo, medicul de gardă, văzând rana de la tâmplă, a zis: „Tinere, nu ştiu ce se poate întâmpla. Ai pe cineva în Iaşi?” „Nu, am răspuns eu. Dar vreau să dau un telefon.” Ameţit, ţinut de o asistentă, m-am târât până la telefon. I-am spus mamei: „Am avut un accident la tren”. Ea era încă traumatizată de un accident cu un tânăr din Tg. Neamţ, care îşi pierduse ambele picioare într-un accident de tren. „Unde”, a întrebat mama sfârşită, „la picioare?” „Nu, la cap”, am răspuns eu. Mama a leşinat. Într-un târziu, tata a înţeles pericolul și a gonit cu viteză mare spre Iaşi. Au sosit amândoi în mai puţin de o oră (100 de km), palizi, pierduţi. Au întrebat ici colo de mine. Nimeni nu ştia nimic. Mai apoi, după căutări, m-au găsit stând liniştit pe o bancă. Eram pansat la cap, la mână şi la umăr. Însă aveam chef de glume. M-au externat pe loc.

Părinţii mei nu au mai stat nici o clipă. Au mers imediat la Catedrală, la Sfânta Parascheva, acolo unde am plecat capul rănit pe trupul ei plin de mireasmă cerească. Şi am rugat-o să mă vindece. Preasfinţitul mi-a citit rugăciuni de sănătate şi mi-a dat sfaturi de rugăciune stăruitoare.

Timp de câteva luni, când deschideam ochii şi încercam să focalizez pe o foaie de hârtie, o tăietură de cuţit îmi spinteca tâmpla. Aveam examen greu la facultate, cu 5 candidaţi pe un loc. Însă nu am putut să citesc nici măcar o pagină înainte de cele trei examene: la dogmatică, istorie bisericească şi limba română. Îmi amintesc cum priveam prin ceaţă atunci când semnam cererea de înscriere la examen.

M-am prezentat la examen numai din amintiri. Din nou, Sfânta Cuvioasă Parascheva mi-a povăţuit mintea şi mâna, căci, deşi cu o durere imensă de cap (trebuia să focalizez pe foaie) am scris foarte bine şi am luat o medie mare. Mulţumesc, Sfântă Cuvioasă Parascheva pentru tot ce ai făcut pentru mine!

Pr. V.I.

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 44-46)