Umilitatea Nasterii Domnului

[ioanna]

În prealabil postat de catalin2

Fara a stabili si fixa nimic, ideologie, nu exista infailibilitatea invataturii, etc. , inteleg ca te referi la relativism?

Nu te fixeaza intr-o schema din care nu trebuie sa iesi, nu-ti stabilesc un set de propuneri la care sa aderi mecanic, necritic, nu-ti substitue cautarea ascetica, ci te pozitioneaza pe drumul bun al cautarii, fiind capabile sa te duca pana in adancul experientei crestine.

În prealabil postat de MihaiG

Nu mă mai pot considera catolic, din onestitate intelectuală: dacă nu mai cred tot ce crede B.C., cum să mă pretind a fi catolic ?! Cred sincer că toţi o să plătim pentru greşelile noastre, dar: fie o să plătim cu suferinţa eternă, şi atunci aleg să nu dau doi bani pe divinitatea care decide aşa, fie o să plătim cinstit, proporţional cu măsura greşelilor, şi atunci nu pot să mă declar creştin, pentru că religia creştină susţine ideea pedepsei infinite pentru o greşeală finită.

E bine uneori sa neutralizezi puseul de dogmatism prin recursul la nobilul sentiment al indoielii de sine, cum spunea Steinhardt, o infuzie de incertitudine si de constiinta a relativitatii e intotdeauna sanatoasa, pentru ca adevarul absolut poate deveni el insusi o notiune supusa idolatriei, dar tot nu pot sa inteleg renuntarea la Biserica din cauza unor invataturi despre iad care nu va satisfac. Orice invatatura a Bisericii are ceva mai presus decat ea, pentru ca totul este o taina, cu atat mai mult cele care privesc in ghicitura realitati de dincolo de moarte, de aceea Biserica te invita sa renunti la cunoasterea teoretica a unor formulari si sa participi la anumite relatii, la o abandonare a sinelui in relatiile de comuniune, ce-ti ofera o cunoastere superioara:
Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.(Ioan 1:45,46)

[ioanna]

Tin minte ca ati deschis un topic in care ati ridicat problema "iadului vesnic pentru greseli finite" si tin deasemenea minte ca v-am spus ca vesnicia iadului nu e o pedeapsa, e alegerea omului care nu poate gasi viata in libertatea comuniunii si nici nu o cauta. Din perspectiva omului credincios, lipsa comuniunii cu Dumnezeu e perceputa cu durere, deci starea de iad trebuie sa fie chinuitoare, insa din perspectiva omului necredincios, credeti ca exista suferinta dupa experienta infinitatii, a plenitudinii dumnezeiesti sau e complacere intr-o experienta finita, ce exprima totodata si neputinta de a ajunge la izvorul existentei si impartasirea cu el?