GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

PARTEA a-III-a

Metoda de interpretare si sensurile Sfintei Scripturi.

,,a) Antecedente. - Inca din primele secole ale crestinismului, chiar de pe vremea Sfintilor Apostoli (Matei XIII, 36) s-a simtit nevoia explicarii Sfintei Scripturi. Primul interpret al Vechiul Testament si al spuselor Sale a fost insusi Mantuitorul ; mai tarziu, aceasta opera a fost continuata de Sfintii Apostoli, de episcopi - mai ales de cei din centrele mari ale crestinismului -, pe langa care se adunau cei dornici sa-si adanceasca cunostintele in domeniul Sfintei Scripturi ; si, in sfarsit, de scolile catehetice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Cezareea Palestinei si scolile monahale. Dintre aceste scoli s-au distins cele din Alexandria si Antiohia. Pana in vremea Sfintilor Trei Ierarhi, ambele scoli petrecusera deja o epoca de mare inflorire, prima fiind ilustrata de dascali ca Panten, Clement Alexandrinul si Origen, cea de-a doua de preotul Lucian, Diodor din Tars si Teodor de Mopsuestia. Din nefericire, intre aceste scoli s-au iscat foarte timpuriu deosebiri in ceea ce priveste metoda de interpretare a Sfintei Scripturi si rivalitati intense. Deosebirile dintre ele se datorau, in primul rand spiritului care domnea in localitatile in care fiintau si, in al doilea rand, felului diferit de a estima modul de gandire vechi elin. Pe cand in Alexandria, centru cultural cu vechi traditii, filozofice, predomina gandirea platonica si viata contemplativa, in Antiohia, nu mai putin, renumita pentru rolul ei cultural, predomina logica aristotelica si realismul. La inceput, nu s-au exprimat preferinte pentru vreunul dintre filozofii antici, nici la Alexandria, nici la Antiohia, insa, mai tarziu, mediul ambiant va influenta si scolile crestine.

Imitand interpretarea filoniana, scoala din Alexandria isi va impropria atat modul de gandire platonic si neoplatonic, cat si metoda de interpretare alegorica. Metoda alegorica va fi impusa si de necesitatea combaterii interpretarilor antropomorfice a Sfintei Scripturi, interpretari facute de iudei si gnostici, dar, mai ales, datorita renumitului dascal al scoalei din Alexandria, Origen, care o folosea din plin. Desi cel mai migalos cercetator al textului biblic - si aici este destul a aminti doar monumentala lui opera critica, Hexapla, - el sustinea ca interpretarea Sfintei Scritpuri este o chestiune pur spirituala si depinde mai putin de cunostintele, fie ele chiar enciclopedice, ale interpretului. Pe baza trihotomiei platonice, el distingea trei moduri de interpretare posibila a textului biblic: o interpretare literala, facuta de oamenii simpli, somatici ; o alta morala, facuta de cei evoluati, de psihici ; si una alegorica, facuta de cei desavirsiti, de pnevmatici. Primelor doua moduri de interpretare, intr-un fel corespunzatoare metodei istorico-gramaticale, le dadea putina importanta. Importanta mare pentru el, avea interpretare alegorica, aceea care gasea in paginile Sfintei Scripturi expuse simbolic istoria si iconomia mantuirii neamului omenesc. Din ceasta cauza, interpretarea lui Origen, cu mici exceptii, se caracterizeaza prin incapacitatea estimarii corecte a datelor istorice ale Sfintei Scripturi, lipsa masurii si subiectivism. El lasa fara sa vrea drum liber acelora care, aveau sa faca din istorie jocul fanteziei, iar din Scriptura o tesatura de mituri. Urmarile acestui mod gresit de interpretare nu vor intarzia sa apara, ea va declansa un sir intreg de erezii, incepand cu cele antitrinitare. Putine vor fi fizionomiile neintinate de miasma teosofica a alegoriei; intre acestea, la loc de frunte, se va numara figura Sfantul Atanasie cel Mare.

Pericolul care venea din Alexandria a fost observat de antiohieni, care, drept raspuns, au adoptat logica aristotelica si metoda istorico-gramaticala in interpretarea Sfintei Scripturi. Se trecea deci in latura opusa. Fiindca se afirmase de catre alexandrini ca Sfanta Scriptura poate fi interpretata corect doar de cei desavarsiti, antiohienii afirma ca Sfanta Scriptura se adreseaza tuturor oamenilor; daca se neglija de alexandrini interpretarea literala a textului, antiohienii faceau din ea baza interpretarii Sfintei Scripturi; daca se sustinea de alexandrini ca eruditia are putina importanta in interpretarea Sfintei Scripturi, antiohienii afirmau ca datoria exegetului este de a cunoaste si folosi tot ceea ce se poate sti in legatura cu imprejurarile in care Sfanta Scriptura a fost scrisa, chiar si datele Sfintei Traditii. Nu respingeau nici antiohienii parerea ca sub litera Sfintei Scripturi se poate ascunde un sens tainic, spiritual, dar afirmau ca acest sens trebuie aflat cu multa prudenta. Dar, aceasta opozitie facuta cu tot dinadinsul scolii alexandrine n-a intarziat sa conduca scoala antiohiana la exagerari si sa o arate hranitorul direct al nestorianismului si pelagianismului.

In momentul cel mai critic al antagonismului celor doua scoli au aparut Sfintii Trei Ierarhi. De formatii diferite, - Sfintii Capadocieni apartineau scolii alexandrine, pe cand Sfantul Ioan Gura de Aur apartinea scolii antiohiene -, preiau concluziile pozitive ale inaintasilor si evitand exagerarile acestora pun bazele unei noi exegeze, transpirand in toate aspectele ei duhul ortodoxiei."

PARTEA a-IV-a

,,b) Exegeza Sfintilor Trei Ierarhi are urmatoarele caracteristici:

1. Evita, pe cat posibil, interpretarea alegorica. Fac uz de ea numai cand concluziile ei concorda intru totul cu spiritul Sfintei Scripturi. Recomanda indeosebi ca interpretarile alegorice sa nu fie aduse pentru demonstrarea unui adevar religios combatut de eretici. Limiteaza interpretarea alegorica la unele profetii hristologice, la parobole si mai ales la Cantarea Cantarilor, pe care o socoteau carte pur didactica. Grija deosebita impusa de pericolele interpretarii alegorice se vadeste si din formularea unor observatii si a unor reguli legate de alegoriile Vechiului Testament. Dupa ei : - Sfanta Scriptura arata singura, din context, locurile care trebuie interpretate alegoric ; - ea insasi da, de obicei, interpretarea alegoriilor ei, - interpretarea alegoriilor se usureaza totdeauna prin compararea lor cu oricare alt text asemanator; - in sfarsit, interpretarea lor nu trebuie sa contravina nici intregului spirit al Sfintei Scripturi, nici legilor logicii, nici realitatilor istorice.

Desi mare admirator al lui Origen, Sfantul Vasile cel Mare este primul dintre capadocieni care ii dezaproba metoda de interpretare a Sfintei Scripturi. Referindu-se la spusele acestuia, dupa care relatarile Sfintei Scripturi nu trebuie luate ca referindu-se la realitati istorice, ci ca referindu-se la niste realitati spirituale, expuse simbolic, marele ierarh repetand cuvintele Sfantului Apostol Pavel (Rom. I, 16) afirma : "ca nu se rusineaza de Evanghelie (de Scriptura) si ca in spusele ei el vede referiri la fapte si lucruri reale". In acelasi timp, combate cu hotarare pe aceia care, in interpretarea Sfintei Scripturi, folosesc din plin imaginatia, vrand cu tot dinadinsul sa acomodeze textul ei scopurilor lor. Pe Sfantul Vasile il urmeaza credincios Sfantul Grigorie de Nazianz. El dezaproba interpretarea alegorica, scotindu-o potrivita doar pentru "talcuitorii de vise". Cat priveste atitudinea Sfantului Ioan Gura de Aur fata de acest mod de interpretare, amintim numai ca a fost numit, dealtfel pe buna dreptate, antipodul lui Origen si parintele exegezei ortodoxe.

2. Sfintii Trei Ierarhi evita exagerarile interpretarii strict literale, care, tinandu-se de litera textului excludeau oricare alt sens al Sfintei Scripturi. Ei vad in Sfanta Scriptura expresia unui imens pogoramant facut de Dumnezeu fata de oameni, prin intermediul ei, omul are totdeauna la indemana cuvantul si voia lui Dumnezeu si o poate studia si reflecta asupra ei in voie. Simplitatea limbii nu distoneaza cu adevarurile ei inalte, pentru ca, asa cum observa Sfantul Ioan Gura de Aur, "prin grija lui Dumnezeu toate se fac pentru mantuirea noastra". Ei stiu totdeauna ca aghiograful a avut in vedere puterea si modul de intelegere al acelor carora se adresa. Referindu-se la descrierile antropomorfe ale lui Dumnezeu in Vechiul Testament, acestia sustin ca acest mod de a vorbi este modul cel mai simplu de apropiere a mintii omenesti de Dumnezeu; de aceea, astfel de expresii nu trebuie interpretate ca mituri nici ad litteram. Sugestive in acest sens sunt cuvintele Sfantului Grigorie de Nazianz : "Noi, spune inaltul ierarh, vrem sa tinem calea de mijloc intre cei care dau (Sfintelor Scripturi) o interpretare simplista si intre cei care prefera interpretarea anagogica... Pentru ca prima este... inferioara, iar cealalta este facuta de visatori ; si una si alta sunt la fel de condamnabile".

3. Sfintii Trei Ierarhi, plasand adevarurile supranaturale ale Sfintei Scripturi in cadrul timpului in care s-au plamadit, incearca sa surprinda cat mai exact starea de spirit a aghiografului si a contemporanilor sai, partea care revine Duhului Sfant si partea de contributie care revine scriitorului bisericesc inspirat. Aceasta, referitor la cartile profetice ale Vechiului Testament. Cat priveste cele relatate in Sfintele Evanghelii, Sfintii Trei Ierarhi sustin istoricitatea si autenticitatea lor. Momentul nasterii si imprejurarile in care a trait Mantuitorul si minunile pe care le-a facut sunt descrise de ei cu multa grija. Invierea Domnului este un fapt constatat si marturisit de martori oculari. Intocmai ca Apostolul Pavel, care spune ca "daca Hristos n-a inviat, atunci zadarnica este propoveduirea noastra si zadarnica este si credinta voastra" (I Cor. XV, 14), Sfintii Trei Ierarhi fac din inviere temelia credintei, iar din istoricitatea intregului cuprins evanghelic baza interpretarii ortodoxe.

4. Din multimea sensurilor care se dadusera pana atunci textelor scripturistice, Sfintii Trei Ierarhi retin doua : pe cel literal, zis si istoric sau gramatical si pe cel tipic sau spiritual. Prin sens literal ei inteleg sensul pe care il au cuvintele in vorbirea obisnuita, iar prin sens tipic sau spiritual, sensul simbolic pe care il prezinta anumite pericope. Spre deosebire de inaintasii lor, Sfintii Trei Ierarhi nu separa cele doua aspecte ale textului Sfintei Scripturi, ci, stabilind mai intai sensul adevarat literal al textului, - printr-o analiza filologica de neintrecut -, ei purced, acolo unde este cazul, la aflarea sensului tipic, simbolic. Acestei analize nu-i scapa nici cele mai mici cuvinte, ori de cate ori prin acestea puteau sa respinga interpretarile arbitrare ale ereticilor. Pentru ca, dupa spusa Sfantului Ioan Gura de Aur, intocmai pietre pretioase, a caror valoare nu depinde de volum ci de compozitia si frumusetea lor, la fel si aceste amanunte pot furniza informatii inestimabile exegetului .Sens spiritual dau de obicei pericopelor care descriu pe Dumnezeu in limbaj antropomorfic, celor referitoare la imparatia cerurilor, ca si anumitor evenimente din Vechiul Testament care au corespondent in Noul Testament. Astfel, trecerea iudeilor prin Marea Rosie este considerata ca a prefigurat botezul crestin, ridicarea sarpelui de arama in pustie si aducerea lui Isaac spre jertfire ca au prefigurat crucea si jertfa Mantuitorului, s.a. Raportul dintre tipul descris de Vechiul Testament si antitipul sau din Noul Testament este analog celui dintre imagine si realitate. Dupa cum imaginea nu contrazice realitatea dar nu poate avea toate insusirile realitatii, tot asa nici tipul Vechiului Testament nu poate substitui antitipul Noului Testament. Acest sens, insa, nu poate fi desprins cu usurinta de oricine ; aflarea lui necesita atentie, efort sustinut si ajutorul interpretilor inspirati.

5. Sfintii Trei Ierarhi nu se limiteaza la o interpretare pur teoretica a Sfintei Scripturi, ci aplica principiile ei la viata de toate zilele, morala si sociala. In numele principiilor biblice, acestia biciuiesc vicii si nedreptati, in numele principiilor biblice ei invata iubirea si apropierea dintre oameni. In numele principiilor biblice ei mustra pe imparati, pe cei lacomi si pe cei rai, in numele principiilor biblice ei isi impart bunurile celor sarmani si tocmesc azile pentru batrani si nevoiasi. Desigur, opera exegetica a Sfintilor Trei Ierarhi este mult mai bogata in sensuri, dar in limitele unei alocutiuni nu pot fi formulate decat cele mai importante.Incheind, putem afirma ca Sfintii Trei Ierarhi au intreprins o opera fara egal, au atins toate problemele pe care le pune textul biblic si au dat solutiile cele mai bune. In acelasi timp, au facut din viata lor cel mai bun si mai elocvent comentar al Sfintei Scripturi, consecventi spusei Mantuitorului ca "mare se va chema (in imparatia cerurilor) cel care va invata, dar va si face (cele ce invata)" (Matei V, 19).Opera lor este normativa pentru oricine incearca sa interpreteze Cuvantul lui Dumnezeu." (autor:Pr.Prof.Dr.Constantin Cornitescu,preluare de pe crestinortodox.ro)

Scurt cuvant de final.

Teologia traieste imbratisata-n smerenie cu doxologia iar cea mai frumoasa doxologie,transpusa in cuvinte,este chiar viata celor care prin trairea lor au lasat Cuvantul sa fie viu si lucrator,aducator de roade si ramas ca ramura pe vita,in matca sa ecleziala.In lipsa Duhului care a vegheat la punerea in cuvinte a mesajului catre umanitate a Celui pentru care cerurile sunt asezamantul picioarelor Sale,crestinismul ar fi putut esua intr-o religie a cartii,spasmodica si inchistata in limitele umane si toti am fi uitat ca acel Cuvant s-a intrupat spre a noastra mantuire,mai presus de putinul nostru spiritual.Acel Duh i-a calauzit pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu care nu au cautat slava data de oameni ci si-au dorit ca cei ce vor urma sa ramina ancorati in intelegerea duhovniceasca a Sfintei Scripturi,sa nu se loveasca de malurile ascutite a stancilor intunecate,sa nu fie tarati de cei care sunt precum norii fara de apa si pomii fara rod,dezradacinati de Cel care este Adevarul si Viata. ,,Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic."(Ioan 15,4-5).

Mantuirea omului si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

I. Cautarea mantuirii altora presupune cautarea mantuirii proprii

,,Datoria cautarii mantuirii proprii inainte de a o cauta pe cea a altora e exprimata intr-un mod radical in aceste sfaturi date tot de Sfantul Isaac Sirul: "Iubeste lucrarea linistii mai mult decat saturarea celor flamanzi din lume si decat intoarcerea multor neamuri la inchinarea lui Dumnezeu. Caci mai bine iti este sa te dezlegi de legatura pacatului, decat sa eliberezi un rob din robie. Mai bine iti este sa te imparti cu sufletul tau in unirea intr-un gand a treimii din tine, adica a trupului, a sufletului si a duhului, decat sa impaci prin invatatura ta e cei despartiti. (...) Mai bine iti este sa fi zabavnic la limba decat cunoscator iscusit in a revarsa din prospetimea mintii invatatura ca pe un rau. Mai de folos iti este sa te ingrijesti si sa invii din patimi sufletul tau cazut prin miscarea gandurilor tale in cele dumnezeiesti, decat sa invii pe morti".Multi Parinti subliniaza riscurile duhovnicesti la care se expun cei ce cauta mantuirea altora inainte de a cauta propria lor mantuire. Unii se refera la acest cuvant al lui Hristos: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea intreaga, daca-si pierde sufletul sau?" (Mt 16, 26) sau la aceste alte cuvinte: "Daca un orb duce pe un alt orb, amandoi vor cadea in groapa" (Mt 5, 14; cf. Lc 6, 39).Sfantul Macarie Egipteanul sfatuieste laconic: "Nu te du sa-i mantuiesti pe ceilalti, si sa te pierzi pe tine insuti".

Si Sfantul Simeon Noul Teolog spune la fel: "Nu surpa casa ta vrand sa o zidesti pe cea a vecinului".Sfantul Isaac insista indeosebi asupra acestui pericol care exista in pretentia de a tamadui pe altii de bolile lor sufletesti, in timp ce noi insine suntem inca bolnavi, de a voi sa-i eliberam pe altii de patimile lor fiind noi insine sub stapanirea patimilor, de a voi sa-i mantuim pe altii in timp ce noi insine suntem departe de mantuire: "Multi au savarsit puteri, au inviat morti, s-au trudit sa intoarca pe cei rataciti si au facut lucruri mari si multi au fost calauziti prin mainile lor la cunostinta lui Dumnezeu. Iar dupa acestea, ei, care au inviat pe altii, au cazut in patimi intinate si spurcate si s-au omorat pe ei insisi, facandu-se sminteala multora prin faptele lor vazute. Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul, ei nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, si s-au predat ei insisi marii lumii acesteia pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi, cei bolnavi, si-au pierdut sufletele lor din nadejdea in Dumnezeu".

Preocuparea pentru mantuire a altora, mai cu seama sfatuindu-i sau invatandu-i, presupune, asadar, ca suntem noi insine eliberati de patimi, puternic ancorati in virtuti si prin aceasta puternici duhovniceste; e conditia indispensabila pentru a nu-i vatama nici pe altii nici pe noi insine. "Bine este - scrie Sfantul Isaac - a-i invatat pe oameni sa primeasca bunatatea lui Dumnezeu si a-i indemna sa ramana sub purtarea de grija Lui si a-i stramuta de la ratacire la cunostinta adevarului. Acesta era chipul de lucrare al lui Hristos si al apostolilor; si el este foarte inalt. Dar atunci cand omul simte ca a iesit din vietuirea sa si din partasia neincetata cu Dumnezeu si ca constiinta lui slabeste in contemplatie si linistea lui se tulbura si cunostinta i se intuneca, si ca, vrand sa vindece pe altii, isi pierde sanatatea si iese din libertatea voii sale, trecand in tulburarea mintii, Sfantul Macarie Egipteanul avertizeaza in chip asemanator impotriva cuvintelor ce urmaresc sa-i zideasca pe altii si care nu sunt intemeiate de experienta duhovniceasca suficienta, semnaland amagirea si riscul mandriei pe care le pot aduce acestea''. Celor care pretind sa urmeze exemplul apostolilor, el le aduce aminte ceea ce spune Sfantul Pavel: "Cuvantul meu si pro-povaduirea mea nu stau in cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea duhului si a puterii" (1 Co 2, 4).

Celor ce pretind ca fac aceasta din iubire, Sfantul Macarie le aduce aminte ca adevarata iubire iese dintr-o inima curata (cf. 1 Tim 1, 5). Fiindca "una e iubirea naturala a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfant". Cea dintai poate fi o sursa de amagire; cea de-a doua izvoraste din curatirea de patimi (care e direct proportionala cu faptuirea poruncilor), si ea ne da acces la cunoasterea autentica al lui Dumnezeu si a realitatilor duhovnicesti."

II.Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune (I)

In multe privinte iubirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea celorlalti si pare ca e conditionata de ea: nu ne putem bantui noi insine daca nu contribuim la mantuirea aproapelui nostru.Sfantul Ioan Hrisostom e unul din Parintii ce insista cel mai mult asupra acestui punct. El afirma fara ocol: "Ca nu ne putem mantui fara a lucra la mantuirea fratilor", si adauga: "Stiu ca nefericitului de care vorbeste Evanghelia nu-i slujeste la nimic faptul ca a pastrat in intregime talantul care-i fusese incredintat, ci ca il pierde, pentru ca nu l-a rodit si nu a dat inapoi doi talanti in loc de unul [Mt 25, 24]". Evocand aceasta parabola si facand apel la alta comparatie asemanatoare, Sfantul Ioan Hrisostom denunta de altfel sterilitatea si inutilitatea vietii celui care nu lucreaza in vederea mantuirii fratilor sai, si merge chiar pana la a afirma ca un asemenea om nu merita numele de crestin: "Asa era cel care a ingropat talantul: viata sa era fara prihana dar nefolositoare. Cum, va intreb, un astfel de om poate fi crestin? Raspundeti-mi: daca drojdia amestecata cu faina nu preface intreaga framantatura, mai este ea o drojdie? Si daca un parfum nu inmiresmeaza pe cel ce se apropie, il mai putem numi parfum? Nu spuneti ca va e cu neputinta sa lucrati asupra altora; daca sunteti crestini, cu neputinta sa nu lucrati asa". Putin inainte el spunea: "Nimic nu e mai rece decat un crestin care nu-si mantuieste fratii".

Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, orice crestin are datoria de a lucra nu numai la mantuirea celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au indepartat de El, a celor "mai mici" (cf. Mt 18, 10), adica a celor ce sunt slabi in credinta si risca sa se clatine in lupta duhovniceasca: trebuie sa ne simtim solidari cu ei si sa-i sustinem atat pe cat e cu putinta, imitand pe Dumnezeu care si-a trimis pe Fiul Sau ca ei sa se mantuiasca, si imitand pe Hristos care a primit sa patimeasca si sa sufere in acest scop. Sfantul Ioan Hrisostom citeaza drept exemplu apostolii: "Sa facem cum au facut ei in ce ne priveste, si sa stim sa purtam de grija la fel ca si ei de mantuirea fratilor nostri". El evoca indeosebi pe Sfantul Pavel, care, nu numai ca "ne arata dorinta fierbinte pe care o are Dumnezeu pentru mantuirea noastra", ci priveste aceasta mantuire "drept propria sa bogatie".

A voi mantuirea altora si a lucra in vederea ei e, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, o forma de iubire fata de aproapele, pe care Hristos ne-a dat-o ca a doua porunca dupa iubirea de Dumnezeu si din care face o conditie esentiala pentru ca sa fim ucenicii Lui; si pentru ca inceputul iubirii e a-l pune pe celalalt inaintea noastra, la limita se cuvine sa punem mantuirea aproapelui mai presus de a noastra: "Iata ce e lucrul de capetenie in purtarea noastra: sa nu ne vedem doar de interesele noastre, ci sa indreptam, sa intarim madularele noastre pe care le vedem. Iata trasatura cea mai izbitoare a credintei noastre; "caci in aceasta, spune Evanghelia, toti sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii" [In 13, 35].

Iubirea adevarata nu se arata prin impartasirea din aceeasi masa; intr-un cuvant, prin cuvinte lingusitoare; o dovedeste ravna ce priveste la iubire, care ridica pe cel ce cade; care intinde mana celui cazut la pamant, fara a se gandi la mantuirea sa; care cauta inaintea binelui propriu binele altuia. Iata adevarata iubire: fiindca cel care are iubire nu priveste la ale sale; priveste inainte de toate la cele ale aproapelui si prin cele ale altuia isi asigura ale sale [1 Co 13, 5]".

II.Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune (II)

,,Dorinta ca aproapele sa se mantuiasca provine, asadar, in chip firesc din iubire, si in special din aceasta forma a iubirii care e compasiunea. Din mila multa si apasatoare ce stapaneste inima si din staruinta, inima se strange si nu mai poate rabda sau auzi sau vedea vreo vatamare sau vreo intristare cat de mica ivita in orice zidire. Si pentru aceasta aduce rugaciune cu lacrimi in tot ceasul si pentru cele necuvantatoare, si pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce-l vatama pe el, ca sa fie paziti si iertati; la fel si pentru firea celor ce se tarasc pe pamant. Face aceasta din multa milostivire ce se misca din inima lui fara masura, dupa asemanarea lui Dumnezeu. (...) Iar semnul celor ce au ajuns la desavarsire este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ea. Precum a zis Moise catre Dumnezeu: "De le ierti lor pacatul, iarta. Iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris" [Is 32, 31]. Si precum a zis fericitul Pavel: "M-as ruga sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei" si celelalte [Rm 9, 3].

Sentimentul acestei solidaritati fundamentale legate de compasiune ne face sa ne bucuram cu cei ce se bucura dar si sa plangem cu cei ce plang, sa suferim cu cei ce sufera, sa ne simtim coresponsabili de pacatele lor, sa ne pocaim impreuna cu ei sau pentru ei, pe scurt, "sa ne facem tuturor toate ca sa mantuim pe cativa" (cf. 1 Co 9, 22), sa vrem mantuirea tuturor ca si cum ar fi vorba de propria noastra mantuire si sa nu facem deosebire intre mantuirea lor si a noastra. Am vazut un om, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, "care pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat suspina si se intrista, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei. Am vazut pe un altul care voia cu atata ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia, sau sa fie osandit si el impreuna cu aceia, nevrand sa se mantuiasca singur din pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu si pe Moise; caci legat de ei duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in imparatia cerului fiind separat de ei".

III.Impacarea acestor doua exigente prin rugaciune

Abaterile atat la dreapta, cat si la stanga pot fi evitate, si contradictia ce exista, in aparenta, intre chemarea sfintilor de a lucra in vederea mantuirii altor oameni si a avertismentele lor impotriva demersurilor voluntariste, ce urmaresc aceasta mantuire, poate fi rezolvata printr-o lucrare duhovniceasca fundamentala aflata la indemana tuturor si pe masura fiecaruia: rugaciunea pentru sine si rugaciunea pentru aproapele Hristos invatandu-ne rugaciunea "Tatal nostru", la plural, ne-a invatat sa ne rugam pentru altii ca si pentru noi insine si sa nu despartim ceea ce cerem pentru noi de ceea ce cerem pentru ei.Sfantul Apostol Iacob ne indeamna: "Sa ne rugam unii pentru altii, ca sa ne tamaduim" (Iac 5, 16), tamaduire insemnand aici nu numai vindecarea trupeasca, dar si vindecarea duhovniceasca, expresie prin care Parintii desemneaza si mantuirea.Prin rugaciune orice crestin poate lucra pentru mantuirea aproapelui fara riscul de a se amagi si rataci, fiindca se preda cu totul voii lui Dumnezeu, Care stie ce este potrivit aproapelui. Astfel Sfantul Ioan din Gaza recomanda: "Sa recurgem la rugaciunea din inima pentru fratii nostri si [Dumnezeu] va face pentru ei ce va vrea El, Care s-a jurat El insusi sa vrea "ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" [1 Tim 2, 4]".

Recurgand la rugaciune, crestinul isi recunoaste neputinta in a-i mantui pe altii si marturiseste pe Dumnezeu drept singurului Mantuitor; in aceasta masura si in acest punct fundamental el evita mandria si da dovada de smerenie. Prin rugaciune orice crestin dobandeste in acelasi timp curatirea de patimile sale si se dezvolta in el o autentica iubire fata de aproapele ce merge mana in mana cu dragostea de Dumnezeu. Prin rugaciune se dezvolta de asemenea pocainta prin care crestinul nu se mai erijeaza in judecator al fratelui sau, ci isi vedere greselile proprii si se simte solidar cu aproapele pana acolo incat sufera pentru starea Si situatia lui, ceea ce intareste si mai mult rugaciunea sa pentru el.

Astfel, Parintii recomanda rugaciunea drept o cale privilegiata de lucrare in vederea mantuirii tuturor. Dumnezeu fiind atent la orice rugaciune chiar venind din partea unui pacatos, nu e nevoie ca aceasta sa fie desavarsita, nici ca cel care o rosteste sa fie fara de pacat ca ea sa fie auzita, si a nu avea incredere in rugaciune ar insemna a nu avea incredere in Dumnezeu insusi. Mai mult, rugandu-ne pentru altii, lucram nu numai pentru mantuirea altuia, dar si pentru propria noastra mantuire, cu conditia de a ne ruga fara mandrie si cu un sentiment de pocainta. Astfel scrie Sfantul Ioan Scararul: "Nu refuza cand ti se cere sa te rogi pentru un suflet, chiar daca n-ai dobandit rugaciunea [curata]. Caci credinta celui ce o cere pe aceasta a mantuit de multe ori pe cel ce se roaga cu zdrobire de inima". Dumnezeu asculta si mantuieste cu atat mai bucuros pe cel ce se roaga pentru aproapele sau cu cat lucrand in acest fel, chiar daca este pacatos, da marturie de iubire. Un Parinte spune astfel ca "cine se roaga pentru un frate aflat in suferinta, inainte de a folosi pe acesta, se foloseste el insusi din pricina iubirii [pe care o arata]"."(selectie preluata de pe crestinortodox.ro,articolul integral poate fi citit aici)

Gand de final despre trairea Sfintilor Parinti cea vindecatoare de patimi si biruitoare a mortii si lumii ce va trece: ,,Cine a putut sa inteleaga si sa vada ca,fiind adus la existenta din nimic,a intrat gol in lume,unul ca acesta il va recunoaste pe Cel ce l-a facut pe el,si nu numai ca se va teme de EL,si-l va iubi si-l va sluji din tot suflet si nu-I va prefera nicidecum nimic din cele vazute,ci stiindu-se in toata certitudinea ca este strain de toate cele pamantesti,ba chiar si de cele ceresti,isi va dedica toata slujirea sufletului sau Celui ce l-a facut pe el." (Sfantul Simeon Noul Teolog, ,,Discursuri teologice si etice")

[cristiboss56]

Sfântul Vasile cel Mare: „Să nu uiți să mulțumești pentru toate”

„Lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.”

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.

În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” -Omilii și cuvântări-, Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)

Un nou an cu bucurii tuturor forumistilor !

[leonte]

Dragii mei!
Intai de toate, traditionalul: La multi ani! Celor ce si-i doresc mai degraba buni, decat multi, asa se le dea Dumnezeu!

Cunosc pe cineva, care se tot chinuie de vreo 2 ani intr-o "stare" pe care cu greu o pot descrie in cuvinte, ca nici eu nu am priceput prea bine ce-i cu el nici de unde i se trage.

Bietul om, s-a tot chinuit sa nu mai puna pret pe parerea oamenilor despre el, incat astazi de la zi la zi, imi pare a fi tot mai nespalat, un dezordonat, un om care nu ar da cu o matura, nu ar sterge un praf... De fiecare data cand il intreb, imi zice simplu,

"- Dar ce? Astept vreun musafir asa de important cat sa ma apuc sa fac curat?"

Noroc ca umbla tuns, altfel cred ca ar avea si paduchi. De muncit nu munceste si tot scurt o taie:

"Pentru ce sa trudesc? Pentru ce sa imi doresc sa apuc ziua de maine sau anul care vine? Ce lucru as putea spera ca imi va aduce? Toate sunt iluzii si naluciri...

Daca nu i s-ar da de mancare, ar muri in vreun sant. Si ce om istet si fasnet il stiam!

Eu nu am gasit nici un argument pentru a-l convinge sa reintre in randul lumii. O fi caz de ospiciu? Sfant nu cred ca e, nici el nu pretinde a fi. Altminteri, era sigur de internat. Eu nu am auzit despre sfinti care sa traiasca doar din mila, in buricul targului si fara nici o randuiala. Ori de cate ori il intreaba cineva ceva, inchide gura cu un singur raspuns.

"Ce rost am eu pe aceasta lume? Ce asteapta Dumnezeu de la mine sa fac? Pentru ce m-a creat?"

A ramas blocat saracul in aceste intrebari si nu poate fi scos. Eu nu cred ca as avea atata rabdare daca ar fi al meu, dar maica-sa nu se indura sa-l alunge. Si e barbat in toata firea.

Va rog mult, daca stiti vreun duhovnic cu viata sfanta sa-l intrebati! Sau poate ati gasit in cartile sfintilor parinti despre cum poate iesi un om din aceasta stare. ...

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Cunosc pe cineva, care se tot chinuie de vreo 2 ani intr-o "stare"
A ramas blocat saracul in aceste intrebari si nu poate fi scos. Si e barbat in toata firea.. . . . .
despre cum poate iesi un om din aceasta stare. ...

Integrat din nou in societate cu ajutorul tau si a celor din jur , caci trandavia nu-i buna si nici de folos !
Tratamentul ? Munca si nu fuga de ea !
Dumnezeu iti da . dar nu-ti baga in traista , iar statul asta cu gura cascata in tavan e extrem de daunator , si asta dovedeste si cazul de fata !

[cristiboss56]

În prealabil postat de leonte

Va rog mult, daca stiti vreun duhovnic cu viata sfanta sa-l intrebati! Sau poate ati gasit in cartile sfintilor parinti despre cum poate iesi un om din aceasta stare. ...

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ead.php?t=5961