Drumul spre calugarie

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

Un chip luminos si plin de iertare si de bunatate, iubitor de Dumnezeu si de semeni, indiferent daca dupa trup este femeie sau barbat, este placut lui Dumnezeu.

Deci, iata ca lupta pentru mantuire nu este chiar o joaca. Daca in momentul trecerii la cele vesnice nu avem acea lumina si bucurie interioara dobandite prin Duhul Sfant inseamna ca avem alte duhuri venite de la ispititorul care ne duc la osanda vesnica.

Draga Antonia, o sa indraznesc, cu rugamintea sa imi ierti interventia, sa iti spun ce am observat in ultimii ani pe tema "chipului luminos".
Aveam si eu, ca majoritatea oamenilor, convingerea ca un chip omenesc poate fi luminos, plin de iertare, de bunatate etc., dupa cum in psihologie am constatat ca se fac adeseori legaturi intre starea sufleteasca interna,subiectiva si anumite trasaturi sau expresii ale mimicii si trasaturilor fizice - semne exterioare.

Astazi ma indoiesc foate mult de acestea, cred ca expresia "chip luminos" se cuvine sa o atribuim doar lui Hristos si ingerilor Sai. Sau sa extindem acceptiunea conceptului "chip" la aspecte dintre cele mai operationale, faptice, roditoare.
Stiu ca e contrar multor obisnuinte de apreciere valorica a majoritatii dintre noi, insa eu pur si simplu am mari rezerve in privinta acestei caracteristici a luminozitatii perceptibile cu ochii nostri de carne.
Lumina si bucuria interioara dobandite prin Duhul Sfant se prea poate sa razbata, musai, si in afara catre ochii nostri. Desi cred ca nu e absolut necesar. Ba chiar ca uneori acest lucru e tainuit de-a binelea.
Insa lumina pe care o sesizam noi pe chipuri este mai degraba o expresie fiziologica si psihologica, iar nu duhovniceasca. Si ea caracterizeaza stari sau perioade de bine fizic si sufletesc, iar nu asezari definitive, ca sa zic asa, in Duhul.
Sunt convins ca fata omului, chipul, din care cele mai relevante sunt ochii/privirea, expresiile mimicii, paloarea fetei etc. vorbesc deslusit despre anumite particularitati psiho-fizice iar nu mai mult.
Nu toti sfintii au avut chipul iradiind impacare si seninatate, bucurie si alte insusiri...

Cred ca inconstientul nostru colectiv a brodat o fantezie de toata frumusetea, al carei mecanism si rost nu le inteleg prea bine, pe tema pe care eu as numi-o "lumina si pace cu orice pret, musai la vedere". Sau mitul "transparentei" fizico-mimico-gestuale a starii sufletesti, basca duhovnicesti.

Eu cred ca la fel de bine, cel putin, lumina sufletului se vede in tot ce face omul, in faptele lui, in produsele vietii sale, mai exact in ceea ce Domnul numea "roadele lor". Aceste roade, aceste ecouri in ceilalti (de genul "cum ardea inima in noi cand El ne talcuia, pe cale, Scripturile"), aceste semne care infloresc statornic in sufletul celor care i-au cunoscut pe hristofori - acestea sunt semnele care merita luate in seama cu adevarat si pe drept temei.
Restul e fiziologie si psihologie, lucru nu chiar de lepadat si nu chiar rupt de buna-vietuire, insa insuficient de sigur pentru a crede noi ca avem de-a face cu un om al lui Dumnezeu, cu unul care a lucrat despatimirea si virtutile.

Contraexemple sunt destule: multe bestii au chip angelic, ochi radiosi si alte insusiri fizice inselatoare. Ingeri luminosi ai vrajmasului s-au aratat mereu. Dar roadele, produsele vietii lor in viata semenilor au aratat ca in ciuda aparentelor fizic constatabil si psihologic prea usor interpretate, in ton melo si facil, acestia nu erau cine pareau.

In concluzie, mai degraba vad lumina unui suflet frumos intr-o carte scrisa de acela/aceea, intr-un cantec, intr-o haina tesuta de mana lui/a ei, intr-o gradina ingrijita de el sau de ea, in orice alta lucrare savarsita dumnezeieste, in alinarea si indreptarea semenului, in miluirea cu spor bun a aproapelui. In jertfa de sine. Poate exista o lumina mai limpede si mai cert dumnezeiasca decat lumina faptei celui care se jertfeste pentru aproapele lui?

Ca urmare, nu cred ca e relevant, la momentul trecerii, nici un semn constatabil cu ochiul nostru ci doar cele pe care sufletul supravietuitorului, atins de modul cum raposatul a trecut prin viata, le resimte in adincul sau. Omul lui Dumnezeu lasa in urma lui alte suflete atinse de Lumina. Iar nu semne de lumina, mai mult sau mai putin pe placul ochiului nostru...
Sfantul Siluan a lasat lumina sfinteniei prin viata pe care a dus-o, prin roadele acesteia in obste si in lume, iar nu prin altceva. Sufletul nostru, atins binefacator de cuvintele lui, ne e garantul luminii sale definitive - nimic altceva.
Cercul de lumina din jurul capului Sfantului e vizibil cu ochiul doar in icoane. In rest, fuioare de lumina invizibila, calauzitoare catre Hristos, ard nevazute in insasi inima noastra. Si in gandurile de recunostinta calma, adinca, pe care i le inaltam...

În prealabil postat de cezar_ioan

Draga Antonia, o sa indraznesc, cu rugamintea sa imi ierti interventia, sa iti spun ce am observat in ultimii ani pe tema "chipului luminos".
Aveam si eu, ca majoritatea oamenilor, convingerea ca un chip omenesc poate fi luminos, plin de iertare, de bunatate etc., dupa cum in psihologie am constatat ca se fac adeseori legaturi intre starea sufleteasca interna,subiectiva si anumite trasaturi sau expresii ale mimicii si trasaturilor fizice - semne exterioare.

Astazi ma indoiesc foate mult de acestea, cred ca expresia "chip luminos" se cuvine sa o atribuim doar lui Hristos si ingerilor Sai. Sau sa extindem acceptiunea conceptului "chip" la aspecte dintre cele mai operationale, faptice, roditoare.
Stiu ca e contrar multor obisnuinte de apreciere valorica a majoritatii dintre noi, insa eu pur si simplu am mari rezerve in privinta acestei caracteristici a luminozitatii perceptibile cu ochii nostri de carne.
Lumina si bucuria interioara dobandite prin Duhul Sfant se prea poate sa razbata, musai, si in afara catre ochii nostri. Desi cred ca nu e absolut necesar. Ba chiar ca uneori acest lucru e tainuit de-a binelea.
Insa lumina pe care o sesizam noi pe chipuri este mai degraba o expresie fiziologica si psihologica, iar nu duhovniceasca. Si ea caracterizeaza stari sau perioade de bine fizic si sufletesc, iar nu asezari definitive, ca sa zic asa, in Duhul.
Sunt convins ca fata omului, chipul, din care cele mai relevante sunt ochii/privirea, expresiile mimicii, paloarea fetei etc. vorbesc deslusit despre anumite particularitati psiho-fizice iar nu mai mult.
Nu toti sfintii au avut chipul iradiind impacare si seninatate, bucurie si alte insusiri...

Cred ca inconstientul nostru colectiv a brodat o fantezie de toata frumusetea, al carei mecanism si rost nu le inteleg prea bine, pe tema pe care eu as numi-o "lumina si pace cu orice pret, musai la vedere". Sau mitul "transparentei" fizico-mimico-gestuale a starii sufletesti, basca duhovnicesti.

Eu cred ca la fel de bine, cel putin, lumina sufletului se vede in tot ce face omul, in faptele lui, in produsele vietii sale, mai exact in ceea ce Domnul numea "roadele lor". Aceste roade, aceste ecouri in ceilalti (de genul "cum ardea inima in noi cand El ne talcuia, pe cale, Scripturile"), aceste semne care infloresc statornic in sufletul celor care i-au cunoscut pe hristofori - acestea sunt semnele care merita luate in seama cu adevarat si pe drept temei.
Restul e fiziologie si psihologie, lucru nu chiar de lepadat si nu chiar rupt de buna-vietuire, insa insuficient de sigur pentru a crede noi ca avem de-a face cu un om al lui Dumnezeu, cu unul care a lucrat despatimirea si virtutile.

Contraexemple sunt destule: multe bestii au chip angelic, ochi radiosi si alte insusiri fizice inselatoare. Ingeri luminosi ai vrajmasului s-au aratat mereu. Dar roadele, produsele vietii lor in viata semenilor au aratat ca in ciuda aparentelor fizic constatabil si psihologic prea usor interpretate, in ton melo si facil, acestia nu erau cine pareau.

In concluzie, mai degraba vad lumina unui suflet frumos intr-o carte scrisa de acela/aceea, intr-un cantec, intr-o haina tesuta de mana lui/a ei, intr-o gradina ingrijita de el sau de ea, in orice alta lucrare savarsita dumnezeieste, in alinarea si indreptarea semenului, in miluirea cu spor bun a aproapelui. In jertfa de sine. Poate exista o lumina mai limpede si mai cert dumnezeiasca decat lumina faptei celui care se jertfeste pentru aproapele lui?

Ca urmare, nu cred ca e relevant, la momentul trecerii, nici un semn constatabil cu ochiul nostru ci doar cele pe care sufletul supravietuitorului, atins de modul cum raposatul a trecut prin viata, le resimte in adincul sau. Omul lui Dumnezeu lasa in urma lui alte suflete atinse de Lumina. Iar nu semne de lumina, mai mult sau mai putin pe placul ochiului nostru...
Sfantul Siluan a lasat lumina sfinteniei prin viata pe care a dus-o, prin roadele acesteia in obste si in lume, iar nu prin altceva. Sufletul nostru, atins binefacator de cuvintele lui, ne e garantul luminii sale definitive - nimic altceva.
Cercul de lumina din jurul capului Sfantului e vizibil cu ochiul doar in icoane. In rest, fuioare de lumina invizibila, calauzitoare catre Hristos, ard nevazute in insasi inima noastra. Si in gandurile de recunostinta calma, adinca, pe care i le inaltam...

In mare parte sunt de acord cu ceea ce ai spus. Desigur, exista inselari, exista bestii cu chip angelic, asa cum bine ai observat.

Eu ma refeream strict la dobandirea Duhului Sfant la pacea si la linistea interioara obtinute strict ca lucrare a Duhului Sfant dupa o perioada de pocainta sincera si de smerenie adanca. Aceasta stare exista, e tainuita, rar se lasa vazuta la cei care se nevoiesc. Caci atunci cand se lauda cu aceasta stare chiar si in gand, in clipa urmatoare o pierd. Cine o dobandeste trebuie sa se smereasca si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru darul Sau.

Daca un om primeste imprumut bani, acesta trebuie sa fie recunoscator si constient ca banii aceia nu sunt chiar ai lui, ci doar ii foloseste vremelnic pana la implinirea termenului de inapoiere. Daca se va imbata si-i va rade in nas binefacatorului, e normal ca acesta sa se infurie. Cine nu stie sa-si pastreze comoara o pierde.

Aceasta stare se dobandeste, asa cum spun Sfintii Parinti, prin multa nevointa, dar se poate pierde intr-o clipa, cu un singur gand de mandrie. Dupa pierderea acestei stari, il iau in primire alte duhuri si-l arunca in ispita pentru a se smeri. Si iar nevoitorul incepe lupta pentru a dobandi ce a pierdut. Acesta este razboiul nevazut.

Acelasi nevoitor provoaca o impresie atunci cand se afla intr-o stare de bucurie divina, alta impresie atunci cand lupta pentru a dobandi in mod constient pentru dobandirea Duhului Sfant si alta impresie cand este doborat de o ispita.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Draga Antonia, o sa indraznesc, cu rugamintea sa imi ierti interventia, sa iti spun ce am observat in ultimii ani pe tema "chipului luminos".
Aveam si eu, ca majoritatea oamenilor, convingerea ca un chip omenesc poate fi luminos, plin de iertare, de bunatate etc., dupa cum in psihologie am constatat ca se fac adeseori legaturi intre starea sufleteasca interna,subiectiva si anumite trasaturi sau expresii ale mimicii si trasaturilor fizice - semne exterioare.

Astazi ma indoiesc foate mult de acestea, cred ca expresia "chip luminos" se cuvine sa o atribuim doar lui Hristos si ingerilor Sai. Sau sa extindem acceptiunea conceptului "chip" la aspecte dintre cele mai operationale, faptice, roditoare.
Stiu ca e contrar multor obisnuinte de apreciere valorica a majoritatii dintre noi, insa eu pur si simplu am mari rezerve in privinta acestei caracteristici a luminozitatii perceptibile cu ochii nostri de carne.
Lumina si bucuria interioara dobandite prin Duhul Sfant se prea poate sa razbata, musai, si in afara catre ochii nostri. Desi cred ca nu e absolut necesar. Ba chiar ca uneori acest lucru e tainuit de-a binelea.
Insa lumina pe care o sesizam noi pe chipuri este mai degraba o expresie fiziologica si psihologica, iar nu duhovniceasca. Si ea caracterizeaza stari sau perioade de bine fizic si sufletesc, iar nu asezari definitive, ca sa zic asa, in Duhul.
Sunt convins ca fata omului, chipul, din care cele mai relevante sunt ochii/privirea, expresiile mimicii, paloarea fetei etc. vorbesc deslusit despre anumite particularitati psiho-fizice iar nu mai mult.
Nu toti sfintii au avut chipul iradiind impacare si seninatate, bucurie si alte insusiri...

Cred ca inconstientul nostru colectiv a brodat o fantezie de toata frumusetea, al carei mecanism si rost nu le inteleg prea bine, pe tema pe care eu as numi-o "lumina si pace cu orice pret, musai la vedere". Sau mitul "transparentei" fizico-mimico-gestuale a starii sufletesti, basca duhovnicesti.

Eu cred ca la fel de bine, cel putin, lumina sufletului se vede in tot ce face omul, in faptele lui, in produsele vietii sale, mai exact in ceea ce Domnul numea "roadele lor". Aceste roade, aceste ecouri in ceilalti (de genul "cum ardea inima in noi cand El ne talcuia, pe cale, Scripturile"), aceste semne care infloresc statornic in sufletul celor care i-au cunoscut pe hristofori - acestea sunt semnele care merita luate in seama cu adevarat si pe drept temei.
Restul e fiziologie si psihologie, lucru nu chiar de lepadat si nu chiar rupt de buna-vietuire, insa insuficient de sigur pentru a crede noi ca avem de-a face cu un om al lui Dumnezeu, cu unul care a lucrat despatimirea si virtutile.

Contraexemple sunt destule: multe bestii au chip angelic, ochi radiosi si alte insusiri fizice inselatoare. Ingeri luminosi ai vrajmasului s-au aratat mereu. Dar roadele, produsele vietii lor in viata semenilor au aratat ca in ciuda aparentelor fizic constatabil si psihologic prea usor interpretate, in ton melo si facil, acestia nu erau cine pareau.

In concluzie, mai degraba vad lumina unui suflet frumos intr-o carte scrisa de acela/aceea, intr-un cantec, intr-o haina tesuta de mana lui/a ei, intr-o gradina ingrijita de el sau de ea, in orice alta lucrare savarsita dumnezeieste, in alinarea si indreptarea semenului, in miluirea cu spor bun a aproapelui. In jertfa de sine. Poate exista o lumina mai limpede si mai cert dumnezeiasca decat lumina faptei celui care se jertfeste pentru aproapele lui?

Ca urmare, nu cred ca e relevant, la momentul trecerii, nici un semn constatabil cu ochiul nostru ci doar cele pe care sufletul supravietuitorului, atins de modul cum raposatul a trecut prin viata, le resimte in adincul sau. Omul lui Dumnezeu lasa in urma lui alte suflete atinse de Lumina. Iar nu semne de lumina, mai mult sau mai putin pe placul ochiului nostru...
Sfantul Siluan a lasat lumina sfinteniei prin viata pe care a dus-o, prin roadele acesteia in obste si in lume, iar nu prin altceva. Sufletul nostru, atins binefacator de cuvintele lui, ne e garantul luminii sale definitive - nimic altceva.
Cercul de lumina din jurul capului Sfantului e vizibil cu ochiul doar in icoane. In rest, fuioare de lumina invizibila, calauzitoare catre Hristos, ard nevazute in insasi inima noastra. Si in gandurile de recunostinta calma, adinca, pe care i le inaltam...

Foarte frumos. Am invatat ceea ce ai expus tu mai sus aici la Londra mai bine ca oriunde. Chipuri angelice, senine, curate , ochi limpezi te intreaba cu un zambet larg How do you do? iar acel chip este un musulman ciudat adept al nu stiu carui lider american, sau pur si simplu un ateu. Cat de putin cunoastem cu adevarat omul? Sf. Dimitrie al Rostovului spune asa: primul pas spre cunoasterea lui Dumnezeu este cunoasterea celor inconjuratoare, a semenilor nostri si a noi insine. Cand vom reusi acestea toate vom cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Cu adevarat ortodoxia este adevarata psihologie umana, adevarata cunoastere, adevarata intelepciune.

Oameni buni cititi Alfavita duhovniceasca - Sf. Dimitrie al Rostovului o carte ce schimba vieti asa cum a schimbat-o si pe a Par. Cleopa cand a citit-o atunci cand pastea oile manastirii.
Doamne ajuta cu iertare!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de dobrin7m

Foarte frumos. Am invatat ceea ce ai expus tu mai sus aici la Londra mai bine ca oriunde. Chipuri angelice, senine, curate , ochi limpezi te intreaba cu un zambet larg How do you do? iar acel chip este un musulman ciudat adept al nu stiu carui lider american, sau pur si simplu un ateu. Cat de putin cunoastem cu adevarat omul? Sf. Dimitrie al Rostovului spune asa: primul pas spre cunoasterea lui Dumnezeu este cunoasterea celor inconjuratoare, a semenilor nostri si a noi insine. Cand vom reusi acestea toate vom cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Cu adevarat ortodoxia este adevarata psihologie umana, adevarata cunoastere, adevarata intelepciune.

Oameni buni cititi Alfavita duhovniceasca - Sf. Dimitrie al Rostovului o carte ce schimba vieti asa cum a schimbat-o si pe a Par. Cleopa cand a citit-o atunci cand pastea oile manastirii.
Doamne ajuta cu iertare!

Saru' mana! Domnul fie cu noi, cu toti copiii Lui!

[dobrin7m]

6. Dar nimeni nu-l poate cunoaste pe Dumnezeu inainte sa se cunoasca pe sine.Si nici pe sine nu se va cunoaste cum se cuvine, daca nu va cunoaste mai intai de toate toata faptura, si nu va intelege toate lucrurile vazute si pricepute, in lume. Si astfel se va uni in dragoste cu Dumnezeu.

7. Asadar, cine va voi sa Il cunoasca intru adevar pe Domnul, sa se cunoasca pe sine si sa se uneasca dimpreuna cu El in dragoste, , acela mai intai de toate trebuie sa cunoasca toata faptura vazuta si priceputa, ca sa aiba intelegerea tuturor lucrurilor si a toata faptura: de la cine si pentru ce sunt toate - astfel incat nici un lucru sa nu ii fie tainuitsi sa nu-i starneasca nedumerire. Apoi sa se cunoasca pe sine si toata taina despre sine. Apoi sa il cunoasca pe Dumnezeu si toate negraitele Lui binefaceri. Astfel omul ajunge intru desavarsita cunoastere de sine. Caci se cuvine a cunoaste mai intai cele pamantesti, apoi cele ceresti. ca nu de la cele inalte trebuie sa pogoram catre cele de jos ci de la cele de jos sa urcam catre cele de sus.De aceea Dumnezeu a asezat inaintea noastra toata faptura si toata randuiala acestei lumi, ca pe o invatatura sau ca pe o oglinda, ca invatandu-ne sa ne intaltam de la cele de jos catre cele inalte. Caci daca nu pricepem cele pamantesti, cum putem pricepe cele ceresti?

8. Din intelegere si cunoastere ia nastere credinta, din credinta Pazirea poruncilor lui Dumnezeu, din pazire aporuncilor se naste nadejdea in Dumnezeu din nadejdea intru Dumnezeu se naste dragostea dumnezeiasca , cea care prisosind treptat, duce la unirea treptat cu Dumnezeu si la plinirea Legii si a prorociilor (Mat 7:12,22,40)

9. Pe cat creste intelegerea pe atat creste credinta, pe cat creste credinta pe atat se inmultesc virtutile, pe atat se inmulteste nadejdea in Dumnezeu, si pe cat are cineva nadejde la Dumnezeu pe atat Il si iubeste pe Dumnezeu, pe atat se uneste cu El indulcindu-se cu dumnezeiasca lui Slava." Sf. Dimitrie al Rostovului

Scuze de off-topic.Imbratisari

[dobrin7m]

Acesta este si unul din rapunsurile la intrebarile mele pe care le-am pus lui Dumnezeu. Ce caut aici Doamne in aceasta Sodoma si Gomora? de ce sunt aici, eu care am avut linistea mea acolo langa Muntele AThos?
Sa cunosc faptura, sa cunoasc oamenii si sa ii inteleg. Multumesc Doamne si Slava Tie Doamne , slava Tie.
Mai am o intrebare la care astept inca raspuns. O sa v-o spun tuturor cand aflu raspunsul la ea.

[dobrin7m]

Drumul spre calugarie incepe din inima noastra catre manastire. Daca in inima este chemarea Domnului, adica o iubire nespusa de Hristos, o dragoste nebuna, dar o dragoste ce dainuie, nu trecatoare si efemera asa cum este dragostea noastra omeneasca atunci calea este calugaria.
Daca in inima gasim o dragoste trecatoare, adica scurta de luni, sau chiar un an doi, atunci nu. Cine are o astfel de chemare sfatul meu este sa astepte si sa vada ce se intampla in inima sa. Daca focul iubirii a scazut cu siguranta ca nu calugaria este calea. Daca focul creste , atunci sa mai astepte inca o perioada sa se incinga bine inima si apoi sa mearga acolo unde ii este chemarea.

Nu mergeti pentru lipsuri si saracie , pentru ca nu se cuvine sa faceti experimente cu sufletul vostru. Domnul cu voi!

Am ales sa scriu aici despre acest subiect, pentru ca in primul rand are legatura cu viata monahala iar in al doilea rand nu as fi vrut sa deschid un subiect nou pe acesta tema. Imi este foarte... cumva sa discut despre asta, insa voi povesti. Acum trei saptamani am mers la biserica la care merg de obicei si ... am observat ca un viitor calugar (spun viitor pentru ca merg foarte des la acea biserica si doar acum trei saptamani am remarcat doi noi viitori calugari) ma privea. L-am suprins in mai multe randuri. Bineinteles o sa spuneti ca nu este nimic rau, pentru ca involuntar si in biserica uneori privirea cade pe anumite lucruri persoane, la fel cum si gandurile noastre fie si pentru o secunda zboara in alta parte. Insa sunt anumite gesturi care te duc cu gandul ca esti placut. Am evitat sa avem intalniri de priviri si urmatoarea saptamana la sfarsitul Sf. slujbe era la usa si cand am venit de la mir, se uita la mine. Am 24 de ani, sunt o fata serioasa, cuminte nu sunt o adolescenta cu o imaginatie bogata, ma simt usor rusinata si nu vreau sa fiu catalogata gresit. Pe de alta parte nu vreau nici sa judec, pentru ca inainte de orice suntem oameni insa cred ca este oarecum un pacat ca un viitor calugar sa simpatizeze o enoriasa. Adica, asta inseamna ca nu este facut pentru asta. Totodata nu as vrea sa aiba de suferit din cauza mea, mai ales ca ma gandesc ca el stie ca trebuie sa isi alunge aceste ganduri nepotrivite, in contextul acesta. Insa eu consider, si nu doar consider, chiar asa si este, ca nu am facut nimic, nimic rau. Nu pot sa evit sa merg la aceasta biserica pentru ca este lacasul meu de suflet iar Arhim. care slujeste acolo, prin predicile si sfaturile sale imi aduce multa linisiste.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ana Tr.

Am ales sa scriu aici despre acest subiect, pentru ca in primul rand are legatura cu viata monahala iar in al doilea rand nu as fi vrut sa deschid un subiect nou pe acesta tema. Imi este foarte... cumva sa discut despre asta, insa voi povesti. Acum trei saptamani am mers la biserica la care merg de obicei si ... am observat ca un viitor calugar (spun viitor pentru ca merg foarte des la acea biserica si doar acum trei saptamani am remarcat doi noi viitori calugari) ma privea. L-am suprins in mai multe randuri. Bineinteles o sa spuneti ca nu este nimic rau, pentru ca involuntar si in biserica uneori privirea cade pe anumite lucruri persoane, la fel cum si gandurile noastre fie si pentru o secunda zboara in alta parte. Insa sunt anumite gesturi care te duc cu gandul ca esti placut. Am evitat sa avem intalniri de priviri si urmatoarea saptamana la sfarsitul Sf. slujbe era la usa si cand am venit de la mir, se uita la mine. Am 24 de ani, sunt o fata serioasa, cuminte nu sunt o adolescenta cu o imaginatie bogata, ma simt usor rusinata si nu vreau sa fiu catalogata gresit. Pe de alta parte nu vreau nici sa judec, pentru ca inainte de orice suntem oameni insa cred ca este oarecum un pacat ca un viitor calugar sa simpatizeze o enoriasa. Adica, asta inseamna ca nu este facut pentru asta. Totodata nu as vrea sa aiba de suferit din cauza mea, mai ales ca ma gandesc ca el stie ca trebuie sa isi alunge aceste ganduri nepotrivite, in contextul acesta. Insa eu consider, si nu doar consider, chiar asa si este, ca nu am facut nimic, nimic rau. Nu pot sa evit sa merg la aceasta biserica pentru ca este lacasul meu de suflet iar Arhim. care slujeste acolo, prin predicile si sfaturile sale imi aduce multa linisiste.

Draga Ana, de obicei noi ne facem o imagine in minte dupa mintea noastra (influentata de ideile si gandurile noastre proprii sau de propria imaginatie de genul intrebare si raspuns. Exemplu: X s-a uitat la mine, oare de ce? raspunsul il dam tot noi cu mintea noastra tu spui pentru ca ii place de mine, daca erai baiat poate spuneai oare are ceva sa imi spuna? daca erai o babuta batrana ai fi spus: oare Domnul imi transmite ceva prin acest om?) Deci ne facem o imagine a ceea ce credem din gesturile si privirile sau faptele celor ce ne inconjoara.

Eu zic sa nu te pripesti in concluzii si am sa iti povestec o intamplare oarecum ciudata pe care eu candva am trait-o.

Acum vreo 10 ani eram contabil sef la o fabrica de paine din orasul meu. Odata la 3 luni sau mai mult un calugar tanar venea la noi la fabrica avand o relatie stransa cu patronul. Acesta ii daruia paine si cornuri pentru el si ceilalti calugari din manastirea lui. Intr-o zi m-a privit mai insistent si am fost oarecum nedumerita asa cum esti tu astazi. In final am ales sa intru in biroul patronului cu painea, nespunand nimic. Cand am intins plasa acesta mi-a spus: ai grija la mama ta, ai mare grija, nu stiu dar asta este ceea ce simt ca trebuie sa iti spun.
Ce a urmat nu iti povestesc aici ca nu e locul si momentul insa doresc sa iti spun ca concluzia trasa de tine eu cred ca nu este nici pe departe cea adevarata.

Si iti mai povestesc o alta intamplare vesela oarecum si foarte frumoasa. Parintele meu duhovnic a vrut sa se faca calugar. La fel si preoteasa insa in final s-au casatorit in urma unei astfel de intamplari. S-au cunoscut la slujbele din Manastirea Trei Ierarhi. Astazi au 3 baieti minunati, despre care preoteasa spune cu drag: "iata trei ierarhi, dar macar unul de ar fi si as fi cea mai fericita mama de pe pamant."

[dobrin7m]

AAA si am uitat, spovedeste-te la duhovnicul tau. va stii sa te indrume cum se cuvine.

Preoteasa mea, vreun an jumatate a plans si s-a impotrivit ideii pentru ca dorea sa devina calugarita. Iar in aceasta perioada parintele a fost in manastire iar ea in alta incercand sa urmeze cursul vietii de calugarie.