Harul

În prealabil postat de cezar_ioan

Exact asa a fost. Sau poate un pic diferit...

Prin Mila lui Dumnezeu, in urma cu vreun an sau doi, am reusit sa duc o viata mai simpla, mai apropiata de cerintele unei vieti crestinesti - asa cum ma povatuia duhovnicul si cum citisem in Scriptura si in scrierile Parintilor.
In special primisem drag de rugaciune, poate ca aveam chiar o anumita ravna si, pe masura ce descopeream lucrarea (sau mi se descoperea) parca totul se reconfigura in mine si in jurul meu. Aveam, parca, alti ochi... Inca si ochii fizici erau mai larg deschisi, mai calmi, mai senini (imi spunea sotia si vedeam si eu insumi, pur si simplu in oglinda si... ma tot minunam).
Mergind odata la o slujba, in perioada Postului Mare, parintele a pomenit numele Sfantului Serafim de Sarov si, nu stiu de ce, am tresarit pe loc si am simtit un dor, o nevoie vie de a citi despre Sfant, de a avea o legatura mai apropiata... A fost ceva ca un nod in gat si o incalzire cat o flacara a inimii, aproape o izbucnire in plans ca si cum brusc te-ai intalni cu cineva foarte drag pe care il credeai disparut... Si el iti iese, iata, drept in fata, viu si nevatamat... Te bucuri tare si izbucnesti in plans, uneori, fericit de asa regasire a celui drag (desi eu nu Il cunosteam pe Sfantul, stiam doar ca in familia mea toti au avut o evlavie aparte la El...)...

Ca urmare a acestei intamplari am dat curs dorintei mele (citisem in cartile Parintilor si mai ales la Sfantul Teofan Zavoratul indemnul repetat de a da curs liber dorintelor care ne apropie de Biserica) si am gasit una sau doua lucrari despre viata Sfantului Serafim. Pe una dintre aceste carti o aveam la mine in seara aceea....

Fusesem mai intai la slujba, mai precis la Sarbatoarea in care o pomenim pe Sfinta Maria Egipteanca. Cand s-a citit povestea vietii Sfintei, am plans, spre surpriza mea, de imi sarea camasa, la propriu, pe spate... Ma jenam de oameni, imi iaginam ca toata lumea ma vede, imi era rusine ca sunt luat drept vreun isteric... Si poate chiar eram. Dar n-am avut ce face. Am tinut-o asa, tot intr-un cutremur sfasietor si fericit totodata, pana s-a trecut la a doua parte a slujbei, cantandu-se cele randuite. Din pacate, intre continutul "Vietii..." si cantecele care au urmat era o asa mare distanta (se canta prea tare, soldateste, rece, demonstrativ ca la opera) incat m-am simtit pur si simplu... violat. Si ... am fugit din Biserica...
Ajungind in parc, dupa cateva ocoluri pentru linistirea cugetului si a inimii, am gasit in sfarsit o banca mai retrasa si am dat curs cateva minute rugaciunii. Era parca altfel decat fusese vreodata pana atunci... Se intampla ceva nou si bun, greu de exprimat in cuvinte...
Apoi am ales sa citesc cateva pagini din povestea vietii Sfantului Serafim.
Intelegeam acum, parca, cu totul altfel cele cititie... Intr-un mod pe care l-as numi mai direct, mai apropiat, mai simplu, mai viu...
Apoi am plecat, multumit de lectura si simtin sufletul usurat si plin de pace...
Si mergind pe o alee, dupa cativa zeci de metri, deodata, in timp ce ma rugam soptit,
oh Doamne,
(cum oare am pierdut pentru totdeauna aceasta?...)
am simtit cum buzele isi pierdusera miscarea, mintea se golise ramanind ca un fir subtire cursul micii rugaciuni, corpul incepe sa devina ... invaluit in vata, in ceva pufos pe care nu-l puteam asocia decat cu vata sau cu ...zapada calda...
Mersul imi parea desprins parca de mine, ca si cum nu mergeam ci eram purtat, moale, usor, pufos (desi sesizam ca totusi merg)...
Apoi rugaciunea s-a mutat pur si simplu, avind eu simtamantul greu de deschis ca nu mai e oarecum in minte ci in piept, intr-o zona de fapt mai larga care cuprindea si capul si gatul si inima....
Am sesizat cu un simt nou, pe care nu mi-l cunosteam, ca orice miscare a glotei, orice zvacnire a gatului ar putea sa intrerupa rugaciunea (pe care o doream atunci cu o intensitate sau certitudine totala) si, nu stiu cum, am sesizat ca disparuse orice zvacnire a muschilor fonatori fara, insa, ca rugaciunea sa dispara, dimpotriva, ea curgea lin, ca un gand, ca un nor calm, in zona fiintei mele, invaluindu-ma bland...
Nu stiu cum sa scriu despre toate acestea...
Apoi au inceput sa se lege cercuri, nori sfaraitori de cercuri alcatuite parca dintr-un vapor pe care ii vedeam, ca sa spun asa, dar nu cu ochii ci, imposibil sa exprim altfel, pur si simplu cu un fel de vedere (asa imi parea, act vizual, nu inteleg deloc cum vine asta) care pornea din ... inima.
Si am sesizat ca nu mai pot sa continui sa respir! Ca daca as respira, ceea ce traiesc e atat de delicat incat pur si simplu s-ar departa, precum o pasare care se asezase-n mine si-ar fi luat brusc zborul, speriata...
Si respira,. cum sa spun, printre randuri... ma furisam printre componentele experientei aceleia (poftim! nu stiu cum sa ma exprim) ca sa trag cumva un firicel de aer... parca desenam cu o pensula moale o urma de respiratie asa incat sa mai totusi un strop de aer in plamani. Si lucru de mirare, desi respiram asa, printre randuri, rar si foarte fin, nu aveam deloc senzatia ca imi lispeste aerul, ca ma sufoc ... Era foarte bine.
Experienta aceasta a durat cateva minute bune, poate mai mult, de fapt am verificat apoi (intrucat imi cam pierdusem constiinta masurarii timpului, nu imi ardea deloc de asta, era poate ultimul lucru care ma interesa atunci) si a fost un oarecare timp petrecut pe ceas...

Simtamantul principal a fost cel al experimentarii unei delicateti extraordinare pe care sufletul meu nu isi amintea sa o mai fi trait-o, poate doar la nasterea fiului meu cel mare, cand l-am luat in brate la maternitate... Dar era altceva, asemanator si totusi cu mult mai gingas... Poate cand eram mic si ma purta mama in brate leganindu-ma sa adorm?...

In orice caz, pasarea aceea care se asezase in mine a adus cu ea cel mai delicat simtamant cunoscut. Si cu adevarat m-am silit sa nu fac nici cea mai mica miscare care ar fi putut sa faca sa o pierd.

Am pierdut-o, incet-incet, in urmatoarele ore... A fost prezenta in mine cateva ore bune...
Iar amintirea ei m-a insotit, extrem de dulce si linistitor cateva zile intregi.... Zile in care am vorbit putin, in care imi parea ca totul in lume e bun si ca oamenii sunt frumosi, iar eu sunt singurul nebun care a crezut mereu ca viata e grea, ca lumea e in conflict permanent s.a.m.d.... Zile fara frici, fara angoase, fara griji, cand doar imi era deosebit de rusine, in unele clipe, ca sunt asa cum sunt (pacatos si nevrednic, grosolan si butucanos etc.) si ma minunam ca Domnul Este precum Este...

Apoi nu am mai cunoscut niciodata o stare asemanatoare. Nici emotional nici perceptiv, nici intelectual, nici fizic...

Ii multumesc lui Costel ca a postat citatul acela...
Nu stiu daca eu am experimentat atunci o lucrare a harului, stiu insa ca experienta aceea se apropie mult de ceea ce simt citind cuvantul postat de Costel. Sunt tare bucuros ca mi-am reamintit acea traire. Si desigur trist... intrucat imi este dor, uneori, ca si acum, de ea... (Nu indraznesc sa spun ca de El.)
Si inchei aici, pana nu incep sa dau apa la soareci....
Va rog sa ma iertati daca v-am necajit cu marturisirea mea.

Una din cele mai sincere, profunde si frumoase postari de pe forum. Va multumesc, si va felicit, domnule profesor. Ati trait ceva ce primesc indeosebi marii nevoitori. Cum a zis fetita aceea, de pe un blog al unor resurectionisti ai rugaciunii inimii, parca? "Parinte, ne-ati spus cum sa incepem rugaciunea, dar nu ne-ati spus si cum sa o oprim".
"Cele mai frumoase lucruri prin care trece un om nu sunt cautate: i se intampla".

[Mosh-Neagu]

Multumim Cezar, pentru aceasta destainuire atat de delicata si atat de... unica. Iti doresc din suflet, sa mai poti retrai acea stare, fiindca se vede de departe cat de mult tanjesti dupa ea!

Cred ca totusi, harul ia forme si forme, si fiecare dintre noi, atat timp cat face (sau incearca pe cat ii sta in putere) sa faca voia lui Dumnezeu, harul e acolo, vegheaza, "ne sopteste" si ne ajuta sa ne indreptam, ba uneori, cand noi devenim usor indaradnici, actioneaza independent de vointa noastra imediata, si ne zadarniceste anumite planuri aproape gata facute. In toata viata mea, cred ca am fost in aceasta situatie de sute sau poate de mii de ori, uneori ascultand, alteori incapatanandu-ma sa fac tot voia mea, dupa care sa primesc spasit, pedeapsa faptelor mele!... Imi amintesc o intamplare pe care cred ca am mai spus-o pe forum: eram tare necajit si trebuia sa fac o activitate in care era nevoie de cel putin trei persoane. Cu toate astea, am mers acolo singur, ca un miel dus la taiere... Si, vorbind parca cu mine insumi, am zis: "Ce ma fac eu, Doamne, acum singur? Cum am sa ma descurc?" Instantaneu, am auzit raspunsul in mintea mea: "Dar NU ESTI SINGUR! Tu apuca-te de treaba!" Si dintr-o data mi s-a luminat mintea si am vazut o anumita solutie care ma ajuta sa fac acea activitate fara sa fie nevoie sa fiu in trei locuri diferite in acelasi timp!... Iar astfel de exemple au fost multe si nu ma indoiesc de faptul ca fiecare dintre voi il traieste regulat...
Despre starea aceea de care vorbeste fratele Cezar, nu stiu daca pot sa spun ca am ajuns pana acolo... Poate ceva apropiat, desi nu era intru nimic meritul meu, fiindca spre deosebire de el, schimbarea care avusese loc in mine nu venise fiindca muncisem eu pentru ea!... Era dupa vizita lui Vasile Danion la noi in oras. Atat de mult m-a ravasit incat nu ma mai regaseam sufleteste. Abia am asteptat prima sarbatoare cand sa merg la duhovnic si sa-i cer binecuvantare sa merg la o manastire, unde sa caut un preot-calugar batran, care sa ma lamureasca mai pe intelesul meu cum stau lucrurile. Iar duhovnicul mi-a dat binecuvantarea si mi-a zis in final: "Ochii si urechile, mari, frate Culai!"
Am stat atunci cu staretul manastirii Buciumeni, vreo doua ore (nici nu stiam ca acolo voi merge cand am cerut binecuvantarea, ci m-am lasat dus de val, pur si simplu). Dar nu sa vorbesc despre cele ale lui Danion. Astea s-au lamurit in 2-3 minute, fara nici o confuzie. Dar atunci am simtit ca trebuie sa fac o curatenie generala in sufletul meu si sa ma spovedesc de cand tineam eu minte ca am inceput sa fac pacate... Am plans mult, stand acolo in genunchi, sub patrafirul batranului parinte, reamintindu-mi parca si acele lucruri pe care poate nici macar nu le crezusem la acea vreme ca fiind pacate! Nici nu ma interesa ce canon voi primi, nici la rusine nu-mi mai statea gandul, la fel ca altadata, cand poate mai spovedisem acele pacate, dar nu sub acea stare de cainta si abandonare totala in voia lui Dumnezeu. La sfarsit, m-a certat si m-a dojenit cu hotarare, dar si cu multa blandete, si mi-a dat un canon mult prea usor dupa mintea mea, care as fi fost in stare sa fac ascultare indiferent ce mi-ar fi spus!
Cand am parasit manastirea, mi se parea ca nu mai sunt eu, ci altcineva. Conduceam mecanic, intr-o viteza mult mai redusa decat de obicei, si aveam o stare pe care as fi vrut s-o pastrez pentru tot restul vietii! Parca era un hau imens in jurul mintii mele: nici un gand, nici o grija, nici un stres... NIMIC... NIMIC... Imi venea sa spun "te iubesc" oricarei fapturi lasate de Dumnezeu pe pamant... Nici nu prea intelegeam de fapt ce se petrece cu mine; voiam doar ca sa nu trebuiasca sa mai ies din acea stare niciodata, desi simteam ca incet-incet, ispititorul revine sa recucereasca locul de unde tocmai fusese alungat!... Asa am condus pana acasa, desi am mai luat o batrana la ocazie, dintr-un sat intr-altul, in drumul meu... Mi se parea ca ma renascusem sau ca veneam... din alta lume, si vedeam cele din jur pentru prima data! Spre seara doar mai cautam acea stare, dar nu mai ramasese mare lucru din ea!...

[dobrin7m]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Multumim Cezar, pentru aceasta destainuire atat de delicata si atat de... unica. Iti doresc din suflet, sa mai poti retrai acea stare, fiindca se vede de departe cat de mult tanjesti dupa ea!

Cred ca totusi, harul ia forme si forme, si fiecare dintre noi, atat timp cat face (sau incearca pe cat ii sta in putere) sa faca voia lui Dumnezeu, harul e acolo, vegheaza, "ne sopteste" si ne ajuta sa ne indreptam, ba uneori, cand noi devenim usor indaradnici, actioneaza independent de vointa noastra imediata, si ne zadarniceste anumite planuri aproape gata facute. In toata viata mea, cred ca am fost in aceasta situatie de sute sau poate de mii de ori, uneori ascultand, alteori incapatanandu-ma sa fac tot voia mea, dupa care sa primesc spasit, pedeapsa faptelor mele!... Imi amintesc o intamplare pe care cred ca am mai spus-o pe forum: eram tare necajit si trebuia sa fac o activitate in care era nevoie de cel putin trei persoane. Cu toate astea, am mers acolo singur, ca un miel dus la taiere... Si, vorbind parca cu mine insumi, am zis: "Ce ma fac eu, Doamne, acum singur? Cum am sa ma descurc?" Instantaneu, am auzit raspunsul in mintea mea: "Dar NU ESTI SINGUR! Tu apuca-te de treaba!" Si dintr-o data mi s-a luminat mintea si am vazut o anumita solutie care ma ajuta sa fac acea activitate fara sa fie nevoie sa fiu in trei locuri diferite in acelasi timp!... Iar astfel de exemple au fost multe si nu ma indoiesc de faptul ca fiecare dintre voi il traieste regulat...
Despre starea aceea de care vorbeste fratele Cezar, nu stiu daca pot sa spun ca am ajuns pana acolo... Poate ceva apropiat, desi nu era intru nimic meritul meu, fiindca spre deosebire de el, schimbarea care avusese loc in mine nu venise fiindca muncisem eu pentru ea!... Era dupa vizita lui Vasile Danion la noi in oras. Atat de mult m-a ravasit incat nu ma mai regaseam sufleteste. Abia am asteptat prima sarbatoare cand sa merg la duhovnic si sa-i cer binecuvantare sa merg la o manastire, unde sa caut un preot-calugar batran, care sa ma lamureasca mai pe intelesul meu cum stau lucrurile. Iar duhovnicul mi-a dat binecuvantarea si mi-a zis in final: "Ochii si urechile, mari, frate Culai!"
Am stat atunci cu staretul manastirii Buciumeni, vreo doua ore (nici nu stiam ca acolo voi merge cand am cerut binecuvantarea, ci m-am lasat dus de val, pur si simplu). Dar nu sa vorbesc despre cele ale lui Danion. Astea s-au lamurit in 2-3 minute, fara nici o confuzie. Dar atunci am simtit ca trebuie sa fac o curatenie generala in sufletul meu si sa ma spovedesc de cand tineam eu minte ca am inceput sa fac pacate... Am plans mult, stand acolo in genunchi, sub patrafirul batranului parinte, reamintindu-mi parca si acele lucruri pe care poate nici macar nu le crezusem la acea vreme ca fiind pacate! Nici nu ma interesa ce canon voi primi, nici la rusine nu-mi mai statea gandul, la fel ca altadata, cand poate mai spovedisem acele pacate, dar nu sub acea stare de cainta si abandonare totala in voia lui Dumnezeu. La sfarsit, m-a certat si m-a dojenit cu hotarare, dar si cu multa blandete, si mi-a dat un canon mult prea usor dupa mintea mea, care as fi fost in stare sa fac ascultare indiferent ce mi-ar fi spus!
Cand am parasit manastirea, mi se parea ca nu mai sunt eu, ci altcineva. Conduceam mecanic, intr-o viteza mult mai redusa decat de obicei, si aveam o stare pe care as fi vrut s-o pastrez pentru tot restul vietii! Parca era un hau imens in jurul mintii mele: nici un gand, nici o grija, nici un stres... NIMIC... NIMIC... Imi venea sa spun "te iubesc" oricarei fapturi lasate de Dumnezeu pe pamant... Nici nu prea intelegeam de fapt ce se petrece cu mine; voiam doar ca sa nu trebuiasca sa mai ies din acea stare niciodata, desi simteam ca incet-incet, ispititorul revine sa recucereasca locul de unde tocmai fusese alungat!... Asa am condus pana acasa, desi am mai luat o batrana la ocazie, dintr-un sat intr-altul, in drumul meu... Mi se parea ca ma renascusem sau ca veneam... din alta lume, si vedeam cele din jur pentru prima data! Spre seara doar mai cautam acea stare, dar nu mai ramasese mare lucru din ea!...

Minunat este Domnul!!!

[-radu-]

În prealabil postat de dobrin7m

Minunat este Domnul!!!

Amin!

Simt nevoia să mulţumesc şi eu celor care au povestit mai sus câte ceva din experienţa lor, spre folosul multora. La fel, le mulţumesc şi celor care, aici sau pe alte topicuri, ne-au împărtăşit din cunoştinţele lor.
Aş avea şi eu câteva întrebări legate de cele de mai sus.
Se poate face o enumerare a manifestărilor Harului? Mă întreb în special dacă situaţiile în care apar coincidenţe sau întâmplări care par să fie răspuns la o rugăciune sunt relevante aici?
Ce relaţie este între Har şi Duhul Sfânt?

[dobrin7m]

În prealabil postat de -radu-

Amin!

Simt nevoia să mulţumesc şi eu celor care au povestit mai sus câte ceva din experienţa lor, spre folosul multora. La fel, le mulţumesc şi celor care, aici sau pe alte topicuri, ne-au împărtăşit din cunoştinţele lor.
Aş avea şi eu câteva întrebări legate de cele de mai sus.
Se poate face o enumerare a manifestărilor Harului? Mă întreb în special dacă situaţiile în care apar coincidenţe sau întâmplări care par să fie răspuns la o rugăciune sunt relevante aici?
Ce relaţie este între Har şi Duhul Sfânt?

Pot sa spun ca nimic nu este intamplator pe acest pamant, si ca doar stim ca si perii capului ne sunt numarati. Dumnezeu lucreaza si prin oamenii de langa noi. Nebanuite sunt caile Domnului.

Legat de Har si Duhul Sfant eu nu sunt mare teoloaga, nu vin cu definitii, insa pot sa dau un exemplu zic eu relevant.
Pe mine , in primul rand , mi-a trezit dorinta de traire crestina, Harul ce vine dinspre Muntele Sfant. Si astazi Muntele Sfant face minuni. Si am sa va povestesc acum despre o familie de catolici romani pe care o cunosc.
El este paznicul unui iaht. iar iahtul este ancorat in Grecia, pe Shitonia, langa Sfantul Munte Athos. Iernile si sotia lui mai vine si sta cu el.
Un fapt constatat este ca daca locuiesti o perioada mai mare de timp langa Sfantul Munte Athos, pasii ti se indreapta spre Dumnezeu pe care Il descoperi apoi cu uimire si bucurie. Ei bine zilele trecute, am vorbit cu aceasta familie si imi spuneau ca vor sa mearga la manastirile ortodoxe din zona, ca au fost la Ouranopolis, punctul terminus pana unde pot merge si femeile si, mai ales doamna imi spunea ca simte ceva special , se simte dinspre Sfantul Munte incarcatura plina de Har. Harul ramane mai multe zile, sau ore, si se simte, in jur, chiar si la distante. Acesti oameni, inconstient, au inceput sa il caute pe Dumnezeu in manastirile noastre ortodoxe. Nebanuite sunt caile Domnului.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de -radu-

Se poate face o enumerare a manifestărilor Harului?
Ce relaţie este între Har şi Duhul Sfânt?

Frumoase intrebari!

[cezar_ioan]

Adam000, multumesc pentru citat!
Pe Sfantul Siluan nu l-am citit, am auzit insa cate ceva de la Parintele Rafail si am mai gasit prin cartile Parintelui Sofronie. Nu prea mult, doar asa cat sa imi fac o vaga parere....:)

(Nadajduisc sa citesc in curind.)

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de -radu-

Amin!

Simt nevoia să mulţumesc şi eu celor care au povestit mai sus câte ceva din experienţa lor, spre folosul multora. La fel, le mulţumesc şi celor care, aici sau pe alte topicuri, ne-au împărtăşit din cunoştinţele lor.
Aş avea şi eu câteva întrebări legate de cele de mai sus.
Se poate face o enumerare a manifestărilor Harului? Mă întreb în special dacă situaţiile în care apar coincidenţe sau întâmplări care par să fie răspuns la o rugăciune sunt relevante aici?
Ce relaţie este între Har şi Duhul Sfânt?

Cred ca este putin amuzanta ideea de a..."enumera" manifestarile harului... Cum ar putea omul sa le contorizeze?... Dar, daca incercam sa le delimitam dupa criteriile noastre atat de subiective, desigur, ne putem da cu parerea, ceea ce este departe de a avea un caracter oficial. Pentru ca habar nu avem noi daca "coincidenta" apare in urma unei rugaciuni (daca nu e rugaciunea noastra, asta nu inseamna ca n-ar putea fi a cuiva drag, sau a unui preot, sau a unui pustnic, etc), sau in urma interventiei Ingerului nostru Pazitor, a unui sfant ocortitor sau a unui stramos care a avut evlavie in timpul vietii, si caruia i s-a ingaduit o mica initiativa... Daca citim din "Pelerinul rus" spre exemplu, o sa descoperim acolo fel si fel de cazuri in care "coincidenta" intervine in viata unui om, pentru a schimba ceva.
In ce ma priveste, cel putin in tinerete, nu pot sa pun nimic pe seama rugaciunii, fiindca chiar daca ea mai era din cand in cand, se facea formal, numai fiindca asa mi se spusese ca trebuie. Stiu ca aveam 17 ani, eram in Bucuresti si inca nu ma adancisem in pacate. Simteam harul "acolo", dar nu-l constientizam si mi se parea ca la toata lumea trebuie sa fie la fel. Stiam lucruri nestiute de nimeni, ce urma sa se petreaca peste cateva saptamani. Nu-mi explicam nici de unde stiu si nici nu vorbeam cu nimeni despre asta, nici macar cu vreun preot fiindca nu mergeam la biserica si nu aveam un duhovnic. Si totusi, eram absolut convins ca toate se vor intampla asa cum mi s-a relevat si abia asteptam sa treaca timpul si sa ma conving de cele "vazute" doar mental. Mai tarziu, cand am inceput sa nu mai "primesc" astfel de "daruri", am sesizat diferenta, dar n-am pus-o pe seama pacatelor atunci, ci mult, mult mai tarziu!... Deci, nu de rugaciunile cuiva era vorba, fiindca nimeni nu se roaga pentru astfel de lucruri. Tot in acea perioada, un cumnat surdo-mut al meu, care era aproape inca o data decat mine, a crezut ca face o gluma; m-a luat in spate, in timp ce stateam la plaja in Parcul Tei, pe malul lacului/raului Colentina, si m-a dus in spate pana departe de mal, apoi m-a aruncat, inchipuindu-si ca tot el ma va putea salva... Dar putin a lipsit sa nu se inece si el, fiindca ma cauta intr-o cu totul alta directie... Iar eu... nu stiam sa inot. Dumnezeu a oranduit totusi ca in acel moment sa treaca un vaporas de pe celalalt mal, iar acolo sa fie un tanar care vazandu-ma strigand dupa ajutor, a sarit si m-a dus la mal, dupa care a plecat inainte ca macar sa-i pot multumi! Iar din astfel de momente, pot sa spun ca m-a scapat Dumnezeu de multe ori, desi sunt convins ca nu meritam chiar de fiecare data!
Eu cred ca "rugaciunea" vine "dupa aceea", cand constientizam cu adevarat ce s-a intamplat si cand nu mai avem suficiente cuvinte sa-I multumim lui Dumnezeu. Inainte suntem atat de naivi incat habar nu avem ce-i in jurul nostru, iar daca nu ne-ar pazi bunul Dumnezeu, am muri de sute de ori pe zi!... O clipa doar sa-si intoarca privirea de la noi si suntem pierduti!...
Harul este in noi, fie ca il acceptam, fie ca nu. Gandul acela bun, impotriva gandului rau este un semn ca nu suntem singuri. Cand insa e mai mult decat "gand" si chiar se materializeaza, (spuneam mai inainte - facem un lucru care nu-l gandim, cu totul inconstient si involuntar, sau ne atrage privirea ceva anume, ca un strigat disperat ca sa ne avertizeze sa nu facem ceva care e pe cale sa fie facut, sau pur se simplu cade reteaua, sau netul sau un semnal anume venit ca un avertisment de "niciunde") si daca nu e vorba de o inselare de la diavol, inseamna ca Dumnezeu are un anumit plan cu noi, si trebuie sa fim cu mare bagare de seama in toate cate le facem, facand mereu "ascultare" de acel gand care nu doarme niciodata! Stiu, traind in preajma unui astfel de om, poti ajunge sa-l consideri ciudat, sau... superstitios, dar de fapt nu e vorba de asa ceva, ci doar o permanenta veghere care desi ar putea lasa impresia de incordare, de fapt aduce in suflet toata linistea lumii, fiindca ne intareste convingerea ca nu suntem lasati singuri, ci suntem mereu ocrotiti atunci cand suntem pe cale sa facem un lucru rau. Totusi, alegerea este a noastra si s-ar putea ca "placerea" efemera, sau vanitatea, sau cine stie ce alte slabiciuni, sa ne puna in situatia de a ne preface ca nu auzim "glasul constiintei", pe care eu indraznesc sa-l numesc HAR!

[cezar_ioan]

Moshule, eu cred ca Radu nu s-a gandit la o "contorizare", in sensul al buruienos al termenului...:) Mai degraba, asa consider, ar fi o dorinta de a vedea harul si in alte ipostaze decat cele care pot avea o oarecare infatisare-aparenta un pic extravaganta. Extraordinarul si neobisnuitul imi par susceptibile de a fi lipsite tocmai de ...har.
Chiar ma gandeam astazi ca, daca nu era asociatia mnezica foarte rapida si intensa provocata de metafora cu pasarea din textul lui Costel, eu nu as fi pomenit experienta aceea personala ci m-as fi raportat la alte lucruri, cu mult mai firesti. Si in care tind mai degraba sa vad lucrarea harului decat in experientele mai mult sau mai putin neobisnuite, fie ele si legate de rugaciune (sau poate chiar mai ales in cazul rugaciunii). Ba, chiar, e posibil ca inselarea sa isi faca pasul tocmai in cadrul unor experiente mai neobisnuite... Ca-i multa mandrie si necunoastere (de fapt necunoasterea chiar asta este: mandrie, iar cunoasterea e smerenie-simplitate, nimic altceva mai intai).
Ca urmare, eu cred ca propunerea lui Radu merita calificativul de frumoasa, intrucat trimite la experiente omenesti ale credinciosilor care nu au nimic extraordinar si suprafiresc, dar care sunt dovezi limpezi ale harului lui Dumnezeu.
Ma gandesc la un fel de lista, chiar: bunavointa, rabdarea, gandul de pace, emotia linistita si calma si delicata (opusul exaltarii si raptusului), bucuria la auzul unei melodii evlavioase si bine reusita ca interpretare, la auzul cuvantului duhovnicesc, la apropierea de icoana, statornicia in rugaciune, in toata fapta buna, privirea cu ingaduinta a slabiciunilor omenesti (nu cu dragoste, dar nici cu uriciune), ajutorarea aproapelui, tacerea cuvenita, regretul unor fapte, vorbe, ganduri etc. Toate acestea si inca multe altele de zi cu zi pot fi, mai degraba decat alte intamplari, manifestari ale impreuna-lucrarii dintre Dragostea lui Dumnezeu pentru om si dragostea omului pentru Dumnezeu. Adica lucrari ale harului.
O viata simpla si cuviincioasa, o viata cu gandul in Hristos, lucrind dupa puteri Poruncile (Fericirile si celelalte), nu este oare o viata unde lucreaza harul? Purtarea cu recunostinta a bolii, cu demnitate macar, precum si asezarea smerita in necazuri si felurite ispite, nu sunt oare rosturi ale harului in omul credincios?
Anumite ganduri bune, limpezi, sanatoase precum si anumite dispozitii si stari sufletesti in care adie Pacea: nu sunt oare roade ale lucrarii harului? iertarea, moderatia-cumpatarea, negraba, chibzuinta etc., nu sunt oare lucrari ale harului in om?
Cred ca in situatii de viata dintre cele mai obisnuite gasim mai degraba multe manifestari ale harului sau, mai bine spus, avem nadejde sa descoperim...)
In ce ma priveste, despre aceste simple "bucurii ale credintei" as vrea mai departe sa povestesc pe viitor, daca voi gasi ceva demn de a fi pomenit.
Pana atunci, toate cele bune!
Domnul fie cu noi!

[Demetrius]

În prealabil postat de -radu-

Ce relaţie este între Har şi Duhul Sfânt?

Mult mai apropiată decât între tine și radu; în fond e unul și același lucru.