Cum poate omul sa se mantuiasca.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ekaterina

Am gasit la Sfantul Petru Damaschin, urmatoarele cuvinte:

"Orice om, daca vrea sa se mantuiasca, nimeni nu-l poate impiedica, nici vremea, nici locul, nici indeletnicirea. Numai sa nu se foloseasca de un lucru pe care vrea sa-l faca impotriva firii lui si sa-si indrepte orice cugetare cu dreapta socoteala, dupa scopul dumnezeiesc. Fiindca nu cele ce se fac sunt de trebuinta, ci gandul prin care se fac. Nici nu pacatuim fara de voie daca nu consimtim mai inainte de buna voie cu gandul si nu cadem in robie. La fel greselile facute intru nestiinta vin din cele intru cunostinta."

Oare mai avem indreptatire inaintea lui Dumnezeu? Mai putem sa spunem ca vremurile au fost grele, ca locul a fost nepotrivit, ca serviciul nu ne-a lasat sa ne apropiem mai mult de El? Am vazut ca Sfantul pune accent pe gandurile care stau in spatele faptelor, pe indreptarea acestora catre voia lui Dumnezeu.

De aici pleaca totul. Doar sfintii parinti ne invata sa tinem paza mintii. Curatirea omului are mai multe trepte sau faze. Prima este aceea prin care constientizam ca am gresit , realizam starea pacatoasa, insa realizam mai mult exterior sa spun asa, adica pacatele vizibile si mari. E prima trezire. Cand te hotarasti sa spui stop si sa incepi sa te indrepti. Dupa ce reusesti sa scapi de pacatele astea mari, exterioare, fireste prin rugaciune, spovedanie deasa si ajutorul Domnului, incepi sa vezi si pacatele mai ascunse, din inima, ce vin si din fire. Realizezi ca faci pacate, inainte de a gandi, mai ales cele din obisnuinta gen, iuteala firii, cuvinte nepotrivite intrate in vocabular de mult timp si inradacinate in fire, sau diverse actiuni mai mult sau mai putin pacatoase. ex. a rade de necazul altuia - gen amuzament, a face glume nepotrivite gen tachinari uneori usturatoare, etc.
Si cu acestea este lupta mare, pentru ca e greu sa scoti ceva inradacinat poate din copilarie.
Si apoi ti se indreapta cugetul spre minte. Si observi in tot locul pe unde mergi, ca mintea daca nu e pazita cu paza mintii, aluneca spre pacat. Ganduri de orice fel se perinda prin minte, si daca nu sunt cernute, si alungate cele rele acelea dupa consimtirea lor vor trece in actiune. Insa uneori nu trec in actiune, in fapta, dar raman consfintite in minte si acela e pacatul cu gandul. De ex. judecarea aproapelui fara a-i spune: stiu eu cum esti ca esti asa sau altfel dar nu mai spun.

Paza mintii e destul de greu de infaptuit, ca mintea fuge usor de tot. Aluneca la cea mai mica neatentie sau slabire a pazei. Eu calatoresc mult cu autobuzul, chiar si 3 ore zilnic, distantele fiind mari, si in autobuz am constatat ca vazand oamenii ce se perinda, vezi si o groaza de pacate. Si atunci ca sa nu judec ma detasez complet si spun rugaciunea inimii. Sau alteori analizez in minte pasaje biblice, spre intelegere. Ei bine de multe ori mintea aluneca, la cea mai mica neatentie si ma trezesc gandind cine stie ce desertaciune din lumea asta.

Intr-o seara tot in autobuz intorcandu-ma acasa, fiind foarte aglomerat, m-am uitat atent in jur. oamenii tacuti, obositi, fiecare privea in gol. Si mi-am dat seama ca fiecare gandeste cele ce ii preocupa. Pe chip li se vedeau preocuparile, unul trist, altul plictisit, altul dezarmat, altul dezamagit. Nici unul nu era vesel sau fericit. Aveau mintea ocupata cu desertaciunile lumii acesteia. Din prinosul inimii vorbeste gura, bune sau rele. Asa si cu mintea. Gandurile ne sunt dupa cum ne este inima.

Sa ne straduim cat putem sa ne ocupam mintea cu Dumnezeu si nu cu desertaciunile acestei lumi.