Parabolele lui Iisus

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Tocmai aici e contradictia. De fapt este pe dos.
Bine ai spus ca <<dragostea arata sensul credintei>> deci dragostea e temelia peste care s-a cladit... dogma. Daca dogma devine temelie, atunci dogma traseaza directia dragostei, o limiteaza, o pune intr-un tarc si porunceste sa iubeasca numai ce este in tarc si nimic din ce este in afara.

Imi iubesc semenul. Semenul meu are o nevasta frumoasa, 5 capre cu iezi, o vaca grasa, un Lamborghini si vila cu piscina. Eu locuiesc intr-o garsoniera, in blocul de langa vila lui, am o tigaie si o cratita in care fierb mazare si mai am o haina si aceea veche. Dar nu ravnesc la cele pe care le are semenul, ci ma bucur sa-l stiu sanatos, fericit cu ai sai, iar atunci cand il intalnesc ii dau binete, cu multa dragoste. Pentru ca il iubesc.

Iata cum se face ca dragostea naste de la sine si lege si norme de comportament si buna cuviinta...

Şi dragostea asta pe care o ridici tu în slăvi, de unde vine?
De la tine, leonte? Sau, poate, de la mine?
Îndoi-m-aş...

Ia vezi matale, cum zice Sfântul că e ordinea? Cică mai întâi e credinţa, apoi nădejdea şi abia la urmă, ca un fruct, ca rod al roadelor, ca sfântă plinire - iaca şi dragostea! (Fără de care treptele dinainte au fost degeaba, sterile. Pur şi simplu ratare, deh...)

Dar mai nainte de toate e sfânta frică de Dumnezeu.