Nascatoare de Dumnezeu ?

[Mihailc]

Dincolo de înaripatele şarje lirice privitoare la "predanie" şi atitudinea noastră cam năucă faţă de dânsa, ştim astăzi că Biserica are motive precise să o cinstească pe Maica Domnului aşa cum o face dintotdeauna şi cum o va face până la triumful ei deplin în eshaton.

Înainte de a discuta despre Maica Domnului cu diverşi sceptici, ortodocşii ar trebui să se lepede de prostul obicei de a aborda subiectul din interiorul mentalităţilor religioase deviate ale interlocutorilor, fie ei neoprotestanţi, atei ortodoxoizi sau sectari de interior care folosesc Biserica pe post de trambulină pentru promovarea de sminteli politicianiste xenofobe, etnocentrice sau apocaliptico-tehnologice.

Biserica n-o cinsteşte pe Maica Domnului fiindcă scrie în Biblie să facă aşa, sau că un număr de sfinţi au prescris din senin să-i dedice un cult special. Atât Scripturile, cât şi sfinţii au relevanţă deplină doar în Biserică şi nu Biserica în Scripturi sau în sfinţi cum proclamă strana semidoctă pietistă .

Biserica reprezintă noua creaţie asumată şi aprofundată ca atare în diverse moduri de către nişte oameni pe care ulterior i-a propus drept modele vii ale succesului acestei înnoiri cu consecinţe metacosmice. Totul porneşte de la întruparea lui Dumnezeu care deschide posibilitatea omului de a primi darul îndumnezeirii prin har. Darul acesta este însă un dar special, ce colaborează cu libertatea beneficiarului în vederea unei asumări depline pe tot cuprinsul fiinţei.
Ei bine, destinul istoric al Bisericii debutează cu o îndumnezeire deplină a Maicii Domnului ca prototip al destinului umanităţii, este rodul maxim pentru cunoştinţa omenească a iconomiei Întrupării Fiului şi raţiunea de a fi a Bisericii. De-aia praznicul Adormirii Maicii Domnului are un parfum pronunţat pascal şi seamănă atât de tare în atmosferă liturgică cu Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată. Avem şi acolo o adormire, un prohod şi o înviere, adică etape existenţiale pe care o să le parcurgem cu toţii, cu nădejdea unei biruinţe asemănătoare.
Cultul şi toate celelalte sunt efecte secundare ale acestei viziuni teologice care recapitulează întreaga economie dumnezeiască.

Pentru aprofundare teoretică:

1. Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului



http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=143

2. Ermanno M. Toniolo - Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul şi structurile lui mistagogice



http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=159


3. Ioan I. Ică jr - Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei



http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=155

Vă recomand şi bibliografia mobilizată în sprijinul realizării volumelor de mai sus!

[Decebal]

În prealabil postat de Mihailc

(...) sectari de interior care folosesc Biserica pe post de trambulină pentru promovarea de sminteli politicianiste xenofobe, etnocentrice sau apocaliptico-tehnologice.

(...) cum proclamă strana semidoctă pietistă.

.........................

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Decebal

ortodocşii au rămas cu cărţile, cu icoanele şi cu glasurile. E bine totuşi că măcar au rămas cu ortodoxia lor.

Păi ... nu e minunat? Ce am râvni mai mult de-atât, de fapt?
Frate Decebal, oare noi avem aceleaşi valori ca şi "lumea"? Oftăm din aceleaşi motive? Ţintim acelaşi scop?
De-am învăţa să folosim cu adevărat comorile Bisericii, ce bogaţi am fi!
Îmi pare însă că suntem săraci, că ne stă mintea la necazurile şi grozăviile zilei, uitînd că vremurile (precum şi obiceiurile din noi, statornicite tot prin vremi) sunt mai mereu potrivnice celor care se străduiesc să deprindă slujirea lui Hristos.

Noi suntem speriaţi, cred, de vitregiile istoriei şi astfel ne vădim, prin puterea şi atenţia dată spaimelor toate, oameni sufleteşti. Îmi fac însă curaj citind cum au biruit creştinii vremuri cu mult mai câinoase decât ale noastre.
Ne lipsesc, vădit lucru, încrederea şi nădejdea, râvna şi pacea sufletească - şi din aceste pricini toate se învolburează în noi şi ne speriem şi nălucim în varii chipuri. Cu atât mai mult ne este însă de folos să ne adunăm în biserici şi, astfel, în Biserică, spre împreună-zidire.
În ciuda multor neorînduieli care se tot subliniază, şi care au existat mereu în bisericile noastre îngăduitoare cu cei bolnavi (creştinii străduindu-se, mai mult sau mai puţin, să fie îngăduitori între ei, spre tămăduire şi creştere), albina sufletului găseşte nectar din belşug în toate cele rânduite.
E greu de crezut că o inimă înfrântă şi smerită nu are belşug de mângâiere şi liniştire când participă la o cât de firavă slujbă şi slujire ortodoxă. Totul îmi pare că atârnă de răspunsul fiecăruia la o singură întrebare: avem sau nu duh de pocăinţă? Nu este, oare, nevoinţa noastră piezişă faţă de Duhul Bisericii? Nu ne-am făcut, cumva, bisericuţe proprii, surogate sau copii fade şi fără de viaţă?
De câte ori ne lăsăm furaţi de duhurile lumii în care trăim, de câte ori lăsăm slobod omul trupesc din noi, toate se destramă şi încep spaimele, gândurile de nemulţumire, suspiciunile, revendicările, trândăvia...
E drept că parcă totul ne presează spre smintire şi lumesc. Ştiinţa gâdilării simţurilor şi a înspăimântării s-a rafinat foarte, în ultimii ani. Vedem şi roadele, pretutindeni, mai întâi în noi înşine.
Cu atât mai mult e necesară şi binefăcătoare însuşirea "lentilei" Bisericii, a grilei de lectură a faptelor pe care doar Biserica ne-o poate oferi. O "erminie a Duhului" stă la dispoziţia oricărui suflet omenesc. Oare cum se face că o refuzăm sau o lepădăm deseori?... Ca să punem în schimb, ce anume?... Şi cu ce folos?...

[Mihailc]

În prealabil postat de Decebal

islamicii şi-au făcut moschee şi muzeu din Haghia Sofia şi de Imperiul Bizantin s-a cam ales praful, l-au mâncat "termitele" islamice;

Poate o să se mire lumea, dar au fost destule voci avizate care au văzut în stăpânirea turcească o lucrare a proniei divine, un fel de saramură istorică, dură pentru trup dar reconfortantă pentru duh (precum postul ţinut aşa cum trebuie), în interiorul căruia esenţialul bizantinităţii a fost salvat, cu preţul pierderii a tot ceea ce ţine de domeniul moliei şi ruginei, adică ambiţiile exclusiv mundane ale romeilor. În condiţiile istorice ale momentului respectiv, cu o Biserică a apusului căzută sub stăpânirea francilor cvasipăgâni şi un Bizanţ care cocheta cu catolicismul deviat de la dreapta credinţă "din interes", stăpânirea turcilor a fost o adevărată dezinfestare forţată a bisericescului de căpuşele politice , precum mai recent în cazul României, închisorile comuniste. Fiindcă, să nu uităm, turcii au tolerat existenţa Patriarhiei ecumenice ortodoxe, e drept,cu restricţii severe, dar perfect funcţională chiar şi în condiţii de austeritate. Oare dacă vreo cruciadă din apus ar fi pus stăpânire definitiv pe Bizanţ, ar fi permis aşa ceva? Răspunsul este evident nu, dovadă teritoriile şi neamurile ortodoxe căzute sub invadatori catolici, unde cuceriţii au fost fie trecuţi cu forţa la catolicismul roman, fie au fost ademeniţi cu momeala uniatismelor să-şi lepede esenţialul credinţei sub pretextul salvării formelor. Sub islamici s-a întâmplat exact invers: esenţialul s-a păstrat nealterat cu preţul ajustărilor, uneori brutale, formelor care, şi aşa, ajunseseră să sufoce fondul (cum se întâmplă şi în ziua de azi cu ortodoxioara noastră cea dragă).

În cazul turcilor a fost perfect valabilă încurajarea lui Hristos: "Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă" (Luca 12:4) iar în cazul catolicilor, avertismentul: Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.(Luca 12:5)

Pentru persoană, Dumnezeu îngăduie uneori câte o neputinţă trupească ca să-şi vie în fire, adică în miezul adevărului ei. Aşişderea procedează Pronia şi în cazul comunităţilor umane: îngăduie prigoniri şi stăpâniri străine atunci când oamenii nu mai sunt în stare să se corijeze prin uzul libertăţii proprii. Chiar aşa au şi numit Părinţii încercările de genul acesta: cârje pentru libertatea grav bolnavă, schilodită de asupriri letale duhovniceşte .

Poate că a sosit timpul să trecem şi noi printr-o experienţă dură din punct de vedere istoric ca să ne redescoperim adâncurile propriei credinţe, aproape uitate astăzi.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Mihailc

Pentru persoană, Dumnezeu îngăduie uneori câte o neputinţă trupească ca să-şi vie în fire, adică în miezul adevărului ei. Aşişderea procedează Pronia şi în cazul comunităţilor umane: îngăduie prigoniri şi stăpâniri străine atunci când oamenii nu mai sunt în stare să se corijeze prin uzul libertăţii proprii. Chiar aşa au şi numit Părinţii încercările de genul acesta: cârje pentru libertatea grav bolnavă, schilodită de asupriri letale duhovniceşte .

Poate că a sosit timpul să trecem şi noi printr-o experienţă dură din punct de vedere istoric ca să ne redescoperim adâncurile propriei credinţe, aproape uitate astăzi.

Perfect adevarat.

[Decebal]

Ce perfect adevărat, doamnă Mihaela?

FEREASCĂ-NE DUMNEZEU!!! că avem destule pe cap, nu ne trebuie mai multe.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Decebal

Ce perfect adevărat, doamnă Mihaela?

FEREASCĂ-NE DUMNEZEU!!! că avem destule pe cap, nu ne trebuie mai multe.

Pana nu se loveste omul de pragul de sus nu se trezeste.
Fiecare din noi, la nivel personal, avem nevoie de cate un soc dur ca sa ne trezim. Asa si cu societatea.

Adevarat ce ziceti si dvs. ca avem destule pe cap.
insa imi amintesc un cuvant frumos . Alexandru Vlahuta spunea fiicei sale:
"Adevarata fericire , in tine rasare, si in tine infloreste si leaga rod, cand ti-ai pregatit sufletul pentru ea. Si pregatirea asta este opera de fiecare clipa. Cand pierzi rabdarea imprastii tot ce ai insirat si iar trebuie sa o iei de la inceput. Si de aceia vezi atat de putini oameni fericiti.... Atatia cati merita."

Fiecare din noi avem ceea ce meritam. Dupa propria indreptare, dupa propria pocainta. de fapt ne pedepsim singuri. De aceea ziceam ca e nevoie de socuri.

Uneori ni se pare ca e nedrept , ca asa vedem noi, insa judecatile lui Dumnezeu sunt intotdeauna drepte.

[Yasmina]

Condac 9

Toata a Ingerilor fire
a stat a uimire
de lucrul cel mare
al Intruparii Tale.
Ca pre Cel neapropiat
ca un Dumnezeu si Domn
vazutu-L-au om
la toti apropiat
cu noi indeavalma traind
si de la noi toti auzind:Aliluia!

Icos 9(fragment)

Pe ritorii cei mult vorbitori
noi ii vedem ca au ramas
despre Tine Nascatoare de Dumnezeu
ca niste pesti fara glas.
Ca a ne spune
nu s-au priceput
cum fecioara a ramane
si a naste ai putut.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihailc

... stăpânirea turcilor a fost o adevărată dezinfestare forţată a bisericescului de căpuşele politice, precum mai recent în cazul României, închisorile comuniste.

Iertare, nu prea înţeleg; eşti bun să adaugi un exemplu ori o nuanţare?
Cum au curăţat închisorile comuniste căpuşele politice din Biserică? (Te referi cumva la unii dintre legionari?... La unii dintre preoţi? - mira-m-aş...)

[Mihailc]

În prealabil postat de cezar_ioan

Iertare, nu prea înţeleg; eşti bun să adaugi un exemplu ori o nuanţare?
Cum au curăţat închisorile comuniste căpuşele politice din Biserică? (Te referi cumva la unii dintre legionari?... La unii dintre preoţi? - mira-m-aş...)

În deceniile premergătoare căderii Constantinopolului, relaţiile dintre Biserică şi Imperiu s-au dereglat complet, în sensul că mai toate personajele care au lăcomit la puterea politică au folosit Biserica pe post de damă de companie pentru obţinerea unor avantaje strategice. Modelul va fi fost probabil cel franc, care s-a soldat cu struţocămila politico-religioasă vaticaneză.

Contextul românesc din secolul XX a fost diferit în ceea ce priveşte platforma ideologică şi asemănător în schema de ansamblu: atragerea Bisericii într-un proiect politic mundan în postura de marionetă a puterii seculare. Şi oricât de tare te-ai mira, mă refer în primul rând la legionari, dar şi la cei pe care i-au turmentat cu soluţiile lor seducătoare în teorie şi catastrofale în practică. Desigur, o mare parte dintre aceştia au fost oameni de bună credinţă şi de o calitate umană deosebită, dar asta nu i-a exonerat de consecinţele implicării lor în aventura extremistă legionară. Dar aşa cum procedează adeseori iconomia divină, tot răul s-a transfigurat într-un bine superlativ, întrucât credinţa deparazitată de fantasme politicianiste şi finisată de suferinţă i-a propulsat pe unii dintre ei, pare-se, în vecinătatea sfinţeniei.