Coborarea mintii in inima

[cristiboss56]

În prealabil postat de Marcel_Ionut

Parintele a spus mai de mult, ca atunci cand ne rugam sa ne coboram cu mintea in inima, si a mentionat despre scrierile sfintilor parinti. Va rog sa ma ajutati cu materiale, articole, carti de unde pot lua, ma framanta subiectul :D

Siteul "prietenii Sfantului Munte Athos "recomanda incepatorilor si nu numai :
"Capete despre Rugăciunea neîncetată "(Editura Sophia, Bucureşti, 2008) semnată de Preotul Tudor Ciocan este o carte concentrată despre rugăciunea inimii. Părintele Tudor Ciocan ne vorbeşte despre rugăciunea inimii în scurte fragmente/ paragrafe intitulate „capete”. Nu de puţine ori pentru a ne descifra tainele acestei rugăciuni deosebite, de origine „divină”, apelează la metafore, la parabole din Evanghelii, la silogisme cu tipicul slujbelor religioase dar chiar şi cu arhitectura şi pictura canonică bisericească. Este o lectură destul de agreabilă (sunt şi câteva paragrafe mai dificile, de teologie mai adâncă), dar în primul rând sunt cuprinse aici cuvinte de mare folosinţă pentru cei ce vor să aprofundeze una dintre cele mai speciale rugăciuni ale ortodoxiei.
Această rugăciune care se mai numeşte şi „Rugăciunea Sfântului Nume” se poate zice de orice creştin, fie el monah sau mirean. Nu e o rugăciune „de obşte”, cum în mod eronat o consideră unii, ea se poate zice de orice creştin cu binecuvântarea şi sub îndrumarea duhovnicului. Însă pentru această rugăciune este nevoie de o atenţie şi o pregătire specială. Autorul ne aminteşte că preotul se pregăteşte cu o zi înainte pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin rugăciuni, prin cumpătare la bucate, atenţie la cuvinte şi gânduri. „Tot aşa cel ce se roagă cu rugăciunea neîncetată trebuie să-şi păzească mintea de orice închipuire năvalnică şi simţurile din afară de orice senzaţie tulburătoare”. Prin „chemarea Numelui” Domnului Iisus mintea noastră se curăţă de gândurile „adunate din risipire”. Prin rostirea neîncetată rugătorul, de va fi vrednic, va ajunge la „paza neîncetată a gândurilor şi curăţia minţii”. Nu lipseşte atenţionarea Pr. Tudor Ciocan că acel care ajunge la un anumit nivel al rugăciunii să nu cadă în capcana orgoliului şi astfel să se irosească toată truda de până atunci. Cu smerenie însă şi cu dragoste de va fi zisă neîncetat rugăciunea inimii atunci creştinul ortodox poate ajunge la o aşa stare de-a fi vrednic „de împărtăşirea cu Sfânta Lumină taborică”. La aceasta se va ajunge după „multă osteneală” şi lacrimi. Rugăciunea neîncetată ajută în egală măsură minţii, cât şi inimii, mai mult decât atât, această rugăciune ajunge să le unească în duh: „… iubirea încălzeşte inima, iar cunoaşterea luminează mintea. Când inima este curăţată de patimi, iar mintea limpede şi neîmprăştiată, când amândouă năzuiesc după prezenţa lui Hristos, doar dacă cele două se unesc ajung la Cuvântul Înviat. Aceasta este treapta cea mai înaltă a Rugăciunii”.

Autorul ne descrie cum lucrează deopotrivă mintea şi inima pentru obţinerea rugăciunii curate. Sunt definite asemănările şi deosebirile dintre minte şi inimă, iar întâlnirea lor în duh e zugrăvită printr-o superbă metaforă, aceea a curăţeniei trupeşti şi sufleteşti a pruncului nenăscut. Şi „coborârea minţii în inimă” prin care este posibilă rugăciunea neîncetată este văzută ca un drum de întoarcere la starea primordială: „Coborârea minţii în inimă prin puterea harului Domnului ar reface în sens invers, în chip duhovnicesc, drumul pe care l-a parcurs trupeşte creierul în despărţirea lui de cord. S-ar ajunge astfel la starea de curăţie a pruncului nenăscut, foarte asemănătoare stării în care se afla Adam în rai înainte de cădere.” Mintea chiar şi după păcatul strămoşesc, ne este mai uşor de a o controla în comparaţie cu inima şi deşi pare a avea un rol pasiv, inima „îndrumă, în fond, întreaga noastră personalitate”, la judecata de apoi inima ne va fi analizată, căci în inimă se sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. „Mintea şi inima trebuie să se unească prin puterea lui Hristos. [...] Depărtarea dintre minte şi inimă arată depărtarea dintre om şi Dumnezeu.” Desigur această coborâre a minţii în inimă, din timpul rugăciunii inimii/minţii, nu este una de natură trupească. Ne învaţă Părintele Tudor Ciocan: „Cel ce ar căuta să înţeleagă trupeşte această coborâre se vădeşte a fi lipsit de judecată, căci ar însemna să creadă că creierul se uneşte fizic cu inima din piept, ceea ce este limpede cu neputinţă, cel puţin în viaţa aceasta. Aerul se coboară trupeşte cu adevărat; pătrunzând pe nări îşi urmează cursul firesc spre plămâni, primenindu-i, şi prin aceasta redând vigoarea întregului trup, inclusiv sălaşul minţii, care este creierul. Dar vai de cel ce-şi imaginează că doar prin respiraţie va putea ajunge să se unească cu Hristos!”
Preotul Tudor Ciocan a scris cu multă acribie cartea, fiecare subiect l-a abordat în aşa fel încât să nu lase loc cumva de confuzii. De exemplu afirmă într-un loc: „Chemarea Numelui este Liturghia dinainte de Liturghie şi Liturghia din timpul Liturghiei şi Liturghia de după Liturghie.” – pentru ca în fragmentul imediat următor să vină cu explicaţii, să-şi întărească cuvântul, dar în acelaşi timp să evite o falsă interpretare a afirmaţiilor Sfinţiei Sale: „Să nu se înţeleagă de aici că ar putea cineva să se mântuiască fără a se cumineca cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului primite prin Sfânta Împărtăşanie! Orice creştin se poate însă pregăti prin Sfânta Rugăciune pentru primirea lor şi dobândeşte, tot prin mijlocirea ei, puterea de a-şi păstra după aceea mintea şi inima neîntinate”. Sunt câteva capete ce încep cu această expresie: „să nu se înţeleagă de aici…” ceea ce denotă o mare grijă a Preotului Tudor Ciocan pentru cititor, pentru ca adevărul religios să nu fie nicidecum mistificat.
Sigur că sunt şi paragrafe care abordează nu numai problema rugăciunii inimii, ni se vorbeşte şi despre canonul zilnic de rugăciune, despre prezenţa creştinului în biserică, despre Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, despre Maica Domnului pe care trebuie s-o avem drept model. Sunt capete în care sunt evocaţi Sfinţii Apostoli Ioan şi Petru, Ioan – „cel mai tânăr dintre apostoli” iar Petru – „verhovnicul lor”. Sunt unii care se înşeală şi afirmă că rugăciunea inimii ar fi practicată şi în confesiunile necreştine. Se întâmplă să fie subţiri şi false asemănări, dar autorul ne elucidează asupra fiecărei probleme în parte. Unii dintre agareni rostesc neîncetat numele Domnului, folosind mai multe nume pentru că ei îl numesc pe Dumnezeu în 99 de moduri diferite, dar aceste denumiri „sunt de fapt numiri ale lucrărilor Lui”. Hinduşii cad şi ei în înşelare „când cred că coborârea minţii în inimă [...] ar fi totuna cu trezirea şi ridicarea unei anumite energii subtile, numite kundalini.” Ei vorbesc de o „ridicare” (iată mândria luciferică) iar Sfinţii părinţi vorbesc dimpotrivă de o „coborâre”. Meditaţia zen se află de asemenea sub semnul înşelării. Ei încearcă printr-o tehnică ce ţine mai mult de gimnastica trupului şi prin controlul respiraţiei „să-şi golească sinele de orice gând şi orice cugetare”, rămânând astfel înlăuntrul omului numai senzaţiile, care după cum spune şi Părintele Ciocan, „oricum omul nu are cum să le împiedice”. Zen ne pare o filozofie a ego-ului şi a vidului. Suntem deplin în asentimentul autorului când afirmă mai departe: „Cum s-ar putea asemui ţelul spre care se îndreaptă cel ce caută să trăiască în acest fel cu desăvârşirea după care tânjeşte orice lucrător al Rugăciunii neîncetate, care îşi goleşte mintea de gânduri numai spre a o avea desăvârşit alipită de Hristos Domnul?”
Cartea „Capete despre Rugăciunea neîncetată” ne sfătuieşte pas cu pas cum să practicăm această rugăciune, ce să facem când suntem abia la început, care trebuie să fie poziţia corpului când rosteşti rugăciunea, despre controlul respiraţiei, despre alte rugăciuni ajutătoare etc. Dar mai ales despre puritatea sufletească şi dragostea pe care trebuie să le ai, sau să le urmăreşti prin această rugăciune.

Intr-un interviu acordat de catre Ysabel de Andia se arata faptul ca Dionisie Aeropagitul,in ,,Teologia mistica", pornind de la Exod 20:21 ,,..iar Moise s-a apropiat de intunericul unde era Dumnezeu"concepe acest ,,intuneric"ca avand doua sensuri,subiectiv si obiectiv.Este,pe de o parte,un intuneric al privirii care orbeste deoarece in miezul experientei mistice se afla ,,legarea simturilor"si pe de alta parte este un ,,intuneric"al Dumnezeirii care nu se lasa vazuta.Dumnezeu este lumina (I Ioan 1:5)dar aceasta lumina este neapropiata si inaccesibila,fiind perceputa de om ca ,,intuneric".Astfel Dumnezeu apare in acel ,,intuneric" prin exces de lumina si nu prin lipsa de lumina,EL fiind izvorul a toata lumina si dincolo de orice lumina.Intre catafaza si apofaza,Dionisie trece printr-un concept imprumutat de la Proclus,numit ,,aphairesis",adica o negare transcendenta.

Cele doua contrarii (catafaza si apofaza) ramin inclestate in acelasi plan insa acest concept le transcede,inseamna abstractie si depasire,rapire si ridicare.Prin urmare Dumnezeu este dincolo de afirmatie ca si de negatie iar daca acest ,,dincolo"este un dincolo-de-tot-ce-cunoastem,atunci acest dincolo de definire,acest ,,dincolo de cuvant"este tacere,glasul lumii ce va sa vie,iar Dionisie numeste asta ,,Intunericul prea luminos al tacerii"

Foarte frumos și foarte adânc. Ce invitație de a apuca pe drumul nesfârșit și minunat al cunoașterii de Dumnezeu, Care este totodată adâncul intimității sufletului nostru și înălțime transcendentă, mereu inaccesibil! Dumnezeul paradoxurilor, pe Care-L cauți pentru că L-ai aflat, a cărui slavă se arată în smerenie... Care este întuneric pentru că este mai mult decât lumină.

Ca un detaliu interesant,deloc intimplator,Dionisie Areopagitul s-a convertit la crestinism dupa predica Apostolului Pavel din Areopag (Fapte 17:34) despre cunoasterea Dumnezeului cel Adevarat :)

O expresie folosită azi de un preot mi-a luminat un înțeles probabil uitat; și anume:

„Mintea este preotul liturghisitor, iar inima este biserica în care slujește”.

Așa se face rugăciunea minții în inimă.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

[i]„...drumul pe care l-a parcurs trupeşte creierul în despărţirea lui de cord.

Să fiu iertat, dar o tâmpenie mai mare nici că se poate spune.
Creierul parcurge trupeşte drumuri prin corp? Unde? În halucinaţiile senzoriale de la balamuc?
Văleu, fraţilor!...

Transmite-i, te rog, Cristiane, celui care a scris enormitatea de mai sus, că noi creştinii nu suntem deloc cordiali, fiind în schimb inimoşi.

"Cordul" e un concept medical, anatomic, trupesc. Pui mâna pe el, îl pipăi şi îl cântăreşti, de vrei. Îl miroşi, îl cântăreşti, joci fotbal cu el, de eşti cinic. Putreziciune, îl mănâncă viermii pe cordul ăsta. (De aici şi multe expresii, vulgare în aparenţă dar sublime în geniul lor metafizic, care aparţin românului credincios şi bun cunoscător al curviei).

Cordul e una (din carne), inima duhovnicească e alta (îi duh).
Măcar atât să avem în vedere, pentru început. Altminteri ne zăpăcim de tot...

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Să fiu iertat, dar o tâmpenie mai mare nici că se poate spune.
Creierul parcurge trupeşte drumuri prin corp? Unde? În halucinaţiile senzoriale de la balamuc?
Văleu, fraţilor!...

Transmite-i, te rog, Cristiane, celui care a scris enormitatea de mai sus, că noi creştinii nu suntem deloc cordiali, fiind în schimb inimoşi.

"Cordul" e un concept medical, anatomic, trupesc. Pui mâna pe el, îl pipăi şi îl cântăreşti, de vrei. Îl miroşi, îl cântăreşti, joci fotbal cu el, de eşti cinic. Putreziciune, îl mănâncă viermii pe cordul ăsta. (De aici şi multe expresii, vulgare în aparenţă dar sublime în geniul lor metafizic, care aparţin românului credincios şi bun cunoscător al curviei).

Cordul e una (din carne), inima duhovnicească e alta (îi duh).
Măcar atât să avem în vedere, pentru început. Altminteri ne zăpăcim de tot...

Te-ai cam schimbat dragul meu...

"Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii." (Ioan 10)
"dragostea nu se trufeste, nu cauta ale sale, nu tine de minte raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar..." (I Corinteni)

p.s. sper sa intelegi ca nu e contestat raspunsul, ci persoa... pardon, abordarea.

[leonte]

Dupa ce am practicat mai mutle metode de rugaciune isishasta, am dat peste un verset minunat din I Epistola a sf. ap. Ioan:
Cap.3
8.Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.
9. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Aceasta invatatura ma face sa afirm ca, nu vom reusi sa Il aflam pe Hristos, cautand mai intai sa implinim poruncile, (caci nu putem sa implinim poruncile prin puterea noastra); in schimb, daca Il vom afla pe El mai intai, abia de atunci vom reusi sa implinim poruncile cugetand precum apostolul: "poruncile Lui nu sunt grele".

Poruncile lui Hristos par nebunie pentru tot omul cazut intr-o ratiune egoista, pentru care mintea nutreste doar ganduri viclene. Insa pentru omul iubitor de semeni (adica si de prieteni si de vrajmasi) toate poruncile au sens, au rost, au perspective practice.
Caci judecand "ochi pentru ochi" vom ajunge cu totii orbi. Dar iubind sincer, din inima, iubirea aceasta naste iertare.

Nu poate omul sa pacatuiasca fata de Dumnezeu, cat poate Dumnezeu sa ierte. Acesta este Dumnezeul [meu] pe care Il marturisesc si pentru care as fi dispus sa mor. Un lucru mai trebuie inteles: iertarea Lui se dobandeste cersind cu umilinta, nu cartind cu obraznicie sau pretinzand cu aroganta.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de leonte

nu vom reusi sa Il aflam pe Hristos, cautand mai intai sa implinim poruncile, (caci nu putem sa implinim poruncile prin puterea noastra); in schimb, daca Il vom afla pe El mai intai, abia de atunci vom reusi sa implinim poruncile cugetand precum apostolul: "poruncile Lui nu sunt grele".

Nu stiu daca e un paradox, o inselare sau o falsa ipoteza. Cred ca primul pas pe care il facem catre Dumnezeu vine (sau ar trebui, cel putin) dintr-o porunca. Mai apoi, prin mila lui Dumnezeu, vine si restul. Sunt unii insa, care urmeaza Calea sclavilor, adica urmeaza cu strasnicie poruncile, fara cartire si fara menajamente, dar sunt foarte rigizi. Ei stiu ca trebuie sa posteasca, sa se roage, sa faca milostenie, dar o fac pe de o parte cu supunere fata de Legea lui Dumnezeu, dar pe de alta parte cu rigiditate fata de semeni. Iubirea lor este o simpla teorie, fiindca obisnuiesc sa dea cu barda in tot ce este inafara Dumnezeului creat de ei. (Am multi prieteni stilisti, si - cu tristete o spun -cam aici se invart; enorm de multa osteneala, dar umbrita de ura si mult orgoliu religios, din pacate. Nu toti, dar din ce cunosc, in marea lor majoritate, ii vad intr-o smerenie... incruntata, daca m-as putea exprima astfel).

În prealabil postat de leonte

Nu poate omul sa pacatuiasca fata de Dumnezeu, cat poate Dumnezeu sa ierte. Acesta este Dumnezeul [meu] pe care Il marturisesc si pentru care as fi dispus sa mor. Un lucru mai trebuie inteles: iertarea Lui se dobandeste cersind cu umilinta, nu cartind cu obraznicie sau pretinzand cu aroganta.

Iata o conceptie dureros de trista. Nu spun ca n-ar fi adevarata, ci... la limita imposibilului. Nu trebuie sa fim filozofi pentru a ne intelege propriile cuvinte si logica ce deriva din ele. Ce inseamna a face pacate mari, strigatoare la cer? Ce inseamna hula impotriva Duhului Sfant? Ce inseamna pactul cu diavolul si cate altele? Nu cumva ne rupe definitiv de Dumnezeu? Ce sa ne mai ierte, daca noi ne-am rupt si NU mai constientizam relatia cu Creatorul nostru, decat intr-o falsa ipostaza. Teoretic, el poate sa ierte orice, dar cum, daca NU mai exista un contact? Atunci e nevoie de altcineva care sa se roage pentru noi si sa mijloceasca (fie si un sfant sau chiar Sfanta Fecioara ca in cazul Mariei Egipteanca, mai rar Insusi Mantuitorul, precum I s-a aratat Sfantului apostol Pavel, pe drumul Damascului). Imaginandu-mi aceasta postura, urmez căii lui Origen, astfel incat dupa ce m-am smerit si am plans cu lacrimi pacatele mele, ma pot balacari din nou in mocirla, ca Dumnezeu cunoaste bine felul in care reusesc eu sa ma smeresc... dupa aceea!!! Pai nu merge asa. Dumnezeu iarta infinit de mult, dar daca depasesc limita, altii trebuie sa-si toceasca genunchii pentru mine, pe langa ca eu devin un ciumat!!! Daca imi pasa si-i iubesc pe cei din jurul meu (cu atat mai mult pe slujitorii lui Dumnezeu) voi evita pe cat imi sta in putinta, sa-i impovarez cu greutatea pacatelor mele.
Exista o povestioara despre Sf Gheorghe care a dorit sa mijloceasca pentru un calugar smintit, ce avea totusi evlavie mare la sfant. Dupa ce calugarul a murit, Sfantul Gheorghe l-a preluat si l-a trecut pe raspunderea lui toate vamile vazduhului, inclusiv cerurile de foc. Cand insa a dorit sa se infatiseze la Mantuitor, Mantuitorul a fost de nezdruncinat: "Nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu!" Si precum Avraam cand incerca sa salveze cetatea Sodomei unde se afla si Lot, nepotul sau, negociind cu Dumnezeu, asa si Sf Gheorghe cauta sa-L induplece pe Mantuitor in decizia Lui. Singurul lucru pe care l-a reusit a fost sa-i ingaduie calugarului smintit sa se intoarca pe pamant si sa lucreze la indreptare.
Revenind la ipoteza noastra, cum ramane cu infinitatea iertarii lui Dumnezeu?

[stefan florin]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Revenind la ipoteza noastra, cum ramane cu infinitatea iertarii lui Dumnezeu?

nu poate omul gresi, cat poate Dumnezeu ierta!