Poezii preferate...

[cristiboss56]

MAMA versuri Traian Dorz



Mi-ai cântat cu glas de lacrimi legănându-mă alene
Alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivita-n gene…
Și mi-ai plâns înfiorată cântecele duioșiei
De-ai trezit în al meu suflet cald fiorul armoniei,
Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii și Scriptură
A lui Dumnezeu iubire ele-n inima crescură.
În singurătatea serii luminat de raza lunii
M-ai făcut să simt puterea și odihna rugăciunii.
De durerea altor lacrimi te-am văzut plângând pe tine
Și de-atuncea port durerea altora și eu în mine.
Pentru adevăr într-una te-am văzut fără de teamă
Și de-atuncea știu c-adevărul e curaj și luptă, mamă.
… A trecut în urmă vremea și-ntr-o toamnă grea târzie
m-a răpit de lângă tine lumea largă și pustie.
Ai vărsat atunci amare mii de lacrimi în năframă
Si cu inima zdrobita, m-ai pierdut în zare, mamă.
Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură
Multe șoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,
Dar din mii de lucruri scumpe , de ființă și de nume
Tu-mi rămâi mereu ființa cea mai mult iubită-n lume.
…Astăzi sunt tot strein și singur și departe sunt de casă
Dar sunt fericit, măicuță, c-azi și tu ești credincioasă
Și că știu c-odată-n ceruri unde nu mai sunt suspine
Fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiți, cu tine.
Dumnezeu să-ți dăruiască, scumpă mamă, mângâiere
Mâna Lui să-ți șteargă ochii de-orice lacrimi de durere,
Să-ți văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
Cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie

[cristiboss56]

Tată deschide-mi poarta

Mi-e dor de Tatăl meu ceresc
Mi-e dor de-a Lui mustrare,
Mi-e dor de Edenul din care
Adam şi Eva cu tot neamul lor lipsesc.
Mi-e dor de Tatăl meu cel sfânt
Şi plâng îngenunchiat
La poarta Raiului ce e încuiată
Că-i frig şi bate vântul pe Pământ!
Tăticule, deschide-mi poarta
O clipă doar să mă-ncălzesc.
Să fug din iadul cel lumesc.
Am să te-ascult, te rog,
Deschide-mi poarta!

de Dorina Stoica

[cristiboss56]

Rugăciune

Autor: Zorica Lațcu

Doamne, încă să nu-mi dai
Frumusețile din rai.
Și încă nu-mi dărui
Ale slavei bucurii.

Nu mă-ndemn încă să-ți cer
Fericirile din cer.
Până când, prin lume-ți duci
Tu, povara sfintei Cruci,

Până când însângerat
Și lovit și înspinat,
Treci pe calea cu dureri,
Fericire cum să-Ți cer?

Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta
Și mă-nvață a o purta.
Și în inimă, cu jale,
Dă-mi durerea Maicii Tale

Și în piept, cu frângere,
Dă-mi a Maicii plângere.
Dă-mi, Stăpâne, să-ți sărut
Urma pașilor, în lut

Și mai dă-mi, cu sârg, s-alerg
Tălpile să Ți le șterg,
Cu iubirea mea duioasă,
Ca femeia păcătoasă.

Predica la Înălțarea Domnului a părintelui Galeriu m-a dus către această poezie, care a fost scrisă și pe zidul de la Universitate, de către frumoșii visători din 1989:

Suntem datori pământului

Pământ avar,
E-aşa puţin din tine în noi
Şi aşa curând
Ne ceri puţinul înapoi.
Aşa curând,
Pământ avar!
Ţi-l dăm sfinţit de suferinţi
Transfigurat de vis
De fericiri, de paradis,
De prăbuşiri şi năzuinţi,
Şi sfâşieri
Şi-atât amar.
Ţi-l dăm,
Căci tu mereu ni-l ceri
Pământ avar.


(Vasile Bogrea)

Postati,va rog,o poezie si in memoria eroilor,din toate timpurile,Armatei Romaniei.

[stoicadorina]

Eroilor

Spre voi, viteji al căror sânge a curs - hotarul apărându-l, -
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!...
Spre slava voastră, din altare, se'nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse'n veci au să rămâe!...

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, -
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, -
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s'a'mplinit al vostru vis ...

Dar noi?... Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?....
Nu plângeţi oare 'n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s'ajungă Rai la venetici!

de Vasile Militaru

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Postati,va rog,o poezie si in memoria eroilor,din toate timpurile,Armatei Romaniei.

[glykys]

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, ELEGIE ÎN GAMĂ MAJORĂ

Să nu-ţi faci chip cioplit din mine
şi nici să nu te-nchini sub fum înalt.
Frumuseţea mea de bronz păgân rămâne
un idol pentru cerul celălalt.
Săruturile îndelung schimbate
să-ţi înflorească azi altundeva,
cu alte cântece-n vecinătate,
cu alte tâlcuri în tăcerea ta.
Plăcerile ca luntrile vopsite
şi-au şters de ape botul lor rotund,
iar clipa amintirii fericite
e doar o scoică de sidef pe prund.
Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire
şi nici la jaruri vechi să nu adăşti.
Consolatoare, o vopsea subţire
aplică gândurilor alte măşti.
Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te.
Precum se pierd în ceruri meteori,
se stinge-n golful dragostei pierdute
amarul sfânt, gustat de-atâtea ori.
Lăsându-mă uitat, tu mă ucide
cu fiecare vâslă, ca pe furi.
O trestie de suferinţi lichide
să cânte-n deltă spumegând, la guri.
Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,
cum nu dai jertfă unor zei străini,
să nu jertfeşti nimic absenţei mele
şi nici frumuseţii ei să nu te-nchini.
Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:
să putrezească bronzul vânzător.
Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri
că-n pragul altei lumi chiar zeii mor.


MIHAI URSACHI, ODAIA GINGAŞEI IUBIRI

Şi iată c-am venit, de foarte de departe,
tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte.
Am moştenit conacul cel vechi, argintăria,
şi stema casei noastre: veşnicia.

La praznicul Enigmei, când vişinii serbează
o oră anumită, m-am hotărât să intru,
sperând să fii acolo, la ora ceea, trează,
ţinând acelaşi sfeşnic în mână, ca un schiptru.

Făcui deci invocarea şi semnele cerute,
aprinsei în căţuie trei feluri de tămâie,
intrai pe uşa strâmtă cât am putut de iute,
cum e plăcut la duhuri, cum îţi plăcea şi ţie.

Mi se păru ciudat ca tu la ora ceea
să nu fii încă trează; mă apropiai de patul
de nuc în care cândva ai fost femeia
cu trup de flori de vişin, iar eu am fost bărbatul...

Mă apropiai cu totul, uitând legile mele
şi orb întinsei mâna şi căutai fierbinte
aceea ce pierdusem; în albele dantele
zăcea o grămăjoară de albe oseminte.

Înţepenii de spaimă şi pricepui greşeala...
...Crengi mari de vişin dalbe prin gratii pătrunsese
şi la lumina lunii subţire ca beteala
văzui: eram trecut de veacuri pe lista de decese...

Privii în jur - covorul e năpădit de ierbi,
în vaza cristalină în care-ţi puneam frezii -
şirag de perle negre, un ghemotoc de şerpi;
prin vechi păienjenişuri, bezmetici, huhurezii.

Pe masa de parfumuri, printre oglinzi şi spelci -
moluşte lipicioase, limacşi molâi şi melci.
Şi craniul celui care am fost e pe noptieră,
îl ţii probabil noaptea în chip de scrumieră.