Casatoria cu o persoana divortata

[cezar_ioan]

S-a observat în istoria omenirii, inclusiv în istoria Bisericii precum şi în istoria psihologiei, că e păgubos să dăm credit unor modele care pun accentul, uneori până la extremism şi fanatism, pe una din stihiile care alcătuiesc omul.

Sunt epoci dominate de accentul pus pe raţiune, acesta fiind ismul raţional, raţionalismul. Avem multe exemple în cultura germană, iar la austrieci îl avem pe Freud, un raţionalist luminat (cum zicea Jung).

Sunt epoci dominate de accentul pus pe sentimente, acesta fiind ismul sentimentalismului. Avem la îndemână o întreagă cultură franceză, ca prim exemplu.

Sunt epoci care pun accentul pe voinţă, acesta fiind ismul voluntarismului. Vedem iarăşi pe germani, dintre care aş aminti doar pe Nietzsche, sărmanul...

Mai putem pomeni şi comun-ismul, capital-ismul şi chiar creştin-ismul. (despre feminism nici n-ar trebui să pomenesc, că e prea greţos)

Toate ismele, cu tot cu ifosele lor, îşi fac veacul prin istorie, lasă cadavrele de rigoare în urma lor şi pier, la ceasul sorocit fiecăruia.

Astăzi înţelegem, poate, mai bine, că orice accentuare a uneia dintre stihiile omului generează monştri, după cum şi eliminarea uneia dintre trăsături tot monştri produce (somnul raţiunii naşte monştri, spune Goya).

Persoana este o întâlnire şi o îmbinare dintre toate aceste "ingrediente" pe care ni se pare nouă că avem inspiraţia să le ierarhizăm şi accentuăm. Când una dintre componente se lungeşte stăpână peste celelalte, dominînd şi conducînd, începe balul: psihopatologia vieţii cotidiene. Semn că persoana nu mai e chiar persoană, or, dacă e totuşi persoană, ea e bolnavă.

Biserica ne învaţă să fim smeriţi. Să respectăm, printre altele, dreptul lui Dumnezeu de a ne modela El devenirea personală. Cercetînd persoanele modelate de Hristos (pe sfinţi, mai întâi) întrezărim o structură şi funcţionare a persoanei lor care îmbină în moduri foarte diferite iubirea, voinţa, raţiunea.
Raţiunea lor este smerită, fiind iubitoare de Hristos şi de toată zidirea Lui şi avînd voinţa orientată către Centrul Hristos.
Iubirea lor este raţională şi voieşte ce voieşte Stăpânul.
Voinţa lor este liberă şi dârză, fiind compătimitoare şi dreaptă.

Dumnezeu nu ne cere să punem noi ierarhii în stihiile pe care El le-a pus în persoane, ci să-L lăsăm pe El să nuntească în persoană, sfinţind omenescul ei cu Persoana Lui.

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dragostea este act de vointa

aici nu pot fi de acord cu tine. Dragostea este un sentiment si nu tine de vointa. Nu poti iubi pe cineva, doar pentru ca asa vrei, daca nu simti ceva pentru acea persoana. Stii...este un proverb care spune ca: "inimii nu-i poti porunci...". Cred ca ai inteles la ce se refera acest proverb. Doamne ajuta!

[Mihailc]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dra Gabriela, "dragoste" nu inseamna fluturi in stomac. Dragostea este act de vointa. Acestea trei sunt compartimentele psihismului uman: sentimentele, ratiunea si vointa. Acestea trei sunt personajele despre care vorbeste Platon intr-unul dintre Dialogurile sale (Phaidros, mi se pare, cititi-l, ca va ia 30 de minute): calul negru, calul alb si vizitiul care ii mana. Pentru crestin, cele trei compartimente se afla asezate ierahic: mai intai vointa (vizitiul), pe urma calul alb (ratiunea) si la sfarsit calul negru (sentimentele).Iar din aceasta recunoastem o scoala de psihologie care rataceste: tocmeste invers raportul dintre ele.

Gabriela, eu îţi propun să ignori lectura aberantă a lui Platon din citatul de mai sus şi să citeşti Phaidros ca să te convingi singură că acolo miza este unitatea fiinţei şi nu îmbucătăţirea ei sub forma unei ierarhizări arbitrare puse sub patronajului unui creştinism îndepărtat de perimetrul unde adie cu putere Duhul Sfânt.

În alegoria din Phaidros semnificanţii sunt aleşi şi poziţionaţi cu mare precizie, în aşa fel încât cheia de acces la realitatea mai înaltă să nu poată fi sechestrată de imbecilitatea ideologică a cititorului. Ideile lui Platon nu supravieţuiesc dacă sunt captive în colivia înghesuită a unui sistem totalitar.

În ordinea inventată de Mihnea Dragomir, atelajul lui Platon este total nefuncţional, ontologic vorbind. Vizitiul îşi va struni doar propriile fantasme, în timp ce calul alb şi calul negru staţionează în şir indian, aşteptând în zadar ca şeful lor, vizitiul, să iasă din matrix. Dacă acesta nu o face la timp, sfârşitul aventurii lor neîncepute este destul de previzibil: vizitiul va ajunge să conducă trăsuri imaginare într-un ospiciu, iar caii vor pieri în abatorul unde sunt procesate victimele inocente ale prostiei "cu sistem".

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AGabriela

... dar Dumnezeu nu este oare dragoste?

Să nu încercăm să Îl definim noi pe Dumnezeu!
E nebunie să tinzi a cuprinde Oceanul în picătură...

Poate că e folositor să ne întrebăm iarăşi de ce Hristos ne spune nouă "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Oare pentru a Se defini pe Sine înaintea noastră?

Sau poate, mai degrabă, ca noi să avem un liman al frământărilor noastre: ce este adevărul, ce este binele, ce este viaţa, frumosul, iubirea etc.

Acestor frământări omeneşti dintotdeauna, cărora noi le-am dat în istorie zvârcolitele şi nenumăratele noastre răspunsuri, Hristos le indică un Liman: EU! EU SUNT!

Dar noi continuăm să facem ce am învăţat cel mai bine: să negăm evidenţa, să filosofăm steril în analitica noastră rece deznădejde şi să refuzăm adâncirea noastră personală întru Persoana Lui.

Inima împietrită cugetă aşa: cum este Dumnezeu? cine este El? de unde vine El? unde şade? cu ce se ocupă? etc. etc. Mai mare plânsul şi râsul, spre bucuria dracilor.

Dumnezeu însă spune nouă:
Căutaţi Adevărul? Ei bine, Eu Sunt!
Binele? Eu Sunt!
Iubirea? Eu Sunt!
Viaţa? Eu Sunt!

Nu Îl cuprindem noi pe Dumnezeu cu mintea, explicîndu-L, iar Domnul nu Se explică nouă, nu Se defineşte în conceptele noastre, ci Domnul ne păstoreşte oaia minţii îndreptînd-o spre Limanul Lui. Pacea răspunsurilor la frământările noastre este Domnul. Revelaţia este act al păcii.
Cuvântul nu ne răspunde la întrebări pentru a-L cunoaşte pe El, cât mai degrabă ne potoleşte bătaia repezită a inimii (vrăbiuţă speriată) luînd de mână întrebările noastre şi aducîndu-le cuminte Acasă: EU SUNT.

[dobrin7m]

În prealabil postat de AGabriela

Si daca nu exista dragoste intre soti? Daca sotii se casatoresc formal, sub presiunea rudelor si a imprejurarilor, si nu este dragoste intre ei, mai exista vreo taina? Oare marea taina nu este dragostea reciproca a sotilor si a amandurora catre Dumnezeu? "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta" - dar Dumnezeu nu este oare dragoste?

"3. Cei doi tineri trebuie sa se iubeasca si sa se invoiasca a se casatori unul cu altul; caci de se casatoresc fara voia lor, la indemnul parintilor sau pentru castiguri materiale, aceasta nunta nu poate dainui." Par. Cleopa

Si cum ar putea dainui daca casatoria a fost facuta din interese si nu din dragoste si pentru a da nastere de prunci? O astfel de casatorie, facuta din diverse interese si la presiunea rudelor nu este binecuvantata de Dumnezeu.

de aceea nu este bine sa cauti raspunsuri pe forumuri pentru ca oamenii iti dau fel si fel de sfaturi insa nu prea au discernamant. Folosesc Biblia ca pe un sablon fara sa simta sufletul omului. Oamenii in general nu judeca mai mult decat propria lor experienta si nu pot vedea dincolo de ele. Totul se rezuma la trairile lor si atat. Un om de pilda care nu a fost batut de moarte nu poate intelege de ce o femeie, dupa ani de batai pana la moarte, divorteaza. Am cunoscut o femeie care in final a murit pentru ca a fost batuta sistematic de catre sotul ei, in sani, era lovita mereu in sani, a facut cancer de la lovituri. Asta ca sa va dau un exemplu.

"1. Căsătoria este legătura sfântă dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de patimi/vicii)." Ierom. Petru Pruteanu - preot misionar

http://www.teologie.net/2011/11/16/d...orire-cununie/

[Parascheva16]

Din cate stiu eu, cei care se casatoresc a doua oara trebuie sa tina si canon.

[fallen]

Si ar mai fii un aspect: poate unul din soti chiar e hotarat sa respecte juramintele facute la sfanta taina. Insa celalalt la un moment dat rupe acest legamant, printr-un adulter, spre exemplu, sau plecand, parasindu-te, sau parasind biserica si dreapta credinta, alaturandu-se vreunei secte dubioase sau pur si simplu cazand in pacate grave. In momentul asta nu mai ramane nici o legatura, daca celalalt a rupt-o. Atata doar ca ruptura poate fi destul de profunda, nu e ca si cum ti s-ar rupe doar o haina, sau ai pierde un pantof, e mult mai grav, e ca si cum ai pierde o parte a corpului si ai ramane schilod (probabil asta depinde si de gradul de "fuzionare" dintre cele doua suflete). O haina sau un pantof se pot inlocui oricand, pe cand o mana sau un picior nu se pot inlocui decat cu o proteza sau o carje, sau dupa caz cu un insotitor permanent. Cu frustrarile de rigoare, desigur. Stiti ce e amuzant? Acum imi dau seama, si al meu e divortat (ma rog, a fost casatorit doar civil, nu si religios), dar totusi nu pot sa nu ma intreb : eu ce sunt pentru el? Baston, carje sau doar o haina sau pantof?

[dobrin7m]

În prealabil postat de fallen

Si ar mai fii un aspect: poate unul din soti chiar e hotarat sa respecte juramintele facute la sfanta taina. Insa celalalt la un moment dat rupe acest legamant, printr-un adulter, spre exemplu, sau plecand, parasindu-te, sau parasind biserica si dreapta credinta, alaturandu-se vreunei secte dubioase sau pur si simplu cazand in pacate grave. In momentul asta nu mai ramane nici o legatura, daca celalalt a rupt-o. Atata doar ca ruptura poate fi destul de profunda, nu e ca si cum ti s-ar rupe doar o haina, sau ai pierde un pantof, e mult mai grav, e ca si cum ai pierde o parte a corpului si ai ramane schilod (probabil asta depinde si de gradul de "fuzionare" dintre cele doua suflete). O haina sau un pantof se pot inlocui oricand, pe cand o mana sau un picior nu se pot inlocui decat cu o proteza sau o carje, sau dupa caz cu un insotitor permanent. Cu frustrarile de rigoare, desigur. Stiti ce e amuzant? Acum imi dau seama, si al meu e divortat (ma rog, a fost casatorit doar civil, nu si religios), dar totusi nu pot sa nu ma intreb : eu ce sunt pentru el? Baston, carje sau doar o haina sau pantof?

Ultima ta intrebare eu zic sa o arunci departe de gandurile tale. Este doar o ispita in gand.

133. Care sunt cauzele canonice ale divortului ?

Motivele canonice de divort sunt :

I.a. Adulterul ( preacurvia ) , adica violarea credintei conjugale de catre sot sau sotie. Acest motiv de divort se bazeaza pe Sfanta Evanghelie, adica pe dreptul divin ( Matei 19, 9 ) .
b. Pe langa adulter, sotul poate sa divorteze cand i se pun curse care pericliteaza viata, indreptate contra existentei casatoriei, de catre un sot impotriva celuilalt, cum ar fi refuzul sotului sau sotiei de a naste copii. In acest caz partea nevinovata are drept sa solicite divortul.
c. Iarasi, sotul poate divorta cand sotia se face vinovata de avort intentionat si prin aceasta impiedica scopul casatoriei.
d. Cand femeia sau barbatul participa fara voia celuilalt la ospete si petreceri necuviincioase.
e. Pentru sotie exista motiv de a cere divort cand barbatul sau o acuza public pe nedrept de adulter cand sotul ei greseste in public sau in ascuns, in casa sau in alta parte cu o alta femeie.

II. Al doilea motiv principal de divort, dupa adulter, este caderea unui sot din dreapta credinta - apostazie, necredinta, secta etc. ( I Corinteni 7, 15 ) .

III. Cand unul din soti sau amandoi intra in monahism, " ca o moarte superioara, fata de lumea pusa in slujba pacatului " ( Sinodul VI Ecumcnic, canonul 12 si 48 ) . Insa " cel ce-si lasa ( prin divort neingaduit ) sotia sa legitima si ia pe alta, trebuie sa fie canonisit ca un preacurvar, dupa porunca Domnului ( Matei 19, 9 ) , adica sa fie oprit pana la 15 ani de la Sfanta Impartasanie " , dupa Sfantul Vasile cel Mare.