Casatoria cu o persoana divortata

[AGabriela]

Si daca nu exista dragoste intre soti? Daca sotii se casatoresc formal, sub presiunea rudelor si a imprejurarilor, si nu este dragoste intre ei, mai exista vreo taina? Oare marea taina nu este dragostea reciproca a sotilor si a amandurora catre Dumnezeu? "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta" - dar Dumnezeu nu este oare dragoste?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de AGabriela

Si daca nu exista dragoste intre soti? Daca sotii se casatoresc formal, sub presiunea rudelor si a imprejurarilor, si nu este dragoste intre ei, mai exista vreo taina? Oare marea taina nu este dragostea reciproca a sotilor si a amandurora catre Dumnezeu? "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta" - dar Dumnezeu nu este oare dragoste?

Dra Gabriela, "dragoste" nu inseamna fluturi in stomac. Dragostea este act de vointa. Acestea trei sunt compartimentele psihismului uman: sentimentele, ratiunea si vointa. Acestea trei sunt personajele despre care vorbeste Platon intr-unul dintre Dialogurile sale (Phaidros, mi se pare, cititi-l, ca va ia 30 de minute): calul negru, calul alb si vizitiul care ii mana. Pentru crestin, cele trei compartimente se afla asezate ierahic: mai intai vointa (vizitiul), pe urma calul alb (ratiunea) si la sfarsit calul negru (sentimentele).Iar din aceasta recunoastem o scoala de psihologie care rataceste: tocmeste invers raportul dintre ele.

Dumnezeu nu este dragoste in sensul la care va referiti. Dumnezeu este existenta personala, este Persoana. Iar aceasta este trasatura de baza a persoanelor: existenta vointei. Un fel de sentimente intalnim si la animale, ba chiar anumite elemente foarte asemanatoare domeniului ratiunii. Dar vointa nu au decat: Dumnezeu, celelalte spirite (bune si rele) si oamenii. Animalele nu au vointa, ele raspund unor instincte.

Cand Apostolul spune "Dumnezeu este iubire", el are in vedere altceva. Propozitia apostolica poate fi reformulata, spre a o intelege mai bine: "Iubirea (autentica) nu este decat ceea ce vine de la Dumnezeu". Tot asa cum in alta parte a Bibliei vedem ca El este adevarul. Sau Binele.

Eu imi iubesc sotia fiindca VREAU sa o iubesc. Iar a-mi iubi sotia inseamna a respecta promisiunile facute la casatorie, cu mana pe Crucea lui Cristos. La fel e si cu Dumnezeu: il iubesc pe Dumnezeu fiindca VREAU sa il iubesc. Sentimentele exista, dar vin pe urma, nu uitati ca acest cal naravas are franele complet in mana vizitiului, care este Vointa. Mai intai m-am convertit, adica am facut o optiune fundamentala, pe urma au venit si sentimentele fata de Dumnezeu, si nu invers. Ei bine, si casatoria este o astfel de optiune fundamentala. De aceea oamenii au un Dumnezeu in Cer si o sotie (un sot) pe pamant.

[AGabriela]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dra Gabriela, "dragoste" nu inseamna fluturi in stomac. Dragostea este act de vointa. Acestea trei sunt compartimentele psihismului uman: sentimentele, ratiunea si vointa. Acestea trei sunt personajele despre care vorbeste Platon intr-unul dintre Dialogurile sale (Phaidros, mi se pare, cititi-l, ca va ia 30 de minute): calul negru, calul alb si vizitiul care ii mana. Pentru crestin, cele trei compartimente se afla asezate ierahic: mai intai vointa (vizitiul), pe urma calul alb (ratiunea) si la sfarsit calul negru (sentimentele).Iar din aceasta recunoastem o scoala de psihologie care rataceste: tocmeste invers raportul dintre ele.

Dumnezeu nu este dragoste in sensul la care va referiti. Dumnezeu este existenta personala, este Persoana. Iar aceasta este trasatura de baza a persoanelor: existenta vointei. Un fel de sentimente intalnim si la animale, ba chiar anumite elemente foarte asemanatoare domeniului ratiunii. Dar vointa nu au decat: Dumnezeu, celelalte spirite (bune si rele) si oamenii. Animalele nu au vointa, ele raspund unor instincte.

Cand Apostolul spune "Dumnezeu este iubire", el are in vedere altceva. Propozitia apostolica poate fi reformulata, spre a o intelege mai bine: "Iubirea (autentica) nu este decat ceea ce vine de la Dumnezeu". Tot asa cum in alta parte a Bibliei vedem ca El este adevarul. Sau Binele.

Eu imi iubesc sotia fiindca VREAU sa o iubesc. Iar a-mi iubi sotia inseamna a respecta promisiunile facute la casatorie, cu mana pe Crucea lui Cristos. La fel e si cu Dumnezeu: il iubesc pe Dumnezeu fiindca VREAU sa il iubesc. Sentimentele exista, dar vin pe urma, nu uitati ca acest cal naravas are franele complet in mana vizitiului, care este Vointa. Mai intai m-am convertit, adica am facut o optiune fundamentala, pe urma au venit si sentimentele fata de Dumnezeu, si nu invers. Ei bine, si casatoria este o astfel de optiune fundamentala. De aceea oamenii au un Dumnezeu in Cer si o sotie (un sot) pe pamant.

Nu m-am referit la dragoste ca fiind "fluturasi in stomac"... am trecut de mult de faza in care gandeam ca asta este dragostea. Ci m-am referit la dragoste ca act de a vrea, a respecta, a lupta sa fii langa sot/sotie, iar aceasta vointa oare nu trebuie sa fie reciproca pentru a merge impreuna toata viata? Daca vrea unul si celalalt nu vrea, nu neaparat prin a spune "nu vreau" ci prin comportamentul sau de nepasare de persoana cu care s-a casatorit, ce pot face cei doi?

[cezar_ioan]

Dragă Mihnea, trecînd peste dezamăgirea că ai bătut câmpii cu graţie răstălmăcindu-mi cuvintele referitoare la slujba din Biserică (despre care spuneam că este începutul Tainei şi, desigur, al vieţii în Hristos privind Taina respectivă, că doar cu Hristos înaintăm în fiecare Taină în parte) şi ai redus totul la cântecul tău preferat despre Taina Cununiei, DOAR despre ea, (când de fapt începutul vieţii întru Hristos e desigur Taina Botezului, dar eu mă refeream acolo la fiecare Taină în parte, la faptul că fiecare Taină e un nou început al vieţii în Hristos, că intrarea în Taină însemană înaintarea cu încă un nivel în împărtăşirea de Hristos)

mi-am recăpătat veselia citind ce spui tu despre trăsătura de bază a unei persoane, trăsătură pe care o numeşti, cu straşnic voluntarism, nimic altfel decât, fireşte, voinţă.

Trăsătura de bază a unei persoane, doctore, e... mai multe. Ţi-o spune un psiholog care e băgat niţeluş în personologie, cât să se ferească de păcatul de a da verdicte comice în legătura cu persoana şi personalitatea.

Partea tristă, după veselie, e că avem de înfruntat o problemă: tu îi consideri persoane pe minerii lui Cosma, cei care au zdrobit cu bestialitate încrederea românilor în libertate şi democraţie, în refacerea ţării. În vreme ce eu îi consider animale feroce, bestii cu mască de chip omenesc.

Voinţa este o catastrofă care desfiinţează persoana şi omenescul ei, atunci când nu e condusă de raţiune şi de sentimente omeneşti. Voinţă are şi dracu, hehe ce voinţă are nenorocitul, cum alege el să nuanţeze abil toate cele spre pieirea omului. Şi vrei să spui că dracu e persoană? Poate... Dar în nici un caz nu îl defineşte voinţa, ci răutatea, care e o problemă a sentimentului şi raţiunii din împletitura moralei. Pe scurt, o problemă de caracter.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cezar_ioan

Partea tristă, după veselie, e că avem de înfruntat o problemă: tu îi consideri persoane pe minerii lui Cosma, cei care au zdrobit cu bestialitate încrederea românilor în libertate şi democraţie, în refacerea ţării. În vreme ce eu îi consider animale feroce, bestii cu mască de chip omenesc.

Asta inseamna ca nu suntem de acord. Eu nu cred ca acei mineri erau animale. Eu cred ca erau oameni. Persoane. Si pe fiecare dintre ei Dumnezeu ii va judeca. In mod personal. Pe animale nu le va judeca Dumnezeu, fiindca, neavand acelea vointa, nu pot avea greseala, dupa cum nu pot avea nici merit. Deci, acei mineri nu erau animale.

Voinţa este o catastrofă care desfiinţează persoana şi omenescul ei, atunci când nu e condusă de raţiune şi de sentimente omeneşti.

Dimpotriva, o persoana devine suflet mort (fara a fi, prin aceasta, mai putin o persoana, fiindca persoana este indelebila) atunci cand vointa ei este obnubilata de sentimente si chiar si atunci cand da ratiunii mai multe importanta decat are. La acei mineri despre care vorbesti predominau sentimentele: ei erau animati de patriotism, ei nu-si vindeau tara. Ei venisera ca salvatori si erau convinsi ca sunt salvatori. Vointa lor era paralizata de o sticla de alcool pe care scria, pompos, "vodca", de fapt o sticla de aldehide si cetone diluate in apa cu damf de anason.

Voinţă are şi dracu, hehe ce voinţă are nenorocitul, cum alege el să nuanţeze abil toate cele spre pieirea omului. Şi vrei să spui că dracu e persoană? Poate... Dar în nici un caz nu îl defineşte voinţa, ci răutatea, care e o problemă a sentimentului şi raţiunii din împletitura moralei. Pe scurt, o problemă de caracter.

In mod clar dracul este persoana. El are acelasi nivel de vointa cu al ingerului si este la fel de persoana cum ingerii sunt persoane. Fiind persoana, are vointa, ca altfel nu ar fi persoana. Desigur, in cazul lui vorbim de o vointa pervertita. Orice se poate perverti: sentimentele, pana si ratiunea, chiar si vointa. In cazul lui Sarsaila, vointa lui este foarte puternica, dar este orientata spre rau. Ratiunea lui este superioara, el cunoaste mult mai multe lucruri decat mine sau decat dumneata. Numai ca e o ratiune folosita spre malefic. In sfarsit, diavolul este plin de sentimente: el nutreste puternice sentimente de ura. Deci, asa cum spui, pe drac nu il defineste vointa, ci rautatea. Caracterul (rau sau bun) este in puterea vointei. Caracterul se poate schimba. Este esenta mesajului meu pentru dra Gabriela: cu ajutorul vointei, omul isi poate sculpta sufletul. Desigur, adevaratul autor este Duhul Sfant. Atat vointa noastra, cat si putinta noastra, de la El vin.

In cazul spiritelor malefice, ele ar avea suficienta vointa ca sa se imbunatateasca, dar sunt orientate spre rau. Ele ajung astfel din mandrie, vointa lor nefiinda in mana vointei Domnului, care a creat lumea prin vointa Sa atotputernica, spunand atat vizibilelor, cat si invizibilelor: "Sa fie!".

Iar in cazul minerilor, daca sunt aceia de care imi amintesc eu, vointa e anesteziata de bautura dubiasa despre care am vorbit. Dezordinea din ratiunea lor si sentimentele lor brambura apar cand vizitiul a adormit pe capra cu ciudata sticla in buzunar.

[ffflorina]

Citind postarile de pe acest forum "crestin" am vazut foarte multi care se grabesc sa arunce cu piatra ,ba chiar sa le judece si copiii rezultati din casatoriile acestea rupte-gasindu-i de neincredere,de ocolit-leprosi,cum zicea cineva mai sus.Crestinismul inseamna iubire,Dumnezeu n-a venit pt sfintii care nu divorteaza,am vzt multe cupluri crestine care se chinuiesc ...sau care-si forteaza copiii sa fie asa cum cred ei ca le cere Domnul....in numele unei vieti crestine,..."sa avem grija sa nu ne nevoim aiurea",pr Rafael,...totul se face vorbind cu pr duhovnic.

M-am bucurat totusi ca am gasit 3 persoane care vorbesc- mereu- coerent si in duhul lui Dumnezeu.Sa ne ajute Domnul sa nu judecam fara sa ne dam seama!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eu imi iubesc sotia fiindca VREAU sa o iubesc.

La fel e si cu Dumnezeu: il iubesc pe Dumnezeu fiindca VREAU sa il iubesc. Sentimentele exista, dar vin pe urma.

Fericiţi cei care vor!
(şi pot, totodată, că puterea toată e sub controlul lor... Inclusiv de a aduce mai la urmă şi sentimentele...)

[cezar_ioan]

S-a observat în istoria omenirii, inclusiv în istoria Bisericii precum şi în istoria psihologiei, că e păgubos să dăm credit unor modele care pun accentul, uneori până la extremism şi fanatism, pe una din stihiile care alcătuiesc omul.

Sunt epoci dominate de accentul pus pe raţiune, acesta fiind ismul raţional, raţionalismul. Avem multe exemple în cultura germană, iar la austrieci îl avem pe Freud, un raţionalist luminat (cum zicea Jung).

Sunt epoci dominate de accentul pus pe sentimente, acesta fiind ismul sentimentalismului. Avem la îndemână o întreagă cultură franceză, ca prim exemplu.

Sunt epoci care pun accentul pe voinţă, acesta fiind ismul voluntarismului. Vedem iarăşi pe germani, dintre care aş aminti doar pe Nietzsche, sărmanul...

Mai putem pomeni şi comun-ismul, capital-ismul şi chiar creştin-ismul. (despre feminism nici n-ar trebui să pomenesc, că e prea greţos)

Toate ismele, cu tot cu ifosele lor, îşi fac veacul prin istorie, lasă cadavrele de rigoare în urma lor şi pier, la ceasul sorocit fiecăruia.

Astăzi înţelegem, poate, mai bine, că orice accentuare a uneia dintre stihiile omului generează monştri, după cum şi eliminarea uneia dintre trăsături tot monştri produce (somnul raţiunii naşte monştri, spune Goya).

Persoana este o întâlnire şi o îmbinare dintre toate aceste "ingrediente" pe care ni se pare nouă că avem inspiraţia să le ierarhizăm şi accentuăm. Când una dintre componente se lungeşte stăpână peste celelalte, dominînd şi conducînd, începe balul: psihopatologia vieţii cotidiene. Semn că persoana nu mai e chiar persoană, or, dacă e totuşi persoană, ea e bolnavă.

Biserica ne învaţă să fim smeriţi. Să respectăm, printre altele, dreptul lui Dumnezeu de a ne modela El devenirea personală. Cercetînd persoanele modelate de Hristos (pe sfinţi, mai întâi) întrezărim o structură şi funcţionare a persoanei lor care îmbină în moduri foarte diferite iubirea, voinţa, raţiunea.
Raţiunea lor este smerită, fiind iubitoare de Hristos şi de toată zidirea Lui şi avînd voinţa orientată către Centrul Hristos.
Iubirea lor este raţională şi voieşte ce voieşte Stăpânul.
Voinţa lor este liberă şi dârză, fiind compătimitoare şi dreaptă.

Dumnezeu nu ne cere să punem noi ierarhii în stihiile pe care El le-a pus în persoane, ci să-L lăsăm pe El să nuntească în persoană, sfinţind omenescul ei cu Persoana Lui.

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dragostea este act de vointa

aici nu pot fi de acord cu tine. Dragostea este un sentiment si nu tine de vointa. Nu poti iubi pe cineva, doar pentru ca asa vrei, daca nu simti ceva pentru acea persoana. Stii...este un proverb care spune ca: "inimii nu-i poti porunci...". Cred ca ai inteles la ce se refera acest proverb. Doamne ajuta!

[Mihailc]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dra Gabriela, "dragoste" nu inseamna fluturi in stomac. Dragostea este act de vointa. Acestea trei sunt compartimentele psihismului uman: sentimentele, ratiunea si vointa. Acestea trei sunt personajele despre care vorbeste Platon intr-unul dintre Dialogurile sale (Phaidros, mi se pare, cititi-l, ca va ia 30 de minute): calul negru, calul alb si vizitiul care ii mana. Pentru crestin, cele trei compartimente se afla asezate ierahic: mai intai vointa (vizitiul), pe urma calul alb (ratiunea) si la sfarsit calul negru (sentimentele).Iar din aceasta recunoastem o scoala de psihologie care rataceste: tocmeste invers raportul dintre ele.

Gabriela, eu îţi propun să ignori lectura aberantă a lui Platon din citatul de mai sus şi să citeşti Phaidros ca să te convingi singură că acolo miza este unitatea fiinţei şi nu îmbucătăţirea ei sub forma unei ierarhizări arbitrare puse sub patronajului unui creştinism îndepărtat de perimetrul unde adie cu putere Duhul Sfânt.

În alegoria din Phaidros semnificanţii sunt aleşi şi poziţionaţi cu mare precizie, în aşa fel încât cheia de acces la realitatea mai înaltă să nu poată fi sechestrată de imbecilitatea ideologică a cititorului. Ideile lui Platon nu supravieţuiesc dacă sunt captive în colivia înghesuită a unui sistem totalitar.

În ordinea inventată de Mihnea Dragomir, atelajul lui Platon este total nefuncţional, ontologic vorbind. Vizitiul îşi va struni doar propriile fantasme, în timp ce calul alb şi calul negru staţionează în şir indian, aşteptând în zadar ca şeful lor, vizitiul, să iasă din matrix. Dacă acesta nu o face la timp, sfârşitul aventurii lor neîncepute este destul de previzibil: vizitiul va ajunge să conducă trăsuri imaginare într-un ospiciu, iar caii vor pieri în abatorul unde sunt procesate victimele inocente ale prostiei "cu sistem".