Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

[sophia]

În prealabil postat de Miha-anca

Si sfantul, cat este in viata, este tot om, nu duh.
Ai intalnit in calea ta un om, care e duh?!?

Nu te inteleg pentru ca vorbim despre lucruri diferite.

Ca sa-ti raspund la intrebare:
Nu am intalnit sfant in viata pentru ca nu exista. Toti suntem oameni.
Abia dupa moarte un om poate, dupa ce este analizat si judecat de Domnul, sa fie facut de acesta sfant. Sau pot oamenii sa-l sanctifice.

La sfintii de acum sute si mii de ani in urma, la apostoli si altii, Dumnezeu s-a dus catre ei, sau li s-a aratat intr-un fel sau altul si le-a dat o misiune. Au trecut prin martirii si sau vindecat, sau chiar au inviat la loc, cu ajutorul lui Dumnezeu.
La sfarsit i-a luat la cer si au devenit sfintii pe care ii veneram noi azi.

Nu stiu, eu asa vad lucrurile dupa ce am citit vieti de apostoli si sfinti. Au avut o chemare speciala. Nu erau oameni obisnuiti ca mine, ca tine, ca AlinB sau mai stiu eu.

Fiecare om in viata lui se straduie in felul lui si nu este perfect. Nimeni insa nu poate spune vreodata ca:"ehei, vezi tu, eu sunt sfant!" Nimeni nu stie dinainte ce vrea Domnul cu el si de ce il duce pe und rum sau altul si nici decizia Lui dupa
de dupa ce va muri.

Si nici nu facem anumite lucruri in mod constient cu scopul clar de a deveni sfinti.
De ex. am vazut ca zilele acestea este serbat in calendar un sfant care a fost un tanar cecen sau georgian sau nu stiu de unde si a fost ucis pentru ca nu vroia sa treaca la islamism. El nici nu si-a inchipuit ca pentru asta va deveni mai tarziu sfant. El doar a vrut sa ramana la credinta lui. A fost soldat, sau om de rand, nu stiu acum. In rest nu stiu cum
a trait si ce pacate a avut.
Si cati ca ei nu sunt...

Unul este chemat sa se faca monah, altul, preot, altul sa moara precum tanarul de mai sus.

Citesc acum o carte despre Sfantul Nectarie. De mic copil a avut chemarea credintei si a monahismului si a scris carticele pe bucatele de hartie. Nu a stiut altceva. Dar nici nu stia el sau nu se gandea sa fie sfant.
Isi facea datoria lui. Si ce frumos se purta si cum avea grija de maicile lui din manastirea pe care a ctitorit-o si condus-o. Va recomand sa cititi cartea.

Tema acestui fir este tocmai lupta continua pe care o duc (macar unii oameni, daca nu toti) in ei, intru credinta.
Este un zbucium permanent.

Dar dupa cum inteleg eu acum de la voi, nu toti au aceasta lupta. Poate ca voua va este mai usor si de aceea nu puteti pricepe ce spun eu.

Exact ce spune Andravenache mai sus (nu stiu de unde a citat): poate ca Dumnezeu, in credinta te indeamna sa spre perfectiune, dar tu ai puterile tale si nu le poti depasi. Aici este lupta si zbuciumul.

[anita]

Ai dreptate ,viata crestinului e o lupta continua cu ispitele.
Spune un parinte ca razboiul cu gandurile il avem pana la moarte
Daca reusim sa invingem patimile din noi e mai simplu
Ispitele vin de la lume ,de la trup si de la diavol ,spun sfintii parinti.

În prealabil postat de sophia

Tema acestui fir este tocmai lupta continua pe care o duc (macar unii oameni, daca nu toti) in ei, intru credinta.
Este un zbucium permanent.

Dar dupa cum inteleg eu acum de la voi, nu toti au aceasta lupta. Poate ca voua va este mai usor si de aceea nu puteti pricepe ce spun eu.

Exact ce spune Andravenache mai sus (nu stiu de unde a citat): poate ca Dumnezeu, in credinta te indeamna sa spre perfectiune, dar tu ai puterile tale si nu le poti depasi. Aici este lupta si zbuciumul.

Fără îndoială că este luptă. Și în Evanghelii, și în Epistole, și apoi în Viețile Sfinților, peste tot este vorba de lupta cu păcatul, și toți suntem chemați la ea.

Sigur că nu trebuie să considerăm vreodată că am ajuns la sfințenie și să ne punem singuri cunună pe cap. Și nici nu trebuie să ne centrăm pe noi înșine, alegând ca scop al vieții să devenim sfinți. Sfânt este Dumnezeu numai, iar omul doar prin împărtășire de El.

Noi pe El trebuie să-L căutăm fără încetare, nu sfințenia în sine. Ea este o consecință a apropierii (atingerii, în har) de El. Scopul este unirea cu El și rămânerea întru El, căci „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”. Și „Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15, 5-6)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

Tema acestui fir este tocmai lupta continua pe care o duc (macar unii oameni, daca nu toti) in ei, intru credinta.
Este un zbucium permanent.

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

În prealabil postat de cezar_ioan

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Sophia, ai primit un sfat bun! Dea Domnul să îl urmezi!

[Yasmina]

În prealabil postat de cezar_ioan

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Subscriu spuselor Annytei,foarte bun comentariu(mai ca l-as pune la comentariul zilei,dar m-am lecuit ...)

[sophia]

În prealabil postat de cezar_ioan

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Scrii frumos, dar ma asteptam ca fiind psiholog sa intelegi mesajele de pe forum mai in profunzime si sa vezi in ele si alte aspecte in afara de credinta.
Incearca sa mai vezi ca totusi multi oameni, majoritatea si mai cu seama cei mai credinciosi au si multe probleme in viata si necazuri

Da, avem cu totii si momente de bucurie, dar viata din pacate nu este numai mers la biserica si citit rugaciuni, ci si lupta pentru existenta, griji si probleme. Oamenii au si familie, serviciu, si alte obligatii in jur.

Uite si un aticol foarte frumos care se afla azi pe site:

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ne-140786.html

In plus azi am avut si o pilda foarte frumoasa l Sf. Evanghelie.
Slabanogul acela care de 38 ani sta si asteapta sa-l duca un Om in apa sa se vindece.


@Anca-Miha - nu e vorba de a iubi partenerul sau ruda mai mult decat pe Dumnezeu. Dar il iubesti. Trebuie sa te ocupi si de el. Si de alte rude din jur si de alte obligatii lumesti.
Ele nu dispar. Traim totusi in lume.

E vorba cum sa le cuprindem pe toate.
Nimeni nu ajunge la desavarsire. Nimeni nu este perfect. Si nimeni nu este mai bun decat Dumnezeu. Se pare insa ca se cere totusi perfectiunea, sa fim ca El.

,,Mulţi oameni caută lauda altora, dar nu fac faptele lor din conştiinţă. Ei practică religia mai mult de dragul poftelor lor decât de dragul lui Hristos. Astfel, ei fac ca izvorul lui Dumnezeu să se transforme pentru ei în moara dracului. Credinciosii pot cădea până la poarta iadului,şi totuşi ei nu vor ajunge niciodată în iad.La fel,ipocritul poate să se ridice până la poarta Raiului, şi totuşi el nu va ajunge niciodată acolo.Cel credincios poate să fie în situaţia pieirii iminente, şi totuşi el va fi mântuit pentru întreaga veşnicie. Ipocritul poate să fie în situaţia de a fi aproape mântuit,şi totuşi el va pieri veşnic.Şi acest lucru se întâmplă pentru că până şi în situaţia cea mai mizerabilă, cel credincios este totuşi un credincios autentic,pe când ipocritul,chiar şi în circumstanţele cele mai bune din viaţa lui,el este în realitate un păcătos.'' (Matthew Mead)

[AlinB]

Citatul asta trebuia cu bold.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de sophia

... multi oameni, majoritatea si mai cu seama cei mai credinciosi au si multe probleme in viata si necazuri

Da, avem cu totii si momente de bucurie, dar viata din pacate nu este numai mers la biserica si citit rugaciuni, ci si lupta pentru existenta, griji si probleme. Oamenii au si familie, serviciu, si alte obligatii in jur.

Bucuriile credinţei nu sunt în acelaşi plan cu bucuriile lumeşti. Nu au aceeaşi obârşie, nici acelaşi rost, nici aceeaşi natură.
Ele trec prin necazuri şi griji precum Domnul prin peretele unde Îl aşteptau apostolii.

Din câte încep să înţeleg, cultivi o confuzie serioasă între lume şi Biserică, între viaţa de credinţă şi viaţa ... fără credinţă.
Dacă pornim, însă, de la deosebirile dintre ordinea/sensul lumii şi ordinea/sensul Bisericii, atunci poate că se mai duce ceaţa.
E important în care timp şi spaţiu ne situăm cu mintea şi inima. Timpul şi spaţiul liturgic sunt altceva decât timpul şi spaţiul lumesc. De aici alte bucurii, alte necazuri, alte şi alte experienţe sufleteşti. Alt rost, alt sens al vieţii.

Păcat că faci atât de consecvent apologia rezistenţei la credinţă. Mesajele tale sunt pentru mine, de când te ştiu pe forum, un mare NU! Atâta spui mereu, printre rânduri sau uneori mai făţiş: pe mine Dumnezeu/Biserica/preotul NU mă iubeşte, nu mă ajută, nu mă fericeşte etc. Asta NU, aia NU, etc. etc. Mereu şi mereu NU, NU, NU.

Când oare vei spune şi tu un început de DA? Când îţi vei da seama că trăieşti, de fapt, acest DA! şi nu o să-l mai negi?
DA, Dumnezeu e Bun şi mă iubeşte.
DA, am trăit pacea asta, bucuria asta, speranţa asta.
DA, e drept că am necazuri, însă Domnul m-a ajutat, credinţa mea în el mă ajută, Biserica mă ajută, forumul (de ce nu?) mă ajută. Şi pentru toate acestea mulţumesc lui Dumnezeu şi semenilor mei, OMUL.
Când îţi vei lua seama şi vei începe să rulezi exact placa inversă acesteia pe care o tot învârţi la nesfârşit? Pe tine nu te mulţumeşte nimic în Biserică? Şi dacă te mulţumeşte, totuşi, de ce nu ne spui şi nouă mai des?
Ce-ar fi să porneşti, de azi, un mic exerciţiu de recunoştinţă? Îţi spun din experienţă personală că aduce mult folos sufletesc. Au mărturisit şi alţii...:)