Profetia Sfantului Nil Athonitul despre sfarsitul lumii

[cezar_ioan]

Da, Cătăline, sunt de acord cu tine şi aş vrea ca din 14 000 de preoţi să fie doar 6-7 nedemni de vocaţia lor; n-ar fi bai mare. Necazul e, însă, că pe unde trăiesc eu (Bucureşti) şi pe unde călătoresc (mai prin toată ţara) lumea nu vorbeşte de bine pe preoţi, ca să mă exprim decent. La noi preotul e prea ades personaj de poveste, nu doar în literatură...
Uite, pe scara blocului în care locuiesc, abia dacă deschid uşa preotului câteva familii... Şi aud deseori multe cuvinte grele la adresa preoţilor (odată, furat de un elan întru dreptate şi adevăr, admonestînd un domn că vorbea urât despre preoţi în mijlocul unui public de "credincioşi" care se hlizeau, era să iau bătaie mare, sireaca spinarea mea), deşi parohul nostru cred că face parte dintre cei care îşi merită numele de preot. Oamenii, însă, aud şi văd şi păţesc lucruri de poveste, de multe ori. Semn că harul preoţesc nu este purtat cum se cuvine de mulţi dintre slujitori? Umblă vorba prin Bucureşti, pe ici pe colo, că harul s-ar fi luat de la preoţi şi s-a dat mirenilor credincioşi. Auzi vorbă!... Să fie doar scorneala satanei? Ispită mare, în orice caz...
Iar la facultatea de Teologie, atât cât cunosc eu atmosfera locului, să mă ierţi dar nu prea miroase a tămâie şi mir, decât poate de la sprayuri... Facultatea este încă văzută de mulţi ca sursă de lansare către câştig şi viaţă îndestulată, asta fiind deja tradiţie în învăţământul nostru teologic. Din nenorocire.

Pe de altă parte, situaţia preotului este cu adevărat dificilă: prins adeseori între ciocan şi nicovală, presat de sus să strângă venituri (pentru acoperirea cheltuielilor, chipurile) şi de jos să facă pe plac poftelor şi părerilor "credincioşilor", preotul e silit la mare diplomaţie...
Credincioşii umblă prea adesea după semne şi minuni, caută miraculosul, magicul etc. Ce chiloman şi ce încurcături pe la botezuri, nunţi şi înmormântări... Un circ balcanic de toată frumuseţea. Iar la Spovedanie, vecernii, Maslu, bisericile-s goale. Vorba unui părinte: "fără babele astea surde, de care râdem noi ca nerozii, s-ar prăbuşi bisericile de singurătate..."
Dacă tendinţa boborului credincios nu e satisfăcută, apar bombăneli şi scorneli, cârteli de tot felul, sforării şi proteste de poveste...

Colac peste pupăză, de parcă n-ar fi destulă sminteală în rândul lumii, vine şi presa cu tulburările ei, cu pohta ei de scandal, pentru rating.
Şi tocmai în acest context auzi sau/şi vezi câte un preot beat criţă sau de strajă-n crâşmă, unul cu amantă sau cu nevastă cu amant în văzul lumii, altul cu un nesimţit de Merţan în curtea bisericii şi cu ditamai viloiu, altul prins cu bişniţa etc. etc. Nu mai vorbesc de şpăgarii de sus, care nu se mai jenează să recunoască, public, că au primit şpagă. Vezi cazurile televizate anii trecuţi.

Grea haina preoţiei, tare grea.
În fine, să ne rugăm pentru preoţii noştri să treacă peste toate ispitele şi necazurile de care nu sunt lipsiţi. Păcat că se aude cam rar vorba veche, românească, pe care preoţii o ziceau pe la noi: "Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru mine!" Mulţi însă, cred că se roagă şi fără îndemn, nu doar la Sfânta Liturghie. Din prinosul inimii.

[catalin2]

De obicei cei necredinciosi sau cei care cred dar nu merg la biserica spun tot felul despre preoti, de obicei din ce au auzit si eu pe la tv. E bine sa fugim de astfel de barfe, judecarea pacatelor altor oameni e tot pacat. In schimb exista o problema, unii preoti au luat si idei din ecumensim, aici e problema, pentru ca tine de invatatura, nu de judecarea pacatelor.

[cezar_ioan]

Aşa e, ai dreptate.
Mai dificil începe să devină atunci când îşi exprimă dezamăgirea nu doar necredincioşii, ci şi aceia care merg la biserică, cei credincioşi; preoţii înşişi uneori, călugării, episcopii, profeţii (uite chiar pe acest topic un exemplu, la Sfântul Nil!) şi, mai ştii, chiar Bunul Dumnezeu.
De fapt, procesul îmi pare semnificativ când însuşi credinciosul (preotul) spune despre sine că e păcătos şi că locul lui e în iad. Spune şi se comportă în acord cu ceea ce afirmă.

Iar când unul se arată dezamăgit de sine, nu e fair-play să mai apese şi semenul cu încă o dezamăgire.
Când se arată, omul, dezamăgit de sine, da! Când se căieşte, simţit.

Dar când umblă mândru ca un curcan şi se aşteaptă doar la mulţumite şi elogii (mai discret niţel, că suntem smeriţi, nu-i aşa?), păi cum să nu vină românul cu moştenirea lui de umorist ironic (moştenire de la strămoşii romani, mai întâi) şi să nu arate cu degetul?

De unde concluzia: dacă vrei să nu fii luat în răspăr, ţine-te cât poţi de tare la umilinţă. Ca să ştim şi noi, să te lăsăm în pace. O vreme!...